Partidul Comunist Român a fixat data
alegerilor parlamentare pentru ziua de 19 noiembrie 1946. În vederea acestui
eveniment comuniştii au început propaganda electorală. În satul Pomârla,
convocările cetăţenilor se făceau în sala de festivităţi a liceului. Pentru
umplerea sălii, de multe ori ne trimiteau şi pe noi, elevii de la internat şi,
fără să vrem, participam la întrunirile electorale. Mi-amintesc cum la una din
şedinţe a participat un cetăţean rutean de prin Bucovina, pe care îl chema
Mihailiuc şi care vorbea atât de stricat româneşte, încât trebuia să-ţi
încordezi auzul la maximum ca să-l poţi
înţelege. După alegerile de la 19 noiembrie am auzit că el fusese şeful
biroului electoral din satul Pomârla la secţia de votare, el fiind cel ce lua
buletinul de vot din mâna alegătorului şi îl băga în urnă. Când a venit rândul
preotului Amălinei să depună buletinul de vot, Mihailiuc n-a avut reţinerea sau
măcar ruşinea de a comite în public gestul şi a desfăcut buletinul de vot al
preotului, să vadă cu cine a votat.
Eu n-am participat la alegeri, fiindcă
nu aveam vârsta cerută de lege, dar toţi elevii discutau de felul cum au decurs
alegerile la secţia de votare din Pomârla, informaţiile fiind aflate de la
părinţii lor. A doua zi am aflat cum, după terminarea votării, au venit
jandarmii de la Dorohoi la miezul nopţii, i-au dat afară pe delegaţii
opoziţiei, au încărcat urnele în maşini şi le-au dus la Dorohoi, unde s-au
numărat voturile, anunţând peste câteva zile “victoria zdrobitoare” a BPD
(Blocul Partidelor Democrate), în alegerile din 19 noiembrie 1946. Abia acum
mi-am dat seama că cel care îmi spusese cu câteva luni în urmă că alegerile vor
fi câştigate de comunişti, avea dreptate. Pentru încadrarea mea în FDC nu m-am
hotărât prea uşor, dar nici prea greu. Situaţia mea personală şi familială era precară.
Lumea pe care o cunoşteam eu pe-atunci şi nivelul meu de percepţie a realităţii
din jur, m-au făcut să observ cu claritate că ruşii nu sunt de bună credinţă în
tot ceea ce fac şi mai ales în relaţiile cu ţările în care aveau armată şi pe
care pretindeau că le-au eliberat. Dacă au impus un regim fidel lor, de ce mai
ţineau sub dominaţie teritorii ce nu le aparţineau?
În 1940 au fost deportaţi nu numai
chiaburi, ci şi oameni de un nivel social scăzut. Satul meu nu avea posesori ai
unor mari suprafeţe de pământ, cei mai bogaţi având cca. 20 ha şi din aceştia,
erau doar trei sau patru.
Pe măsură ce ocupaţia rusească
(sovietică) se prelungea, sentimentele antisovietice ale românilor se
intensificau. Se vedea clar că ruşii nu aveau de gând să se retragă şi nici
perspectiva încheierii unei păci care să clarifice raporturile politice dintre
România şi URSS nu se întrezărea. În aceste împrejurări am fost încadrat în
Frăţiile de Cruce (FDC) la data de 21 septembrie 1946 când totuşi nici un român
nu-şi imagina o dominaţie sovietică de ordinul deceniilor.
La şedinţa de încadrare au asistat
Balanişcu Chirică şi Abăcioaiei Leon, doi studenţi de la Cluj, primul la
matematică şi celălalt la conservator. Ei au fost cei ce au condus şedinţa,
care în condiţii de clandestinitate şi de vigilenţă sporită a fost scurtă,
durând ceva mai bine de o oră, seara târziu, undeva pe câmp, unde eram feriţi de ochii trecătorilor. În această
şedinţă s-a desfăşurat ceremonialul de încadrare în FDC a următorilor elevi:
Boghiţoi Teodor, Modreanu Vasile, Amihăiesei Mircea, Geamăn Ion, Mucea Mihai şi
eu. Ni s-au dat explicaţii în ce fel se vor fixa şi plăti cotizaţiile şi cum se
va folosi timpul necesar autoeducaţiei: contribuţia bănească a fiecăruia
reprezintă a patruzecea parte din cheltuiala medie zilnică (1/40 R), iar a
patruzecea parte din timpul unei zile, însumând 36 de minute (1/40 T), va fi
destinată autoeducaţiei. În cele 36 de minute trebuia să citim o carte de
educare a caracterului, ca de pildă Educaţia
voinţei de Jules Payot sau Ajută-te
singur de Smiles. Trebuia să mai citim un pasaj din Noul Testament sau alte
cărţi cu caracter educativ. Activitatea desfăşurată în „1/40 T” trebuia notată
pe un carnet format 5x5 cm, de regulă un carnet alcătuit din 15 foi de
matematică cu file de 10x10 pătrăţele, care putea fi uşor camuflat sau distrus
în caz de pericol. Fiecare trebuia să poarte la el numai foaia din ziua
respectivă, iar cele deja scrise trebuiau să fie distruse. Tot la această
şedinţă s-au stabilit şi funcţiile de casier, curier, secretar şi şef de
unitate. Ni s-a pus în vedere că trebuie să fim deosebiţi de restul celorlalţi
elevi în sensul bun al cuvântului: cei mai buni la carte, punctuali, corecţi,
respectuoşi faţă de profesori şi, mai ales, să luăm parte la slujbele religioase
de la biserică. Ni s-a atras atenţia în mod special să nu ne implicăm în
propaganda electorală care era în plină desfăşurare, pentru a nu risca să fim
arestaţi pentru vreun motiv de instigaţie sau alte motive şi astfel să se
descopere şi activitatea noastră în FDC. “Alegerile vor fi câştigate în mod
sigur de comunişti” ne-a spus Balanişcu. M-am despărţit cu un gust amar după
convorbirea cu Balanişcu, când mi-a spus acestea, el afirmând că acest lucru
este cunoscut la nivele înalte din conducerea Mişcării Legionare. Mi-am spus în
sinea mea că şefii legionari sunt departe de realitate şi nu cunosc starea de
spirit a poporului român. Cum să câştige comuniştii alegerile, când 90% erau
împotriva lor şi cei care ar fi votat sau simpatizau cu ei nu se manifestau
deloc? La vremea aceea eu percepeam politica într-un mod foarte naiv, mai ales
politica comunistă. Nimeni nu concepea o dominaţie rusească continuată de una
comunistă românească, atât de îndelungată. Cred că nici clasa politică de
atunci nu concepea acest lucru. Toată lumea spera într-un conflict între
Occident şi URSS. În timpul verii stăteam de vorbă cu servitorii liceului, când
lucram împreună cu ei la muncile agricole, unii dintre ei fiind foşti
prizonieri în URSS, astfel că mi-am făcut o imagine despre realităţile ruseşti.
Îmi povesteau cum se certau prizonierii români cu femeile din colhozuri pentru
cei câţiva cartofi rămaşi pe câmp în urma recoltării, cum înainte de repatriere
au primit nişte injecţii de s-au umflat ca să pară mai graşi şi multe altele.
Chiar dacă ţara întreagă trăia din plin cu psihologia unui popor învins, s-au
găsit resurse sufleteşti la foarte mulţi tineri pentru a răspunde într-un fel
puhoiului devastator ce se abătuse asupra ţării. Dovadă numărul mare de tineri
care au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare în acei ani.
Nu vreau să spun despre mine că am
fost un om de mare iniţiativă şi de mare putere de sacrificiu, dar spun cu
toată sinceritatea că niciodată n-am condamnat sau dezaprobat atitudinea şi
dârzenia celor ce au avut această putere de dăruire. Cu alte cuvinte, niciodată
n-am reproşat cu cuvântul sau cu gestul, faptele celor ce mă depăşeau pe mine
cu dăruirea şi sacrificiul lor. N-am ieşit niciodată în frunte, dar n-am fost
niciodată cel din urmă. Atunci când socoteam că puterile nu mă vor ajuta, n-am
încercat să ridic o sarcină pe care să n-o pot duce, dar niciodată nu m-am
apărat cu greşelile altora arătându-i cu degetul, ci numai prin meritele şi
slăbiciunile mele. I-am admirat totdeauna pe cei capabili de sacrificiu.
Anul şcolar 1947-48, când seceta şi
foametea începuseră să fie depăşite, se contura ca un timp de tranziţie
politică. Începuseră să apară manuale şcolare noi, din care se degaja vizibil o
atmosferă filosovietică şi filorusă. Manualele clasice de istorie erau
înlocuite cu manualul lui M. Roller,
care denatura total fenomenul istoric şi totul era explicat prin
determinismul luptei de clasă. Liceul din Pomârla fusese printre primele licee
în care s-a introdus ca obiect de studiu limba rusă. În critica literară
românească Titu Maiorescu era înlocuit cu C. Dobrogeanu-Gherea.
Sfârşitul anului 1947 a fost marcat
prin detronarea regelui Mihai şi instaurarea regimului republican de tip
comunist. După alungarea regelui din ţară, se simţea din ce în ce mai mult că
direcţia din care bătea vântul era a crivăţului de peste Prut şi Nistru. Liceul
din Pomârla fiind socotit un liceu provincial şi rămas mai în urmă faţă de
mersul vremurilor noi, ni se trimiteau delegaţi de la Dorohoi cu misiuni
politice ca să ne îndrume pe noua linie „progresistă”. Aşa de exemplu, au venit
delegaţi din partea organismelor politice din Dorohoi sub a căror iniţiative,
îndrumări şi indicaţii s-au înfiinţat organisme corespunzătoare şi la Pomârla:
UAER (Uniunea Asociaţiilor de Elevi din România) sau ARLUS (Asociaţia Română
pentru Strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică), pe care noi elevii am
tradus-o mai adecvat şi mai realist: Alipirea României la Uniunea Sovietică.
N-am mai avut timp să apuc şi introducerea în şcoală a apelativului de
“tovarăş”, fiindcă pentru mine, nu după mult timp, a urmat arestarea. Delegaţii
de la Dorohoi erau conduşi de un elev evreu de la liceul de acolo, elev care
deja făcea parte din organizaţia de tineret comunistă.