ÎN DOMICILIU OBLIGATORIU (DO)

În ziua de 27 iunie 1954 am fost citiţi pe o listă toţi cei ce urma să fim trimişi în DO şi duşi la Miliţia din Oneşti. Aici ni s-au comunicat localităţile unde ni s-a fixat DO şi unde vom fi trimişi. Întrebat de noi, comandantul miliţiei ne-a spus că fiecare va fi liber pe o rază de 15 km şi că vom lucra fiecare în domeniul în care este pregătit. Altă cacealma comunistă. La Miliţia Oneşti, cât timp ni s-au pregătit foile de drum eram liberi prin curte şi ni s-a dat ziarul Scânteia să-l citim. Inginerul Tache Funda care mergea cu noi împreună în comuna Fundata, de a cărei coincidenţă cu numele său noi făceam haz, a luat primul ziarul şi l-a deschis la ultima pagină. Primul titlu pe care l-am citit şi care era scris cu litere mari, se intitula: “Jos mâinile de pe Guatemala!”, în care era vorba despre nu ştiu ce amestec al nord-americanilor în problemele interne ale Guatemalei. Evenimentul era deosebit pentru noi deţinuţii, fiindcă după ani de zile puteam citi un ziar întreg, fără a ne păzi că vreun miliţian ne prinde citind. După încheierea formalităţilor, am pornit încolonaţi spre gară, însoţiţi de doi miliţieni care aveau la ei foile noastre de drum şi care au mers cu noi până la Călăraşi. Călătoria cu trenul personal până la Bucureşti a ţinut toată noaptea. Plecarea din Oneşti s-a făcut aproape către seară şi, din tren, îi vedeam pe cei din colonia Borzeşti cum se pregăteau pentru numărătoarea de seară pe platou. De la geamul vagonului le-am făcut semne de salut cu batistele ca să vadă şi ei că plecăm la destinaţia cunoscută. Ei ne-au răspuns prin ridicarea bonetelor şi cipilicilor de pe cap. Recepţionaseră salutul nostru, mai ales că nici un deţinut nu pierdea ocazia de a privi spre tren, cu speranţa că într-o zi îi va veni şi lui rândul să fie eliberat.

După ce am ajuns în Gara de Nord, a trebuit să aşteptăm câteva ore până la primul tren personal care pleca spre Călăraşi. Am mâncat hrana rece pe care o primisem la plecare şi, după aceea, am plecat în spatele gării, cu aprobarea miliţienilor, unde am băut un pahar de vin plătit de cei care aveau bani la data arestării şi pe care acum îi primiseră de la casieria închisorii. Eu aveam un carnet CEC de câteva sute de lei, câştigaţi în cei patru ani de muncă, dar nu-i puteam scoate neavând nici o legitimaţie, iar biletele de eliberare erau la cei doi miliţieni care ne însoţeau. Practic nici nu era timp suficient de a căuta o agenţie CEC. Îmbrăcaţi ca vai de noi cu hainele civile care erau peticite, am intrat într-un bufet împreună cu miliţienii care s-au aşezat la altă masă. Lumea se uita la noi ca la urs, dar văzându-ne însoţiţi de miliţieni, au înţeles despre ce-i vorba. După ce am băut litrul de vin comandat de noi, a venit ospătarul şi ne-a mai adus o sticlă, spunând că-i trimisă de un consumator de la altă masă, iar noi l-am rugat să-i transmită mulţumirile noastre, fiindcă nu ni l-a arătat pe cel ce ne făcuse darul. Nu ştiu dacă gestul lui n-a fost taxat mai târziu ca un gest de favorizare a duşmanului de clasă.

Gara de Nord era arhiaglomerată; lumea pleca în toate direcţiile, dar mai ales la mare şi era un vacarm asurzitor. Lui Carol Papanace îi veniseră surorile să-l vadă, el reuşind să le anunţe printr-un telefon dat din gară. Peroanele erau pline de lumea care urca şi cobora, precum şi de cei ce conduceau pe alţii la tren. Căldura era mare, mai ales pentru noi, care aveam haine groase de iarnă. Vocile care dominau acest vacarm erau feminine, care mie mi se păreau anormale, fiind prea ascuţite. Cred că anormale erau simţurile mele care nu mai auziseră voci de femei de şase ani. Am ajuns seara la Călăraşi şi am fost duşi la Miliţie unde am dormit prima noapte într-o sală pe jos. Ţin minte că printre noi era şi un deţinut care se numea Georgescu, originar din Prahova, care făcea închisoare din vremea lui Antonescu, dar acum era complet orb. A doua zi a început să sosească câte un miliţian din comunele unde eram repartizaţi şi ne lua în primire. Deţinutul Georgescu a rămas la Miliţia Călăraşi. N-am mai aflat ce s-a întâmplat cu el şi unde l-au dus. Dintre cei trimişi cu DO îmi amintesc pe următorii: Bădescu, contabil din Cluj, Popa Gheorghe, învăţător din Balcani-Bacău. Aceştia doi şi cu mine am fost repartizaţi în comuna Olaru.

Tache Funda, inginer macedonean, era repartizat în comuna Fundata, Papanace Carol, student la drept, repartizat în comuna Pelican, iar Măduţa Ion, elev din Bihor, repartizat în comuna Dropia.

Satul Olaru era un sat format din bănăţeni deportaţi de pe graniţa cu Iugoslavia şi aduşi în Bărăgan, unde au fost aruncaţi în câmpul semănat cu diverse culturi cu trei ani înainte. Aici li s-a trasat terenul pentru fiecare familie pe care urmau să-şi construiască o casă din chirpici, făcuţi pe loc din pământul unde se găseau. Statul le-a dat lemnul pentru acoperiş şi le-a adus stuf ca să-şi acopere casa şi ei s-au apucat de lucru, construind satul care avea străzile şi casele aliniate după planul întocmit. Până la terminarea caselor în toamnă deportaţii au locuit sub căruţa cu care veniseră sau sub nişte corturi improvizate din covoarele ce le aveau. Unii din ei au săpat bordeie în pământ. Pe mulţi i-a apucat vremea rea de toamnă cu casele neterminate, îndurând toată mizeria anotimpului rece, mai ales cei cu copii mici. Populaţia satului era formată din următoarele categorii de cetăţeni: români (bănăţeni; basarabeni şi olteni mai puţini), sârbi şi germani din Banat. Fac precizarea că basarabenii proveneau dintre locuitorii Basarabiei care în 1944 se refugiaseră în Banat.

Indiferent că erau chiaburi, titoişti sau filogermani, caracteristica lor generală era că nu inspirau încredere Statului român comunist, mai ales după ce relaţiile româno-iugoslave se deterioraseră din 1948. Din informaţiile căpătate, numărul satelor formate cu deportaţi era de cca. 18. Ele erau răspândite în raioanele Călăraşi, Slobozia, Brăila, Însurăţei şi Feteşti.

Satul Olaru era la o distanţă de cca. 15 km de oraşul Călăraşi şi la cca. 3 km de satul Roseţi de pe şoseaua Călăraşi – Feteşti. Deportaţii au construit în sat şi sediile administrative ale comunei: primărie, şcoală, cooperativă, sediu pentru Miliţie. Primarul, secretarul şi şeful de post erau oameni de prin partea locului, adică nu făceau parte dintre cei deportaţi. Învăţătorii şi profesorii erau cetăţeni deportaţi care îşi continuau profesia aici. La fel şi vânzătoarea de la cooperativă, era tot dintre oamenii deportaţi. Printre deportaţii basarabeni se afla şi un preot care făcea slujba religioasă în casa unde locuia. Mai târziu, după venirea noastră a deţinuţilor, s-a improvizat o biserică într-o casă din care plecase proprietarul.

Cam în acelaşi timp cu noi au sosit în sat şi deţinuţi din alte lagăre şi închisori. Când locuitorii satului au aflat cine suntem noi, primul lor sfat a fost acela să ne pregătim cu lemne de foc pentru iarnă, ei fiind îngroziţi de iarna 1953-54 când nu puteau ieşi din case, atât erau troienele de mari.

În primele săptămâni am fost cazaţi pe la diferite case unde erau familii mai puţin numeroase. Eu cu încă un fost deţinut politic am fost cazaţi într-o casă al cărei proprietar era plecat în altă localitate, împreună cu un ţigan adus din închisoare de la dreptul comun, care în scurt timp a fugit.

Noi, deţinuţii politici, nu ne cunoşteam între noi, nici din închisoare, nici din libertate. Eu cel puţin eram total străin de restul deţinuţilor aduşi în satul Olaru. Am început să ne cunoaştem cu timpul şi să ne interesăm de la locuitorii satului cum se descurcă şi unde muncesc. Locul de muncă al majorităţii satului era gospodăria de stat din satul apropiat Roseţi, “Gostatul” cum i se spunea. Ţin minte că am plecat la Roseţi împreună cu Bădescu şi ne-am prezentat la directorul gospodăriei, un fost croitor care ne-a primit politicos, dar care ne-a oferit de lucru ca zileri la munci agricole în cadrul gospodăriei sau la o secţie de păsări (Avicola), dar acolo nu erau locuri.

Un sârb pe nume Joţa era poştaşul satului şi ne cumpăra de la Călăraşi la o zi sau două câte o pâine. În felul acesta rezolvam problema mâncării. Eu am putut să ridic bani de la CEC-ul din Călăraşi în baza biletului de eliberare. În acest an gospodăria Roseţi îşi extindea construcţiile, şi o întreprindere specializată (ICAZ – Întreprinderea de Construcţii Agro-zootehnice) din Bucureşti construia ceea ce avea Gostatul în planul său de construcţii. Se construiau locuinţe pentru muncitori în satul Roseţi, saivane pentru oi, grajduri pentru vite şi remize pentru utilajele gospodăriei. Aici am aflat că era nevoie de meseriaşi şi m-am interesat şi eu pe lângă o echipă de nemţi bănăţeni care m-au luat cu ei, fiindcă aveau nevoie de un om în echipă. Spunându-le că am lucrat dulgherie ca deţinut pe Canal, m-au primit cu reţinere. Nici eu n-am intrat în echipa lor cu mult curaj fiindcă aici nu mai era Nea Aurică Mărăşescu să ne mustre părinteşte şi să ne lămurească cum trebuie făcut un lucru şi nici eu nu eram meseriaş desăvârşit, ci mai mult o “muhaia”, cum ne spuneam noi între noi în închisoare, începătorilor într-o meserie. Am început munca de dulgher prin cioplirea lemnului rotund, căruia trebuia să-i îndreptăm o faţă sau două cu barda sau cu toporul. Sculele de la şantier erau proaste, dar cu timpul mi-am cumpărat scule noi şi mi-am uşurat munca, iar alte scule le-am confecţionat la atelierul de fierărie al gospodăriei.

Ivindu-se un nou punct de lucru – construcţia unui saivan pentru oi – în apropiere de satul Olaru şi la distanţă nu prea mare de satul Pelican, am format o nouă echipă de dulgheri conduşi de Căliman Dumitru, originar din judeţul Mureş, şi care avea liceul industrial. Eram împreună cu Papanace Carol şi Fabian Iosif, un membru al unei secte religioase, tot de prin judeţul Mureş. Toţi patru am lucrat o bună bucată de vreme împreună. Până la urmă am ajuns şi eu şef de echipă lucrând dulgherie până la ridicarea restricţiei domiciliare. Astfel am câştigat binişor şi am reuşit să mă îmbrac şi să-mi procur cu uşurinţă cele necesare traiului.

Reiau firul povestirii rămas după sosirea mea în comuna Olaru. Fiecare dintre deţinuţi trăia aşa cum putea să-şi organizeze viaţa, în funcţie de posibilităţile lui materiale. Unii primeau de-acasă un ajutor financiar cu care se întreţineau, cum era cazul doamnei Despina Cesianu, dar majoritatea lucrau acolo unde puteau să facă faţă. În satul Olaru m-am cunoscut cu câţiva deţinuţi politici cu care ne-am înţeles să ne străduim să locuim într-o casă şi să cerem şefului de post să ne dea concursul în obţinerea unei locuinţe. Acest lucru s-a putut realiza cam după două luni, rămânând o casă goală a unor basarabeni care se mutaseră în alt sat nou, format tot din deportaţi, dar unde aveau rude. Casa era bună, bine lucrată, fiindcă basarabenii erau mai experimentaţi în construcţii de pământ, şi era situată în marginea satului, dar nu foarte departe de centru. Cei trei colocatari ai casei erau: Pârvu Mihai, învăţător din Smârdioasa-Teleorman, Iordache Ion, absolvent al liceului industrial din Drajna-Prahova şi Bălan Iulian din Bistriţa-Năsăud.

Am locuit toţi patru în această casă până la ridicarea restricţiei domiciliare. Fiecare a primit vizita unuia sau mai multor membri ai familiei, pentru câteva zile. După un an de zile a venit şi la mine mama să mă vadă. Ea fiind o femeie de la ţară, neştiutoare de carte şi necălătorind niciodată cu trenul până atunci, n-avea curajul să se aventureze într-o călătorie pe o asemenea distanţă. Venind tocmai de la Dorohoi nu avea cine să o însoţească. Când s-a ivit ocazia cu un cetăţean din sat care mergea la Bucureşti, acesta fiind mai umblat şi cu experienţă, a luat-o şi pe mama până la Bucureşti, iar de acolo a urcat-o în trenul de Călăraşi ca să ajungă la mine. Biata mama mi-a trimis o telegramă întocmită aşa cum s-a priceput cineva din sat să i-o facă, dar nu-mi preciza ziua şi ora sosirii trenului în Călăraşi, ci numai ziua plecării spre Călăraşi. Am aşteptat-o la gară la mai multe trenuri, iar între timp mai mergeam prin oraş. Când am ajuns la gară cu o întârziere de un minut după sosirea trenului, lumea cobora din vagoane. Eu de pe peron vroiam să cuprind cu privirea toate vagoanele să văd din care coboară mama, dacă coboară şi n-o vedeam nicăieri. În momentul când trenul aproape se golise şi gândeam că nici cu trenul ăsta nu vine, numai ce aud că sunt strigat pe nume. Ea se afla în dreptul unui stâlp al peronului, căutându-mă pe mine, iar eu priveam pe deasupra spre vagoane. Atunci ne-am văzut şi, mai departe nu încerc să descriu scena revederii. Corzile emoţiilor s-au rupt, transformându-se în lacrimi de bucurie, eu fiind o fire puţin cam sentimentală ca şi mama căreia îi semăn.

Am plecat cu o căruţă spre satul Olaru şi mama a stat la mine vreo săptămână sau mai bine. La plecare am condus-o la gara din Călăraşi, i-am spus că trenul o lasă la Bucureşti şi i-am spus şi ora când avea tren spre Suceava şi cum şi unde să schimbe pentru Dorohoi. I-am spus să nu se jeneze şi să întrebe pe alţi călători care o pot îndruma. Până la urmă s-a descurcat şi a ajuns cu bine acasă. După o săptămână am primit şi scrisoarea de la ea, scrisă de sora lui Ghiţă Bursuc care făcuse închisoare cu mine. Tot sora lui îi citea mamei şi scrisorile de la mine. După un an de şedere în Bărăgan mi s-a comunicat că mi s-a prelungit restricţia domiciliară cu încă un an.

În anul 1955 avusese loc conferinţa la nivel înalt de la Geneva în care ne-am pus nişte speranţe zadarnice. MAI a avut grijă să trimită în localitatea noastră un ofiţer securist evreu care se numea Itescu şi care n-avea altă treabă de făcut decât să ne oblige să ne prezentăm duminica la el ca să constate că suntem în localitate. Altădată ne mai vizita şi noaptea pe-acasă când dormeam. Ştiu că într-o seară de duminică nu m-a găsit acasă şi le-a spus celorlalţi că neapărat a doua zi dimineaţa, înainte de a pleca pe şantier, să mă prezint la locuinţa lui ca să se convingă că nu sunt plecat din sat. A doua zi, deşi eram obosit fiindcă fusesem la un bal organizat de tinerii din sat şi am condus o fată acasă, m-am dus de dimineaţă tare ca să-i deranjez şi eu lui somnul şi, când am bătut în uşa casei, el mi-a făcut semn că pot pleca. Fiindcă veni vorba de baluri, vreau să arăt că acestea se ţineau în una din sălile şcolii primare din sat şi erau organizate de tinerii bănăţeni care aveau o muzică foarte bună. Toţi muzicanţii erau nemţi care cântau după note, nu după ureche Noi cei patru deţinuţi cărora şeful de post ne-a repartizat casa, aveam fiecare serviciu de unde ne câştigam un salariu din care ne întreţineam. Eu lucram ca dulgher la ICAZ, Iordache Ion lucra ca mecanic la atelierul gospodăriei din satul Tonea, Bălan Iulian era paznic la o secţie a Gostatului. Pârvu Mihai, învăţătorul, care era cel mai în vârstă dintre noi şi era invalid de război (n-avea un picior) lucra acasă împletind coşuri de nuiele pentru o cooperativă care-l aproviziona şi cu nuielele de salcie necesare.

Noi patru am crescut chiar şi un porc pe lângă casa noastră. Când a fost vorba să-l sacrificăm, nici unul dintre noi n-avea curajul să-l taie. Atunci nea Mielu Pârvu ne-a spus că-l taie el, chiar în situaţia lui de om invalid, numai noi să-l ţinem cu nădejde ca să nu ne scape. Dintre cei trei care ezitam m-am hotărât eu să-l ţin. Cu câteva zile înainte de Crăciun eram numai eu cu nea Mielu acasă şi-am trecut la fapte. Am prins porcul care nu era prea mare, l-am pus jos, eu îl ţineam cu amândouă mâinile cu toată puterea însă cu ochii în altă parte şi el îl ţinea cu o mână şi cu cealaltă l-a tăiat. Restul a fost mai simplu după priceperea noastră de măcelari.

Doamna Despina Cesianu mai venea uneori pe la noi şi când i-am povestit cum am tăiat porcul, ne-a spus cu vocea ei graseiată: “Vai, ce criminali sunteţi. Cum aţi putut face aşa ceva?”

Un alt deţinut care a stat în aceeaşi comună cu mine şi a lucrat ca normator la şantierul ICAZ, era Săndulescu Ion, avocat din Bucureşti de orientare liberală, venit în Bărăgan din închisoarea Botoşani. Fiind bucureştean a reuşit prin relaţiile rudelor sale să obţină acest post deoarece puţini dintre deţinuţi au putut să capete un serviciu de birou. După revoluţia din 1989 a ajuns ministru adjunct de externe.

În anul 1955 s-au ridicat restricţiile domiciliare ale persoanelor deportate din Banat. Tot atunci s-a ridicat restricţia şi unor deţinuţi politici a căror pedeapsă de un an expira. Altora, printre care am fost şi eu, li s-a prelungit restricţia cu încă un an. Monotonia vieţii din Bărăgan în condiţii de DO, pe care o trăiam cu speranţa unui provizorat care se tot prelungea, o mai coloram cu filmele care ni se aduceau pe şantier în unele seri, la care participau toţi muncitorii care erau cazaţi în dormitoarele şantierului. Filmele pe care le vizionam erau filme sovietice cu diverse teme de propagandă comunistă, scoţându-se în relief eroismul ostaşului sovietic şi nivelul înalt al tehnicii sovietice. Începând să câştig mai bine, am reuşit să-mi cumpăr un costum de haine pe cartela cuiva din sat, un palton şi nişte pantofi şi, mai târziu, am cumpărat o bicicletă cu care ajungeam la şantier şi duminica la Călăraşi unde mă-ntâlneam cu Papanace Carol la o bere sau la un film.

Din când în când noi mai eram vizitaţi de diferiţi ofiţeri de securitate care ne invitau să mai stăm de vorbă cu ei în biroul miliţiei, vrând probabil să afle starea de spirit dintre deţinuţi. În iarna anului 1955-56 am fost chemat la postul de miliţie din sat de către un ofiţer (mi se pare cu grad de căpitan) care a început să-mi facă interogatoriul de rutină: tata, mama, data şi locul naşterii etc. Una din întrebările mai deosebite se referea la situaţia materială a părinţilor, ocupaţia lor şi starea lor materială înainte de 23 august 1944 şi după aceea. Când m-a întrebat de locul naşterii i-am răspuns “comuna Lunca, judeţul Dorohoi”. El a notat cele spuse de mine, iar eu am evitat să precizez că teritoriul în prezent era în URSS, mai mult pentru că printre basarabeni se vorbea că ruşii încep să-i urmărească şi să le ceară repatrierea. Când am fost întrebat ce ocupaţie şi ce avere aveau părinţii înainte de 23 august ’44, i-am spus că erau agricultori şi aveau cam şapte ha de pământ cu tot cu pădure şi fânaţ. El a notat aşa cum i-am spus eu. Despre averea de după 23 august i-am spus că tata nu mai trăieşte şi că mama n-avea nici un fel de pământ. Atunci el s-a răstit la mine şi m-a întrebat: “Mă, tu eşti prost sau nu-nţelegi întrebarea? Ce-au făcut părinţii tăi cu pământul?” Atunci a trebuit să-i dau explicaţiile de rigoare. “Domnule căpitan, în 1944, odată cu ocuparea de către ruşi a Basarabiei şi a nordului Bucovinei, a fost ocupat şi ţinutul Herţa unde se află şi satul meu. Părinţii mei cu toată familia au venit în România şi pământul a rămas dincolo de graniţă. În felul acesta părinţii mei nu mai au nici un fel de pământ.” El a răspuns foarte nervos: “Mă deşteptule, ăla-i pământ sovietic, nu românesc. Românii l-au ocupat în mod samavolnic.” “Domnule căpitan, eu aşa ştiu şi aşa am învăţat la şcoală de la profesorii mei” i-am răspuns eu. N-a mai zis nimic. M-a mai întrebat ceva în legătură cu eventuala mea eliberare din DO, la care i-am spus că aş vrea să-mi termin liceul şi să-mi găsesc un loc de muncă din care să-mi câştig existenţa. În felul acesta a decurs întâlnirea mea cu acest ofiţer de securitate pe care nu l-am văzut nici până atunci, nici de-atunci. Mă întreb, dacă securistul avea după înfăţişare peste 50 de ani, iar eu 26-27, oare nu ştia el adevărul despre Basarabia şi Bucovina sau dansa după cum îi cânta PCR-ul pe melodia Moscovei?