Capitolul IV

Marturiile lui Victor Sandru, sustinator al Grupului de

Rezistenta Vistea

Motto:

Comunismul a fost mosit în hrube ascunse,

de minti scelerate, alaptat de forte oculte, a

crescut si-a formulat si si-a pus în practica

programul, netulburat de nimeni, a guvernat

si poruncit cum a vrut si-a impus legile ce

le-a voit, a mutat popoare pe alte locuri, a

distrus nationalitati, destine, culturi si vieti,

a umplut jumatate din omenire cu lagare,

temnite, crime si gropi comune, cu sânge si

lacrimi.

Ion Gavrila Ogoranu

Chiar daca nu s-a dovedit la momentul respectiv a fi o reusita

deplina, lupta partizanilor împotriva instaurarii comunismului a

reprezentat un succes. Timp de zece ani, sub pavaza muntilor, a

credintei si a încrederii în adevar s-a întârziat instaurarea pecetii

purpurei rosii. În Tara Fagarasului, sub imboldul dreptatii si unitatii,

oameni curajosi au ajuns pâna la sacrificiul suprem. Respectând o

veche traditie, cea de împotrivire la tiranie si împilare, locuitorii din

zona s-au organizat în grupuri de rezistenta. Acestea erau constituite,

instruite si comandate asemenea unor unitati de armata, care respectau

o riguroasa disciplina militara. Aveau în dotare armament puternic si

diversificat. Actiunile lor stateau sub semnul unui consemn bine

definit:„ Doua persoane fata în fata pot discuta orice, iar când apare o

a treia se înceteaza orice comunicare“. Cu acelasi curaj cu care au

pornit lupta, eroii au suportat si ororile securitatii din timpul

anchetelor si din închisori.

Victor Sandru a facut parte din Reteaua de sprijin Vistea.

Activitatea lui în cadrul rezistentei anticomuniste a fost aceea de a-i

ajuta pe Laurian Hasu si pe Remus Sofonea.

Victor Sandru s-a nascut în 14 martie1900 în Vistea de Jos. Era

de profesie agricultor. El s-a implicat cu întreaga familie, ca de altfel

întreg neamul Borzea, în rezistenta anticomunista ajutându-i si

sprijinindu-i pe toti cei care luptau împotriva comunistilor. În luna

iunie 1955 Victor Sandru mergând la plivit de grâu în holda de la

marginea satului, i-a descoperit în lan pe tinerii Laurian Hasu si

Remus Sofonea. Acestia se ascundeau de trupele de securitate care

patrulau în acea perioada pe teritoriul satului Vistea de Jos. Remus

Sofonea era ranit la picior, iar Laurian îl supraveghea. Victor Sandru

împreuna cu sotia sa le-a oferit celor doi mâncare si o pereche de

pantaloni. Tot el a intermediat în acea zi legatura celor doi cu

învatatorul Olimpiu Borzea, organizatorul Retelei de Sprijin Vistea.

Victor l-a anuntat pe Olimpiu Borzea ca cei doi tineri îl asteapta în

gradina casei sale si apoi împreuna cu Gheorghe Borzea si Olimpiu

i-au transportat cu carul, sub ochii securistilor acasa la învatator.

Pentru aceasta implicare, Victor Sandru a fost arestat în 12

decembrie 1956. Procesul în care a fost judecat s-a desfasurat în 15

iulie 1957 si a avut ca acuze sustinerea cu hrana si perechea de

pantaloni a partizanilor. Victor Sandru a fost condamnat de

Tribunalul Militar Cluj la 25 ani de munca silnica pentru:„crima de

uneltire contra securitatii interne si externe a RPR si acte de teroare si

constituire în bande în scop terorist“. Sentinta cu numarul 1369 a fost

citita în data de 2 august 1957. A fost eliberat prin decretul de gratiere

în 1964 dupa ce executase 8 ani de închisoare. S-a întors acasa grav

bolnav si cu un ochi afectat. A gasit curtea împartita de sora lui, iar

sotia sa alungata din casa parinteasca. Victor Sandru este decedat.

Capitolul V

Marturiile lui Ioan Vulcu

Motto:

Morti sfinti în temniti si prigoane,

morti sfinti în lupte si furtuni,

noi ne-am facut din voi icoane

si va purtam pe frunti cununi.

Nu plângem lacrima de sânge,

ci ne mândrim cu-atâti eroi.

Nu, neamul nostru nu va plânge,

ci se cumineca prin voi.

Imn mortilor-Radu Gyr

Neamul românesc este predestinat parca sa sufere. Calvarul sau a

început dupa „maretul“ act istoric de la 23 august 1944. De atunci

dreptatea si adevarul pentru care s-a luptat au fost ecranate de

asa-zisii oameni politici si diplomati care n-au facut altceva decât

sa-si vânda tara si sa domine sub imperiul raului. Comunismul instalat

a aruncat oamenii de buna credinta în lagare si închisori pentru a-si

fixa radacinile mai bine în neamul românesc. Metoda comunista

bazata pe ura, minciuna, egoism, ipocrizie si faradelegi a câstigat

adepti din rândurile celor lasi si lipsiti de personalitate. În decursul

anilor, bolsevismul a devenit mormântul adevarului si al dreptatii

umane. Mlastina desnadejdii a acoperit gândul si speranta românului

care visa la eliberarea din robia comunista. Tradatorii care s-au pus în

slujba ocupantilor au lovit mortal românul adevarat în numele

principiilor asasine. Toate localitatile din Tara Fagarasului au fost

supuse celui mai crunt regim de supraveghere si tortura timp de zece

ani, dupa care au urmat altii 40.

Breaza, satul de la poalele Muntilor Fagaras a avut un regim

special. Zilnic „masina comunista“ marsaluia pe strazile Brezei,

cetatenilor fiindu-le interzis sa-si rezolve treburile câmpului între

anumite ore din zi. Multa suferinta a existat pentru acesti sateni, dar

nu numai. Marturiile lui Ioan Vulcu din Breaza confirma tirania

comunistilor. Ioan Vulcu a sprijinit grupul de luptatori din Muntii

Fagarasului. Primul lui contact cu acestia a fost în mai 1950 pe Valea

Pojortei. „Eram la pescuit pe Valea Pojortei. Am vazut la un moment

dat trei insi care veneau de la deal spre vale. Purtau niste bocanci

legati cu sârma si aveau arme. Erau Gheorghe Hasu, Laurian Hasu si

Ioan Chiujdea. Atunci am discutat cu ei. Laurian Hasu m-a rugat sa-i

ajut cu haine si mâncare. M-am înteles cu el sa vina pâna la marginea

satului unde sa-i dau provizile cerute. La întâlnirea fixata a venit si

varul meu Constantin Vulcu. Am fost amândoi impresionati de starea

acelor tineri si ne-am hotarât sa-i ajutam în continuare. Astfel am fixat

noi întâlniri si am procurat cele necesare traiului aspru din munti

pentru grupul fugar precum si armament. Dupa o luna ne-am întâlnit

din nou în locul stabilit. Era vorba de „Hodomoaca“, unde era un

maracine la locul numit „La tarina“. A venit Laurian Hasu care ne-a

cerut mâncare si grâu pentru iarna. Varul, Constantin Vulcu, a

cumparat un sac de porumb de la Fagaras. Am pus boabele în trei

ranite pe care le-am dat apoi lui Laurian. Le-am furnizat si informatii

despre armata si securitatea care îi cautau. În cazul în care fixam o

întâlnire si nu reuseam sa ne vedem pentru ca eram urmariti, aveam

un consemn. Laurian ne lasa un bilet în care trecea data urmatoarei

îmtâlniri si pe care-l punea într-o cutie de chibrite la maracinele

amintit. Pentru armament si munitie ne ajuta un prieten de-al meu

Gheorghe Ostacioaie, care era seful magaziilor de la fosta Militie

Bucuresti. Ostacioaie ne-a procurat pantaloni de militie, munitie,

ranite si cartuse pentru pistol. Eu aveam un pistol Browning 765 pe

care-l tineam ascuns în zidul de la fântâna si pe care l-am dat

luptatorilor“relateaza Ioan Vulcu.

Grupul fugarilor fiind urmarit pas cu pas de securitate care a

antrenat divizii întregi de armata era expus primejdiei arestarii. „În

toamna anului 1953 Gheorghe Hasu, Laurian Hasu si Ioan Chiujdea

au coborât în sat si s-au ascuns în sura la Constantin Vulcu.

Securitatea a aflat ca niste fugari ar fi în sat si a încercuit tot satul sa-i

caute. Era noapte. Au sculat din somn multe familii sa verifice daca

partizanii s-au ascuns la unele dintre ele. Au amplasat posturi de

pânda în tot satul. M-am dus la cartofi în câmp cu scopul de a afla

modul de actiune al securistilor si totodata o solutie care sa-i salveze

pe protejatii mei din ghearele comunistilor. Patrulele de securitate

însotite de câini marsaluiau prin tot satul. M-am speriat pentru ca nu

întrezaream nici o sansa pentru cei trei. Atunci Gheorghe Hasu mi-a

zis ca ei sunt pregatiti pentru orice. Stateau în garda cu armele gata

oricând sa se apere. Pentru a nu da de banuit securistilor varul meu s-a

dus în acea zi la padure. Când s-a întors seara acasa cu carul cu lemne

a venit la el seful de post. În acel moment cei trei fugari se aflau în

grajd si mâncau. În câteva secunde i-am anuntat ca sunt în pericol si

s-au retras imediat în sura. Seful de post îl urmarise pe Constantin

pentru ca îsi adusese lemne din padure fara sa aiba bon. Tinând cont

de informatia pe care le-am dat-o, fugarii s-au strecurat cu mult curaj

printre posturile securistilor, prin apa si au parasit satul. Am stat cu

frica pentru ei. M-am linistit pentru ca nu am auzit împuscaturi, motiv

care mi-a dat de înteles ca au scapat si de aceasta data“.

Constantin Vulcu l-a ajutat si pe Andrei Hasu. În iarna anului

1952 Andrei Hasu s-a îmbolnavit si necesita tratament. A coborât în

sat. Cineva „binevoitor“ l-a denuntat la securitate. A stat un timp

ascuns în scoala de unde cu sprijinul lui Constantin Vulcu a plecat în

Pojorta si apoi în Voivodeni unde a fost ajutat de un anume Cabuz. A

fost descoperit însa de comunisti si a fost împuscat. Andrei a fost

tradat de Galbincea din Sâmbata de Jos. Dupa ce a fost ucis, Andrei a

fost legat pe o scara si depus pe treptele scolii din Voivodeni pentru

a-l vedea întreg satul si astfel lumea sa se intimideze si sa nu-i mai

apere pe partizani. Nici la ora actuala nu se stie unde a fost dus

cadavrul lui Andrei Hasu.

Întâlnirile lui Ioan Vulcu cu grupul din munti au continuat. „În

toamna anului 1954 m-am reîntâlnit cu ei. Erau sleiti de puteri. Mi-au

spus ca nu mai rezista si ca se pregatesc sa plece în Grecia. Îmi ziceau

atunci ca daca vor fi prins i cumva, ultimul cartus va fi al lor si tot nu

vor divulga nimic. Anul urmator au fost prinsi. Din acel moment si eu

am fost urmarit chiar daca niciodata nu am dat de banuit securitatii ca

as avea legaturi cu luptatorii. Simteam ca oriunde merg eram urmarit.

În 1957 am primit o scrisoare de la sotia lui Ostacioae, de la

Bucuresti, în care ma anunta ca sotul ei a fost arestat. Am plecat la

Bucuresti sa vad exact ce s-a întâmplat. Ajuns acolo, primul lucru pe

care l-am facut a fost sa iau pistolul pe care-l ascunsese Gheorghe

Ostacioae în casa si sa-l arunc în Dâmbovita pentru a nu-i îngreuna

situatia sotiei prietenului meu“

Constantin Vulcu a fost arestat la 1 mai 1957. Tot atunci a fost

cautat si Ioan Vulcu, dar fiind plecat cu cartofi în Regat sa-i vânda i-a

fost amânata arestarea. „În 8 mai 1957 un maior si doi ofiteri de la

securitatea din Fagaras m-au ridicat de acasa si m-au dus la sediul lor

din strada Inului. Aici m-au lasat sa astept doua ore dupa care m-au

îmbarcat într-o dubita si m-au dus la Securitatea din Brasov. Aici

m-au dezbracat complet pentru perchezitie si m-au trecut la un regim

de anchete. Mi-au pus ochelarii negri la ochi si mi-au spus sa cobor

11 scari. M-au bagat într-un birou si m-au asezat pe un scaun care era

cuit. Au urmat zile multe de ancheta si tortura. Tot aici au fost adusi

si cei trei luptatori din munti cu care eu am colaborat si care vroiau sa

ajunga în Grecia dar au fost tradati. La una din anchete l-au adus pe

Laurian Hasu pe care l-au întrebat daca ma cunoaste. Acesta a

raspuns:„Este Vulcu din Breaza“. M-au închis singur în celula 28.

Dupa un timp mi-au bagat în celula pe unul Seremet Stanislav din

comuna Vadu Rosca din Basarabia. Acesta fiind turnator, încerca sa

ma convinga sa scriu pe hârtie daca am de comunicat ceva fugarilor

ca el poate sa trimita biletul afara din închisoare. Pe acest basarabean

nu-l mai puteam suporta. Comportamentul si caracterul lui completat

de regimul dur practicat de securisti, m-au determinat sa-i spun

comandantului închisorii, un anume Toth, sa-l scoata din celula mea

ca daca nu îl omor. M-a mutat pe mine însa în celula 26 unde era

închis unul Belau Horia din Alba, caruia fratele îi era fugit în Franta,

povesteste Ioan Vulcu. Regimul dur de la Securitatea din Brasov a

continuat la penitenciarul din Sibiu unde a fost mutat Ioan Vulcu în

30 iulie 1957 „Legati în catuse am fost transferati la închisoarea din

Sibiu. Împreuna cu mine au avut aceiasi soarta Constantin Vulcu, Ioan

Petrisor din Recea si Gheorghe Ostacioae. M-au aruncat la subsol, în

celula 3. Era o camera de 1,5 metri pe 3 metri, cu ciment pe jos de

care erau fixate belciuge. Peretii erau stropiti cu sânge, iar ca mobilier

exista un singur pat. Celula era luminata artificial întrucât avea un

singur gemulet cu gratii. Acolo am stat 3-4 zile dupa care am fost

mutat la etaj, singur, în celula 16.

Tot aici am avut parte de mai multe zile de izolator unde

conditiile au fost inumane si mult mai dure decât în celula“.

În 10 august 1957 a urmat procesul care a fost judecat de

Tribunalul Militar III Cluj în deplasare la Sibiu. În acel lot au fost

judecati Ioan Vulcu, Constantin Vulcu, Gheorghe Ostacioae, Virgil

Oancea si Ioan Mutiu, colonel doctor militar din Sibiu. „Ne-au

îmbracat în haine vargate si ne-au dus în boxa. Mie mi-au dat ca

avocat pe unul Gavoznea. A fost un magar. El n-a facut aparare, a zis

doar: sunt de acord cu instanta. N-am nimic de adaugat. Judecator era

Finichi Paul, iar acuzator public un evreu Tiron. Acesta a pledat în

felul urmator: sunt de acord cu încadrarea facuta, iar fapta este

proportionala cu încadrarea. Sunt multumit ca ultimele ramasite au

fost prinse“, povesteste Ioan Vulcu.

La acel pseudoproces sentintele au fost urmatoarele: Ioan Vulcu

si Gheorghe Ostacioae munca silnica pe viata; Constantin Vulcu-25

ani de închisoare; Ioan Mutiu-20 de ani de închisoare, iar Virgil

Oancea-10 ani de detentie. Elena Vulcu, sotia lui Ioan Vulcu, care a

fost la proces la Sibiu îsi aminteste: „Era foarte slab. Am fost

avertizata sa nu vorbesc nimic cu sotul meu. Nici nu mi-au dat voie

sa-i dau pachetul cu mâncare pe care i l-am pregatit“ Si pentru acest

lot pedeapsa a fost pentru: „crima de uneltire a securitatii interne si

externe a statului si constituire în bande în scop terorist“. Ioan Vulcu

a cerut recurs, dar raspunsul l-a primit abia dupa o luna si acesta era

respins, ramânând valabila pedeapsa data anterior. „Am fost

întemnitat în penitenciarul Sibiu în camera 19. Era o încapere de 6/5

m în care eram 30 de persoane. Dormeam doi într-un pat. Mâncarea

era o ciorba, apa chioara, mamaliga muceda, iar dimineata o cafea si o

bucata de pâine. De Sf. Ioan am fost mutat la închisoarea Gherla,

ne-au dus noaptea cu lanturi la picioare. Împreuna cu mine mai erau

Ostacioaie, Constantin Vulcu, Petrisor, Moanta Stefan si Ioan Marin

din Breaza. La Gherla ne-au despartit. Pe mine m-au închis în celula

107 cu alte 30 de persoane. M-am nimerit sa dorm în pat cu David

Greavu din Lisa. Am fost hraniti insuficient si sufeream foarte mult

de frig. Datorita conditiilor m-am îmbolnavit. Lânga coloana am avut

un abces de natura TBC. Am fost mutat într-o camera de spital a

închisorii unde medicii Dumitru Stere si Gheorghe Cornea din

Fagaras mi-au facut tratament si punctii. M-am vindecat abia dupa un

an si trei luni. Abcesul s-a datorat bataii pe care o primeam. În fiecare

zi de miercuri eram scosi la bataie. Pe mine ma legau pe o banca si cu

ciomegele ma loveau peste spate si în palme. Apoi ma înveleau

într-un cearceaf cu apa rece. A fost crunt. Acelasi regim l-au suportat

Mihai Voicu general de razboi si Gheorghe Cristescu procuror

general. Metodele de tortura ale comunistilor au revoltat în iarna

1958-1959 detinutii din mai multe celule. Acestia au recurs si ei la

violenta. Cei din celula 86 si-au blocat usa au rasturnat hornurile si

obloanele. Alaturi de ei au intrat în greva si alte celule. Pe noi cei din

85 ne-au amenintat cu arma cu care au tras pe vizorul usii ranindu-ne.

În timpul acelei revolte ne-au tinut cu fata la pamânt în celula. A fost

chemata Procuratura si reprezentanti de la Bucuresti care i-a batut si

torturat pe detinutii grevisti. A curs mult sânge atunci. Fara motiv

eram bagati si la izolator. Era o camera foarte mica cu un pat de gratii.

Primeam mâncare la 3 zile, în rest doar apa calda, seara. Aveam voie

doar noaptea sa ne întindem pe pat care nu avea saltea si patura. Eu

am stat sapte zile la izolator în decembrie. Eram doar în pantaloni

scurti.

La Gherla cei mai duri gardieni au fost fratii Somlea si

comandantul Goiciu. Nu stiu de unde aveau acumulata atâta ura. Îmi

amintesc ca odata de Pasti în 1959 am primit drept hrana ciorba cu 16

boabe de arpacas, turtoi iar dimineata 80 gr de pâine. În 1962 ne-au

mai fost ameliorate conditiile de detentie. Ne-a adunat comandantul

într-o zi în club si ne-a zis: “Depinde de voi eliberarea”. Nu l-am

crezut. Din capre râioase nu ne-au scos niciodata. Unii dintre noi au

cedat presiunilor. În 1964 prin martie, a venit unul de la Bucuresti si

ne-a spus: “Cel care-si aude numele sa-si faca bagajele”. Din 100 de

persoane câte eram în camera au ramas 10 printre care si eu: Nicolae

Alexandrescu, avocat din Bucurresti, Ion Vulcanescu din Bucuresti,

Ion Rosianu, Petru Novac din Berivoi, Petru Cârstea din Fagaras.

Pâna în 24 iunie 1964 am lucrat la fabrica de mobila din Gherla dupa

care m-am eliberat. Am fost asteptat de familie în gara“ povesteste cu

lacrimi în ochi Ioan Vulcu.

Acasa i-a fost confiscata toata averea: pamântul, carul,

animalele, hainele, lemne si toate bunurile. Sotia lui Ioan Vulcu,

Elena, a recuperat o parte din bunuri platindu-le în urma unui proces

care a avut loc în 1957 la Fagaras. Venind acasa Ioan Vulcu si-a

deschis un atelier de tâmplarie în care confectiona ambalaje pentru

Uzina nr.2 Brasov. A încercat sa-si recupereze pamântul confiscat, dar

nu a reusit nici macar dupa revolutie.

Dupa 1965 Securitatea a revenit acasa la Ioan Vulcu pentru a-l

determina sa devina informator. Cu toate insistentele comunistilor a

refuzat. Nu dupa mult timp a fost chemat la Securitatea din Fagaras de

catre maiorul Zilceag pentru acelasi motiv. A refuzat din nou, motiv

pentru care a fost supravegheat de militie. În 1985 a fost rechemat la

Securitate în Fagaras. „Era acolo un civil si maiorul Zilceag. Mi-au

promis bilete la bai daca accept sa fiu informatorul lor. Pentru ca am

refuzat din nou au început sa ma înjure si sa ma ameninte. Ce mi-a

atras atentia în acea camera era un tablou mare cu fata spre perete.

M-au lasat singur acolo timp de doua ore dupa care mi-au dat drumul

acasa“ povesteste Ioan Vulcu.

În continuare familia Vulcu a fost persecutata de comunisti.

Fiica acestuia relateaza: „Date fiind evenimetele din acea perioada am

suferit alaturi de parintii mei. Am ramas de mica doar cu mama.

Copilaria mi-a fost un calvar, de fapt nici n-am stiut ce este copilaria.

Am muncit si suferit alaturi de mama când tata nu stiam unde era si

daca-l vom mai vedea vreodata. Nu doresc la nimeni raul pe care ni

l-au facut noua comunistii“.-

De la ultima întâlnire cu securitatea la sediul din strada Inului,

Ioan Vulcu s-a îmbolnavit. Timp de 6 ani a stat prin spitale si la

Institutul National de geriatrie din Bucuresti dupa care s-a pensionat.

Este bolnav de parkinson. Primeste pensie de fost detinut politic si

pensie sociala pentru cei 11 ani de vechime în munca. Traieste în

Breaza alaturi de sotie si de familia fiicei sale care este învatatoare în

sat.

Capitolul VI

Marturiile sotiei lui Gheorghe Hasu, luptator în rezistenta

anticomunista

Motto:

„Pamântul este o scena pe care omul apare,

îsi joaca rolul vietii si apoi dispare“

Gheorghe Hasu

Instaurarea comunismului trebuia sa aiba sorti de izbânda si de

aceea adeptii ciumei rosii aplicau metode dure, inumane care

întreceau limitele gândirii omenesti. Comunistii aveau deviza:„Nu

trebuie permis nici unui reactionar sa închida calea PCR. Trebuie sa

luati masurile necesare pentru extinderea propagandei, asa cum a fost

decisa de PCR“.

Astfel, ei subjugau si terorizau locuitorii din toata tara si mai

ales pe cei care traiau în zonele unde au fost organizate grupari

anticomuniste. Localitatile din apropierea Muntilor Fagaras au fost

supravegheate si controlate zi si noapte de organele securitatii între

anii 1948-1956, pentru a „stârpi cuibul de banditi“, cum denumeau ei

grupul de rezistenta ascuns în munti. Partizanii aveau misiunea de a

salva tara româneasca de înrobire si de veninul Kremlinului, acel

bastion al crimei dirijate. Multi dintre luptatori au fost doborâti de

gloantele tradatorilor ajunsi în slujba secerii si a ciocanului.

Gheorghe Hasu (în unele acte apare Hasiu) din Pojorta, poreclit

Ghita Rucareanului, provenea dintr-o familie cu 5 copii. El a ramas la

casa parinteasca pentru a lucra pamântul, fiind priceput si la

construirea de acoperise de case si suri. S-a alaturat luptatorilor din

munti în 1949, dar legaturi cu ei a avut cu câtiva ani înainte. În 1954,

când comunistii fortau taranii sa se înscrie în CAP, Gheorghe Hasu si

Brâncoveanu s-au prezentat în Vistea de Jos exprimându-si dorinta de

a se înscrie si ei. În loc sa iscaleasca registrele trepadusilor, ei au scos

pistoalele si le-au luat registrele, pelerinele si armele. Gestul celor doi

a impresionat satenii din Vistea de Jos si în acelasi timp i-au

determinat pe activisti sa renunte o buna perioada de timp la actul de

întovarasire. Gheorghe Hasu a luptat si în al doilea razboi mondial, în

26 aprilie 1943 fiind împuscat în umar. A fost decorat atunci de

Ministerul Apararii Nationale cu medalia „Barbatie si Credinta cu

spade clasa a II-a“. Distinctia primita nu i-a folosit în viitor nici lui si

nici familiei sale.În 1947 Gheorghe Hasu s-a casatorit cu Eugenia

Comaniciu din Ludisor, care avea mai putin de 18 ani.. În urma

casatoriei lor au rezultat doi copii: Violeta, nascuta în 1948 si Ioan

nascut doi ani mai târziu. De la plecarea în munti si pâna la arestarea

sa Gheorghe Hasu venea sporadic la familia sa pentru a-si vedea

tânara sotie si pe cei doi copii.„Când s-a nascut Ionut, Ghita a venit

acasa. Era duminica dimineata, eu alaptam copilul, iar fetita dormea.

Violeta s-a trezit si i-a zis:„Cunca-te, tata cunca-te“, Au venit

securistii cu o duba neagra. Mama a întârziat intrarea lor în casa,

spunându-le ca Ghita este în sura. Securistii au început sa traga cu

mitralierele înspre sura, timp în care Ghita si-a strâns ceva haine,

ranita si pusca si a fugit prin gradina. S-a ascuns la familia Peptea din

Iasi( familia în care a intrat Violeta prin casatorie). Nu l-au prins.

Pentru a se razbuna, securistii mi-au smuls mie copilul de la piept si

m-au lovit, spunând: unde ai ascuns banditul, catea? Împreuna cu

parintii si cu fratele meu am fost dusi la Securitate în Fagaras, la casa

lui Giurca, unde am fost batuti groaznic. Ne-au dat drumul abia peste

câteva zile. Ma rugam de ei:„Lasati-ma sa ma duc la copil, credeti-ma

nu stiu unde poate fi sotul meu, sau aduceti-mi copilul aici sa-l alaptez

ca altfel îmi moare. Îmi spuneau: „un pui de bandit poate sa si

moara“. Le spuneam:„ Omorâti-ma si pe mine ca sa se termine odata“

povesteste sotia lui Gheorghe Hasu.

Întreg satul Pojorta traia sub teroare. Duba neagra si masini ale

armatei înconjurau localitatea zi si noapte pentru a-i prinde pe

partizanii din munti. Familile lor erau supravegheate si batute. „Ne

urmareau peste tot, se instalau deseori în casa pentru a-l prinde pe

Ghita. Am suportat multa bataie, ma loveau cu palmele, pumnii si

picioarele, fara mila“ spun satenii.

Pentru Eugenia Hasu chinurile au luat amploare în 1950. În luna

mai Securitatea a fortat-o sa divorteze de sotul ei. I-au declansat

procesul de divort în speranta ca Gheorghe Hasu se va prezenta la

tribunal si va putea fi arestat. Totodata au silit-o pe tânara sotie sa

anunte în ziarul local procesul de divort. „A fost crunt. Îmi spuneau:

De ce nu vrei sa divortezi? Mai speri sa vina acasa? N-o sa mai fi

niciodata cu el. M-am trezit divortata, iar în 28 octombrie 1950 am

primit sentinta Judecatoriei Mixte Fagaras, sediul Voila, prin care

Ghita nu mai era sotul meu, iar eu ma numeam din nou Comaniciu“, a

spus cu amaraciune Eugenia . De atunci Eugenia si cei doi copii ai ei

s-au mutat la parintii ei în Ludisor. Pâna la arestarea lui Gheorghe

Hasu întreaga familie a fost tracasata si batuta. „Stam izolati în curte

zile în sir pentru ca nu ne permiteau sa iesim din sat. Comunicam doar

cu o vecina prin semne. Aceasta mergea la preotul satului sa traga

clopotele si sa faca slujbe pentru noi. De atunci mi s-a împietrit

sufletul si mi-am încrâncenat trupul, astfel încât nici o suferinta nu se

mai leaga de mine, dar si nici o bucurie“ a adaugat Eugenia.

În sate existau informatori care denuntau miscarile luptatorilor si

legaturile lor cu familile sau satenii care îi sprijineau. Astfel au fost

arestate familile si rudele celor din munti.

„M-am dus într-o dimineata sa dau mâncare la animale. Usa

grajdiului era întredeschisa. Mi-am dat seama ca era cineva înauntru.

Un barbat mi-a zis: Nu tipa, sunt un om bun. Sunt Grovu. Sa nu spui

la nimeni ca sunt aici, ca daca vei zice, e de rau. Eu plec acum prin

gradina. Atât mi-a vorbit. Nu stiam cine este, nu era din sat dar s-a

recomandat drept Grovu. Mi-a fost clar ca respectivul nu era pentru

prima data în curtea noastra sa ne urmareasca“ a mai spus femeia. În

1957 a avut loc procesul de la Sibiu pentru partizanii din munti.

Gheorghe Hasu a fost condamnat la moarte, prin împuscare, pentru

crima de uneltire împotriva securitatii interne si externe a RPR.

Eugenia a mers de câteva ori la Sibiu cu speranta ca va reusi sa-si

vada sotul. Dar nu a fost asa. A trait de atunci cu nadejdea ca va veni

odata ziua când se vor reîntâlni. Nu s-a mai recasatorit niciodata si

si-a crescut singura copiii. În 1964 parintii luptatorului au primit un

pachet care continea lucrurile lui Gheorghe Hasu. Era o noua

înscenare. „Era o traistuta din matase de culoare verde si un pantalon

kaki“ îsi aminteste Violeta, fiica luptatorului. Persoana care le-a dat

pachetul a spus:„Acestea sunt lucrurile lui, el a murit“. Dar în

continuare familia lui Gheorghe Hasu trebuia sa-si ascunda

apartenenta. Eugenia Comaniciu a lucrat în CAP, unde era

supravegheata în mod special. La Fagaras nu a reusit sa-si gaseasca un

loc de munca, pentru ca era fosta sotie a „banditului“. A lucrat câtva

timp la Brasov ca servitoare, unde a reusit sa obtina o viza de flotant

cu scopul de a i se pierde urma. Cu greu a revenit la Fagaras, unde a

lucrat ca factor postal. Peste tot era sfatuita sa nu spuna cine este

pentru a nu avea probleme cu Securitatea. Aceeasi situatie au

întâmpinat-o si cei doi copii. Abia dupa evenimentele din decembrie

1989 familia a intrat în posesia documentelor care certificau situatia

lui Gheorghe Hasu. Primaria comunei Lisa a eliberat în 28 ianuarie

1991 o adeverinta pe numele Gheorghe Hasu care stipula: „decedat,

act de deces nr. 36 din 23 decembrie 1964, înregistrat la Sfatul

Popular al comunei Jilava si comunicat cu adresa nr. 353 din 26

decembrie 1965“. Sentinta procesului de la Sibiu, în urma caruia a

fost împuscat Gheorghe Hasu, a fost primita dupa multe interventii,

tot dupa decembrie 1989. În perioada 1990 - 1995 Eugenia Comaniciu

a încercat sa-si obtina drepturile ce-i reveneau dupa atâtia ani de

suferinta, dar a întâmpinat numai refuzuri. „nu m-a ajutat nimeni, nici

macar cei care ar fi putut sa o faca. M-am convins ca cei ce au ramas

în viata îsi bat joc de cei care au murit. Drumuri, bani, stres pentru

aprobarea dosarelor. Nu cer mila, ci o reabilitare morala pentru noi

cei care am suferit. Nu este cinstit în fata lui Dumnezeu sa culeaga

laurii persoane care nu merita“, a afirmat femeia. Chiar daca Eugenia

Comaniciu este îndreptatita sa primeasca pensie ca vaduva de veteran

de razboi si pensie de detinut politic, cererea i-a fost aprobata dupa

multe interventii când a obtinut doar o indemnizatie luanra de 10.000

lei începând cu anul 1995. Procesele prin care a trecut timp de 5 ani

respectiv între 1990 si 1995 i-au conferit dreptul de persecutat politic,

lucru ce nu a fost luat în seama de Directia Muncii si Protectiei

Sociale, de Asociatia Fostilor Detinuti Politici si de Asociatia

Veteranilor de Razboi. Chiar si în reportajul „Memorialul Durerii“,

Eugenia Comaniciu a fost marginalizata în favoarea unor persoane

care nu meritau mentionate. Privind acest serial Eugenia Comaniciu

se întreba cu amaraciune :„Oare pe cine deranja declaratia unei femei

care a suferit? Au fost mai importante afirmatiile unor persoane care

au avut partial tangenta cu aceste evenimente decât cele ale unei

vaduve chinuite? Totul mi-a lasat un gust amar“.