Sfârsit de ianuarie si
început de februarie 1950. De-abia dezmortiti de lanturile grele de la
picioare, parându-ne ca plutim, mergem câte doi în rând, încolonati spre sectia
a II-a, asa cum am spus mai înainte.
Într-o camera mare, cu
priciuri etajate, ne gasim fiecare locul pe niste rogojini, cam ferfenitite de
atâtea oase trudite, zilnic vânzolindu-se pe ele. Copiii mei, elevii, aici în
Aiud, au fost cazati în alta parte, pâna când au luat drumul spre locul de
executie a pedepsei — Târgsor.
Iata si pe cei de care
mi-am adus aminte ca au fost cu mine în sectia a II-a Aiud:
1. Emil Câmpean — ing.
silvic
2. Aurel Popa — ing.
prof. univ.
3. Constantin Bodea —
ing. asist.
4. Nicolae Cristetiu —
ing. asist.
5. Pavel Cristetiu —
secretar pol.
6. Dumitru Crihana —
ing.
7. Iuliu Daba — ing.
8. Sinezie Ioja — preot
9. Mihai Temus
10. Viorel Damian — ing.
asist. univ.
11. Corneliu Hobincu —
medic
12. Dragomir ? —
contabil
13. Mihet ? — ing.
14. Atanasie Berzescu —
profesor
15. Ion Constantin —
ing.
Ca-n oricare loc, de
curând ajunsi, ne vânzoleam care-ncotro, de-abia gasindu-ne starea. În ochii
fiecaruia din noi se citea nedumerirea si haul în care ajunsesem. Resemnati,
cautam sa fim cât mai linistiti si împacati cu ce ne-a fost dat sa înduram.
Nici n-ajunsesem bine în camera, ca vecinii nostri ne si cheama la perete,
luând legatura cu noi. Erau cei din dreapta. La locul unde bateau în perete
puneam gamela si ascultam. Se auzea foarte bine tot ce ne comunicau. Asa ne-au
pus la curent cu toate cele ce se întâmplau la Aiud. Nu dupa multe zile încep
sa vina mici biletele de hârtie cu poeziile lui Radu Gyr, cu concursul
plantoanelor de pe sala. Asa am început si noi sa ne bucuram de aceste valori
spirituale din cultura româneasca.
Tin minte ca acum cât de
mult m-am bucurat învatând aceste poezii. Începutul l-am facut cu “Balada
clopotarului din stele”. Înghiteam la strofe ca gaina boabele. În felul acesta
treceau în zbor zilele, una dupa alta, fara sa ne dam seama, asteptând de
fiecare data sa ne apara alte biletele, cu câte 4-5 strofe. Dupa ce am
învatat-o, ma chemau colegii de camera sa le-o recit.
Stând pe priciul de jos
turceste, în mijlocul lor, le-o recitam si celor care nu s-au ostenit s-o
învete. Fara sa simtim, viata de rob îsi urma cursul ei. Aiudul, cu
ciudateniile lui, ne învatase bine de tot. Mâncarea era extrem de slaba. Frigul
era parca mai tare ca de când venisem. Pe nesimtite, puterile ne paraseau.
Într-un colt, pe priciul de jos, în dreapta catre geam, aveam eu locul lânga
Mihai Tomus, un mot cu multa dragoste. Ma împrietenisem cu el. Inginerul
Câmpeanu si aici pornise, seara de seara, sa ne povesteasca din ispravile lui
si din atâtea carti citite. Prin luna martie, fac un icter de toata frumusetea.
Nu mai puteam sa manânc. Ce eram eu slab si pâna acum, dar de data asta
devenisem o stafie. Ramasesera numai ochii de mine, mari si boldanosi, iar în
jurul lor, galben ca turta de ceara.
În situatia aceasta,
gardianul de pe sala raporteaza conducerii de boala mea. Dar, nici o miscare.
Eu pe mai departe îmi duceam amarul de osândit. Resemnat, cu tinta în
necuprins, nadajduiam în Dumnezeu. Pe vremea aceea la Aiud se murea pe capete.
Asistenta medicala era aproape inexistenta. Nu era celula sa nu fie bolnavi în
ea.
Asa se anunta anul 1950
în Aiud.
Nu dupa multe zile se
deschide usa de la camera noastra. Un sanitar în halat alb ma anunta sa-mi fac
bagajul si sa ies afara. Nedumerit si pierit de tot, îmi iau ramas bun de la
toti ai mei, cu care venisem de la Timisoara si, cu bocceaua sub brat, ies
afara. Cu multi dintre ei aveam sa ma mai întâlnesc în fabrica. Dar, cu unii
din ei, n-aveam sa ma mai vad, cum au fost parintele Ioja Sinezie si Tomus
Mihai.
Ajuns pe sala, cu
bocceaua sub brat, balabanindu-ma mergeam dupa sanitar. Iesim din sectie,
traversând drumul, intram în Celular. Nu mai fusesem niciodata aici, cum de
altfel nici în Aiud.
În fata ochilor se
desfasura grandoarea iadului sofisticat, iadul secolului XX. Infernul lui
Dante. M-am cutremurat. Se parea ca-i un colos, haotic dimensionat si
construit. Arata ca un infern fara sfârsit, cu nenumarate usi zavorâte
mestesugit, cu plasa de sârma între etaje si un târsâit de pâslari al pazei si
plantoanelor de pe sala. Nu era voie sa bocaneasca pe coridoare. Ca furii,
spionau fiecare usa, ascultând si vizionând pe dracescul ochi al usii.
Dupa sanitar, cu
sufletul la gura, urc etaj dupa etaj. Credeam ca nu se mai termina. Ne oprim la
etajul III, celula 309. Pe aripa scurta, cu fata spre sectia a II-a. Gardianul
deschide usa si-mi face vânt în celula.
În fata mea, trei
stafii, stând pe prici sub geam, se zgâiau la mine. În urma mea, zdrannng... si
usa se închise cu un scrâsnet de zavor. Cum oi fi aratat eu la înfatisare, nu
pot sa mai stiu, dar cert este ca cei trei se uitau la mine ca la altceva.
Parca eram din alta lume, galben, galben la fata ca sofranul.
Primul din stânga vine
la mine si se prezinta — Nicolae Mares, fostul ministru al agriculturii în
timpul lui Antonescu. Era inginer constructor de cai ferate. Al doilea se
scoala în picioare si se prezinta, Ioan Arbore, general, fost ministru al
economiei în timpul lui Antonescu.
Înaintea lui Iacobici a
fost seful Marelui Stat Major. Al treilea vine si el la mine, prezentându-se
Turcu Nicolae, elev de liceu, prapadit si slab ca vai de el. Ei trei erau
locatarii celulei 309 de la vestitul Celular al Aiudului. Am mai venit si eu,
alt prapadit, sa sporesc numarul la patru.
De-abia încapeam pe
prici. Locul meu era între generalul Arbore si Turcu. Fiind cel mai prapadit,
ma primisera la mijloc. Pe prici, niste rogojini tocite de vreme si de bietele
noastre oase osândite erau singurul
asternut al nostru în vreme de iarna si fara caldura în celula. Tevile de
calorifer erau mai mult reci decât calde. Drept învelitoare aveam niste paturi
roase si ele ca bietele rogojini si cu mai multe gauri. Asta ca sa stim ca ne
puteam încalzi acoperindu-ne cu ele.
Stateam mai mult pe
prici, cu patura în spate.
Strain printre ei,
colegii mei de la 309, gândul îmi zbura la cei pe care i-am lasat în sectia a
II-a, timisorenii mei. Acum, departe de ei, parca-i vedeam mai bine pe fiecare
în parte. Mai mult, îmi amintesc de ing. Ion Constantin, stând pe priciul de
jos, în mijlocul nostru, si povestindu-ne. Era cunoscut de toti, mai ales de
grupul de ingineri din Politehnica Timisoara, asistenti si profesori
universitari. De multe ori, cu durere în suflet, dar în lumina adevarului, ne
punea la curent cu multe greseli întâmplate în Banat, însa în acelasi timp
scotea în evidenta si lucrurile bune. De la el am aflat o multime de lucruri
întâmplate în organizarea rezistentei din Banat. Cu spirit critic, îsi asuma
multe din greselile facute de noi toti, necunoscând îndeaproape inamicul din
fata - comunismul. Parca si acum îl aud cum ne spunea, revoltat ca noi nu ne
dam seama, ca toti comunistii, comunismul mai bine zis, nu renunta la telul lor
final, ori de câte ori ar fi înfrânti. O iau de la capat cu lupta lor. Înca mai
mult, chiar daca nu reusesc sa obtina o victorie într-o generatie, o predau la
cei ce vin dupa ei. Era convins si constient de diavolismul din ei si de vointa
ferma de a câstiga teren. Concluzia era ca noi ne gasim cu ei într-o lupta pe
viata si pe moarte.
Asta se întâmpla în anul
1950 la Aiud. A trebuit ca timpul sa dovedeasca, în mod cert, ca cele afirmate
de Ion Constantin sunt si azi de actualitate. Acum, când scriu, trecut de 80 de
ani, Ion Constantin este tot lucid su cu multa seninatate, ne îndeamna la
unitate si lupta cot la cot. Si acum, în fata noastra, Comunismul lupta cu
aceeasi tenacitate. Din pacate, unitatea noastra nu mai este aceeasi. S-a
destramat. Orgoliile, reaua credinta i-au luat locul. Neîntelegerea lucrurilor,
incapacitatea omului, uneori fac loc dezmembrarii. Goana dupa marire duce la
neunitate.
În concluzie, Ion
Constantin ne sfatuia atunci sa nu desconsideram inamicul, comunismul de fapt,
ci sa-l luam asa cum este el, diabolic, tenace si neîndurator. Sa nu uitam, ne
spunea el, ca ei, rusii, fac politica mondiala. Pun la bataie vagoane de aur
pentru a-si face drum în telul lor.
Trebuie sa stim ca în
fata noastra este un colos. Acest colos ne vrea noua moartea cu orice pret.
Si-n prezent am ramas,
noi românii, dusmanul numarul unu pentru rusi.
Aceste lucruri auzite
atunci, în anul 1950 la Aiud, de la Ion Constantin, aveam sa le mai aud, peste
ani, în 1960, de la Ion V. Georgescu, care facuse 11 ani de lagar în Siberia,
la Vorkuta si Verhoiansk, polul frigului. Îi cunoscuse la ei acasa pe rusi.
Azi, când vremurile sunt
atât de grele, când neamul românesc este la grea cumpana, când toti se napustesc
asupra noastra ca lupii, noi suntem dezbinati. Orgoliul si veleitatile ne
pustiesc sufletele. Ura a luat locul dragostei si minciuna locul adevarului. Ba
mai mult, ne pretam unii dintre noi sa denigram pe cel ce a mers în rând cu noi
pe baricada. Stiut este ca la vremurile grele, vremuri mari, trebuiesc oameni
mari. Azi... vremurile sunt mari, dar... oamenii sunt mici.
Singura cale de salvare
este sa ne întoarcem la Icoana. Sa ne întoarcem de unde am început lupta pentru
ridicarea neamului. Numai în jurul altarului gasim calea spre biruinta. Uniti
în jurul Bisericii sa cautam biruinta.
În singuratatea mea, pe
priciul de la 309, gândul îmi zboara la ing. Nicolae Cristetiu. Cu el si cu
tatal sau legasem o prietenie. Tatal sau, Pavel, a fost secretarul Politehnicii.
Înaintea lui, ca secretar a fost unul Ioan Berzescu din Teregova. Noi, în
comuna îi spuneam Bârsascu. A fost nepot al învatatorului Petru Berzescu de pe
timpul Austriei. În comuna lumea îi spunea Patru Dascalul. De la familia lor a
ramas si cartierul nostru din comuna cu numele de “Bârsesti”. Un fiu al lui cu
numele de Ion Berzescu a fost delegat la adunarea de la Alba-Iulia în 1918,
când s-a facut Marea Unire. De fapt, cei mai multi cu numele de Berzescu, în
comuna, locuiesc în acest cartier, unde de altfel m-am nascut si eu. Auzind
Pavel Cristetiu de numele meu, m-a întrebat daca nu sunt cumva ruda cu fostul
secretar al Politehnicii. I-am spus ca nu sunt ruda apropiata cu el, dar am
locuit pe aceeasi strada. Cu Nicolae Cristetiu ne-am gasit cunostinte comune.
Era prieten bun cu o fata de la Teregova, Bica Felicia. Liti îi spuneam
noi în comuna. Studiase conservatorul la Timisoara, sectia Canto. Am copilarit
si am crescut cu ea împreuna. Suntem chiar rude. Mama mea a fost din familia
lor, Bica. Nicolita Cristetiu îmi povestea de prietenia lor, iar eu de
copilaria noastra.
Demn de retinut este un
lucru extrem de important, povestit de Nicolita. Ne spunea el, cu mult haz, ca
dupa terminarea facultatii, ajungând inginer, era putin dezorientat. Nu stia ce-i
de facut ca sa poti câstiga si tu un ban mai mult. Deodata îi vine inspiratia
sa se duca la scoala de instalatori de apa. Zis si facut. Se înscrie la una din
aceste scoli cu durata de trei ani. Iata-l si ucenic pe Nicolita al nostru,
ditamai inginerul. La terminarea cursurilor de trei ani, directorul scolii îi
cere diploma de bacalaureat pentru a-i putea face diploma de meserias
instalator de apa.
Cristetiu îi duce
diploma de inginer. Directorul, când vede treaba asta si anume ca-i inginer,
intrigat cumva, îi spune:
— “Pai, bine domnule, de
ce nu mi-ai spus de la început ca esti inginer?”
— “Nu v-am spus pentru
ca am vrut sa învat meserie. Dac-ati fi stiut lucrul acesta, m-ati fi corcolit
si n-as fi învatat meserie. Asa, iata-ma si instalator de apa, cu diploma la
mâna.”
Se împlinesc acum
aproape 50 de ani de când am trait acele vremuri în blestematul acela de Aiud.
Si acum traiesc parca din plin acele clipe de iad. Dintre cei de la camera 28,
sectia a II-a, numai cu ing. Viorel Demian si cu ing. Ion Constantin m-am
întâlnit în 1994, la Aiud, în ziua de 14 septembrie, la sfintirea monumentului.
Stând tacut pe prici,
lânga generalul Arbore Ion si Nicolae Mares, gândurile mele zburau hat departe,
peste munti si vai, dealuri si vâlcele, la cei de acasa, care, de buna seama,
cu lacrimi în ochi se gândeau la noi, cei naclaiti în sânge si rosi de atâtea
boli abatute asupra capului nostru.
Stând pe prici, mai mult
turceste, lânga generalul Arbore, cu boala în oase, îmi duceam amarul si
osânda-n spinare.
În fiecare zi pe la
orele 10 venea un sanitar cu un planton si-mi aducea laptele într-o gamela.
Fiind bolnav de icter eram trecut la regim. Laptele pe care-l primeam era
preparat din praf de lapte. Mâncarea o primeam tot de la regim, separat. Era
parca fara nici un gust. Asta poate ca de unde eram bolnav, nu aveam nici o
pofta de mâncare si nici ea nu avea vreun gust.
Nu dupa mult timp, în
celula noastra mai este vârât pe usa un om mai mult înalt decât scund, brunet
la fata. Parea putin adus de spate. Daca bine-mi amintesc, se prezentase cu
numele de Nedelcu, locotenent. Pe prici nu mai avea loc. Se aciuieste si el pe
podea, lipit de peretele din dreapta cum intri pe usa. De acum eram cinci în
celula. Spre norocul nostru, al celor de la celula 309, nici unul din noi nu
era cu artag. Nu eram pusi pe cearta. Era multa liniste. Toata ziua ascultam la
cele povestite ba de generalul Arbore, ba de Nicolae Mares. Ca mai batrâni, pe
lânga faptul ca au fost ministri în timpul lui Antonescu, mai aveau de povestit
si cele petrecute într-o viata de om. De multe ori uitam de mine si de boala
mea, ascultând-i cu nesat. Asa se face ca noi, cei mici si de jos, ne faceam
acum intrarea în lumea care odata a condus destinele acestei tari.
Când venea vorba de
maresalul Antonescu, îl priveau dintr-un unghi cu totul aparte, în mod critic.
Acum îi gaseau toate pacatele. Istoria începuse sa-l judece. Ca fosti apropiati
colaboratori, cunosteau multe lucruri si bune, si rele.
1. Dintr-un început
condamnau actul de la 23 august 1944. Condamnau atitudinea regelui Mihai I fata
de Antonescu.
2. Au optat pentru
initiativa Maresalului de a iesi din razboi. Din timp, ei si-au dat seama ca
Germania va pierde razboiul. Voiau desprinderea de Hitler, dar nu prin tradare.
3. Acum, în perspectiva
istoriei, conflictul dintre generalul Iacobici, Ministrul de Razboi si fostul
Sef al Marelui Stat Major al Armatei si Maresalul Antonescu îl vedeau cu alti
ochi. Îi dadeau dreptate lui Iacobici. Cât a putut, generalul Iacobici a frânat
trimiterea pe front de noi trupe. Tragea de timp. Nu voia sa sacrifice armata
pentru o cauza deja pierduta.
Zilnic, noi cei mici din
camera ascultam la cele povestite de cei doi ministri antonescieni.
Pe rând, erau trecuti
prin sita lor toti fostii ministri si generali ai armatei române. Asa am reusit
si eu sa ascult si sa-mi dau seama de tot ce s-a petrecut în drumul parcurs de
Maresalul Antonescu în timpul guvernarii lui. Cert este ca el trebuia tratat ca
un erou si luptator împotriva comunismului. Nu trebuia prins printr-un ieftin
siretlic si predat rusilor. Cei care s-au pretat la aceasta scamatorie vor fi
judecati de istorie si-n mod sigur condamnati.
Din povestirile
generalului Ion Arbore am înteles multe lucruri. Era fiu de preot, ceea ce s-a
si vazut în tot comportamentul lui. Se ruga tot timpul în celula. Privea lumea
din jurul lui cu multa îngaduinta si dragoste. Ne ocrotea cât putea pe noi, cei
din apropierea lui, ca pe niste copii. La rându-ne, fiecare din noi ne-am
istorisit trecutul nostru, cu toate neajunsurile si pataniile noastre.
Generalul Arbore si-a petrecut copilaria în Dobrogea, în apropierea Deltei, la
Sarinasuf, unde tatal sau era preot. Mai avea un frate, professor de limba
româna la Focsani. Ne povestise mult despre el, cu lucruri bune si frumoase.
Avea o biblioteca mare si temeinica, de peste 10.000 de volume. Era un om de
mare sensibilitate. Spre deosebire de aproape toti cei cu care el a lucrat
afara, în mari functii de stat, era de o modestie rara. El credea cu toata
caldura în Dumnezeu. A murit la Jilava îngrijind bolnavii. Le spala rufele de
pe ei, murdare de atâta boala, rugându-se lui Hristos. Nu stiu cum o fi fost în
libertate, dar aici în temnita l-a gasit pe Dumnezeu. A fost un om de o mare
tinuta morala. Nu l-am auzit o data bârfind pe cineva. De câte ori Nicolae
Mares se mai scapa de mai vorbea de rau pe cineva, el îi spunea:
— “Mai Nicolae mai, nu
vorbi cu pacat de oameni, ca numai Dumnezeu stie ce-o fi fost în sufletul lor,
de-or fi gresit. Nici noi n-am fost mai buni.”
Adeseori ne povestea
lucruri din copilaria lui, de felul cum a reusit sa razbata în viata. A parcurs
drumul, în cariera lui de ofiter, de la sublocotenent si pâna la gradul de
general prin puterile lui, fara a fi ajutat de cineva din afara.
Era prin luna aprilie
1950. Pe Nicolae Mares, într-o buna zi, de dimineata, dupa deschidere, îl
striga un ofiter cu lista în mâna sa-si faca bagajul si sa iasa afara. Tiptil,
putin adus de spate, destul de firav, cu bocceaua sub brat, îsi ia ramas bun de
la noi si iese afara. Târziu am auzit, când deja eram liber, ca a fost dus la
Sighet, unde a si murit. De la plecarea lui am ramas iarasi patru. Vizita
medicala se facea o data pe saptamâna de catre medicul civil al închisorii,
într-o celula special amenajata.
Pe sala, ca planton era
si unul, Giury pe numele lui, ungur de origine. Înainte de vizita umbla ca o
vijelie, de la celula la celula, strigând cât îl tineau plamânii:
— “Care vrei muri! Care
vrei muri! Care vrei muri!”, tragând zavoarele de la usi, de sa le rupa, nu
alta. La început nu stiam ce-o fi cu asta. Generalul Arbore îmi spune însa ca-i
vizita medicala. Cine vrea sa mearga la medic se îmbraca si iese pe sala. Ma
ridic si eu si ma iau dupa ai mei. În frunte era generalul si dupa el eu. Când
am iesit pe sala, deja coada se formase. Ne asezam si noi la coada, încheind
rândul. Rezemati de perete, oamenii vorbeau între ei. De-abia ne mai vedeam
unii cu altii, din celulele vecine. Erau scoase cam 5-6 celule deodata. În
timpul asta îl vad pe Arbore ca-l ia de mâna pe un batrân, mai mic de statura
ca el, brunet, si-i spune:
— “Mai Iacobici, vino
sa-ti prezint pe un banatean de-al tau de la Teregova, professor de meserie
si-i tânar de tot.”
Eu, sfios din fire, dar
mai bine zis timid, dau mâna cu el. Cu multa afectiune mi-o strânge, bucurându-se
ca mai vede pe cineva dintr-ai lui, din acel colt de tara, care a avut curajul
sa înfrunte urgia comunista.
— “Ma bucur mult de tot
ca va cunosc, d-le Berzescu. Eu sunt din Armenis de nastere.
Numele d-tale mi-e tare
cunoscut. Pe tatal d-tale nu cumva îl cheama Gheorghe?”
— “Ba da, d-le general,
Gheorghe îl cheama.”
— “Sa stii, frate draga,
ca o verisoara de a mea, Iconia, a fost casatorita cu unul Ion
Berzescu din Teregova.
Eu sunt varul ei primar, parintii nostri, frati.
— “D-le general, o
cunosc foarte bine pe matusa Iconia. Doar în bratele ei am crescut.
Sotul ei, uica Ion, a
fost varul primar al bunicului meu, Ion. Tatal meu, Gheorghe, tot în bratele ei
a crescut. Locuiam în aceeasi casa mare, facuta din caramida din timpul
Austriei.”
M-a mai întrebat de
multi oameni din Teregova, pe care-i cunosteam bine. I-am mai spus ca atât
bunicul meu, Ion, traieste, cât si uica Ion, sotul Iconiei, traieste. I-am
lasat în viata. S-a bucurat nespus de mult. Asa l-am cunoscut si eu pe
generalul Iosif Iacobici, fostul ministru al Apararii Nationale si înainte de
asta Seful Marelui Stat Major. De atunci, de fiecare data când Giury ne scotea
la vizita medicala, ne întâlneam pe sala.
Dupa mai mult timp de
regim alimentar, fara nici un medicament, icterul meu dispare. Am trecut cu
masa la comun.
Scapasem eu de necazul
bolii de ficat si cade fratele meu de suferinta, Turcu. Se îmbolnaveste de
plamâni, începe sa faca febra mare, sa tuseasca si sa nu mai poata mânca.
Batem în usa, raportam
ca-i bolnav destul de grav, dar nimeni nimic. Nici n-au venit sa-l vada, cel
putin. La vizita medicala, medicul se multumea cu consultul. În rest, nimic.
Fara nici un fel de tratament, îsi ducea boala cu resemnare. Noaptea transpira
si tusea întruna. Dupa cum am mai spus, pofta de mâncare nu avea. Sub ochii
nostri, la sfârsitul lui aprilie 1950 s-a stins. A murit întins pe prici lânga
mine. Dimineata am vazut ca nu mai misca. Întepenise sub patura zdrentuita.
Înca unul, pe lânga cei
multi, trecuse în vesnicie, fara ca Administratia sa miste un deget, sa ia o
masura. Cu buna stiinta au savârsit crima. Se înscrie în planul lor de
asasinare a întregului neam românesc. Rusii, cu premeditare, urmareau
exterminarea neamului nostru.
Pe la început de mai
1950, ramânem în celula 309 numai trei oameni: generalul Ion Arbore,
locotenentul Nedelcu si cu mine.
Nu dupa mult timp,
prinsera sa umble un ofiter si un civil, din celula în celula, si întrebau pe
fiecare ce meserie are. Nu stiam de ce fac lucrul asta. Dupa o vreme, generalul
Arbore ne spune ce credea el despre treaba asta si anume ca ei vor sa scoata
oameni cu meserie în fabrica.
Stând si gândind,
deodata-mi vine-n minte o idee. Când mai vin prin celule, întrebând de
meseriasi, eu voi declara ca sunt tâmplar. Cunosteam destul de bine tâmplaria.
Nu aveam teama.
Speram c-o sa fie bine.
Erau zile de mai, când
soarele cu razele lui începuse sa razbata si-n celula noastra. Soare de mai cu
nadejdi de mai bine. Într-o zi se deschide iarasi usa celulei si întreaba de
meseriasi. Eu ies în fata si le spun ca sunt tâmplar. Ma noteaza si închid usa.
— “Ei, acum sa te
pregatesti de fabrica. Pe toti care-i noteaza îi scot în fabrica”, îmi spune
gen. Arbore.
În zilele urmatoare ne
muta pe toti cei din celula noastra într-o alta celula, tot pe partea scurta,
dar în partea cealalta a Celularului. De acolo, de pe geam, se vedea curtea
fabricii. Era o vânzoleala de oameni. Se auzea destul de bine vuietul de
ciocane în tabla de metal. Era atelierul de tinichigerie. Albastrul cerului
vazut din celula era atât de îmbietor si de linistitor, încât pentru o clipa
uitam ca suntem în temnita. Razele soarelui ne scaldau fata îngalbenita si
stafidita de atâta lipsa de lumina si libertate. Toate concurau la o imagine de
mult râvnita de noi, osânditii, libertatea si sanatatea.
Într-o zi, gen. Arbore
îmi spune iarasi:
— “În curând vei merge
la acel vuiet de fabrica si-ti vei gasi o liniste oarecare.”
În celula noastra, 309,
se facea curatenie. Se varuia peste tot. Dupa terminarea varuitului ne-am mutat
la locul nostru, 309.
Florarul parca ne mai
potolea dorul de libertate. Ne miscam mai vioi si-n celula. Speram în mai bine.
Ne rugam Celui de Sus sa ne întareasca.
În fiecare zi, gen.
Arbore se ruga cu multa caldura, stând pe prici la locul lui. Senin, le primea
pe toate câte veneau pe capul lui. Niciodata nu l-am auzit vaicarindu-se. Ca
dreptul Iov, multumea lui Dumnezeu de tot ceea ce se întâmpla.
Într-o buna zi, usa se
deschide si un ofiter îmi spune sa-mi fac bagajul si sa ies afara. Îmi iau
ramas bun de la generalul Arbore si de la Nedelcu si ies afara. Gen. Arbore îmi
ureaza mult noroc. De atunci nu l-am mai vazut. Aveam sa aflu ca a murit la
Jilava, îngrijind bolnavii.
Dumnezeu sa-l odihneasca
în pace, ca a fost un mare român si un bun crestin.
De la etajul III, dupa
ce ies din celula 309, merg în urma ofiterului cu bagajele sub brat. Cobor
de-abia rasuflând scarile, cu ofiterul în fata. Ajungem la etajul I, în fata
unei celule, pe aripa lunga, pe partea dreapta a Celularului. Nu mai stiu bine
ce numar avea celula, parca 31, dar sigur nu mai sunt. Dupa noi era si seful
sectiei, un gardian cu cheile în mâna. Îmi deschide usa invitându-ma sa intru
în celula. Acolo era altfel decât la 309. Erau patru paturi de fier cu saltele
curate, cearceafuri, perina si paturi bune. Mi-am lasat bagajul pe patul de
jos, din dreapta camerei si am iesit afara dupa ofiter.
La iesirea din Celular
erau mai multi detinuti încolonati, toti ca mine, pentru fabrica.
Afara ne astepta un
civil, de statura mijlocie. Statea linistit, cu un bat în mâna si cu privirea
tot în pamânt. Parca ar fi cautat ceva. Când m-am atasat grupului, a zis:
— “Hai sa mergem!”
Mai târziu aveam sa aflu
ca era Mares, directorul fabricii. El, în fruntea coloanei, iar noi,
dupa el, spre fabrica.
Intram pe poarta în fabrica. De cum am intrat, ne-a si luat în primire o
zumzaiala, un du-te-vino al oamenilor, cu treaba si fara treaba. Arata curtea
aia ca un furnicar.
Se miscau în toate
partile. De la intrarea în fabrica, în stânga, un gater, cu doua pânze,
scrâsnea ritmic la un bulvan de brad, taindu-l în scânduri la dimensiunea
ceruta. În dreapta, mai la distanta, erau birourile fabricii, unde lucrau de
zor o multime de ingineri proiectanti. Cu gaterul în continuare era sala
strungurilor în lemn. Acolo zbârnâiau daltile înfipte în lemn, mânuite de buni
mesteri strungari. Erau colegii nostri, fratii nostri de lupta. Acolo lucra si
prietenul meu bun Mihai Puscasu, azi trecut întru cele vesnice. De la strunguri
intrai în atelierul de rotarie, unde aveam sa lucrez eu multi ani de fabrica.
Legate de rotarie erau atelierele de tâmplarie, cu specificul lor de lucrat în
lemn, usi, ferestre, mobila si tapiterie. Pe partea dreapta, cum intrai în
fabrica, dupa birouri, se desfasurau atelierele de fierarie, tinichigerie,
paturi, forja si altele. Dupa aceste ateliere venea si atelierul de jucarii.
Dupa ce toti am intrat
în fabrica, aproape de poarta, Mares se opreste în fata noastra, cu lista în
mâna. Eram numai ochi si urechi. Asteptam sa vedem care-ncotro va merge la
locul de munca. Pe lânga Mares erau mai multi gardieni, sefi de ateliere.
Asteptau si ei repartitia. Eu jung la atelierul de jucarii, cu înca vreo câtiva
ca mine. Ne preda unui detinut, mai rasarit parca, îmbracat si el în zeghe ca
toti detinutii. Sunt repartizat la o masa unde se confectionau jucarii.
Cel care ma luase în
primire se si ocupa de mine, aratându-mi ce trebuie sa fac. De prima data îmi
da niste placute de lemn pe care trebuie sa le slefuiesc. Zis si facut. M-apuc
de lucru. Cel care m-a luat în primire era un detinut de drept comun, cu numele
de Movila. Era un om tare bun si echilibrat. Si-a dat seama pe loc ca noi
de-abia am apucat sa scapam de Celular si sa mai prindem un pic de libertate,
schimbând mediul satanic de oprimare. Acest Movila era seful atelierului de
jucarii. Toti cei din atelier îmi erau necunoscuti, desi erau toti politici. De
fapt n-aveam de unde sa-i cunosc, ca, de la Timisoara, n-am mai iesit niciunde
din celula ca sa-i pot cunoaste. Aceasta a fost, de luni de zile, prima mea
iesire din celula, printre oameni, afara de iesirile la vizita medicala pe
Celular.
Totul parea nou pentru
mine, necunoscut. Adesea ma întrebam pâna unde se poate merge în nesiguranta
asta si ce-o aduce ziua de mâine. Nu-mi dadeam seama atunci ca de fapt
aceasta-I o caracteristica a gulagului, cu mijloacele lui de oprimare. Toate
încercarile de suprimare a omului de catre om nu sunt altceva decât
consecintele înclestarii în lupta dintre bine si rau.
Fabrica lucra în trei
schimburi. Cei de la jucarii lucrau numai în schimbul întâi, de la orele 6 la
14. La iesirea din fabrica, luam masa de prânz. De acolo, liberi fiecare dupa
luarea mesei, ne îndreptam spre Celular. Ajuns la celula mea, gasesc înca doi
detinuti, la patul lor, punându-si traista cu gamela la capul patului. Nu-mi
mai amintesc cine erau acei colegi de camera dintr-un început. Mi-am pus si eu
traista la capul patului. Eram patru oameni în fiecare celula. Ce n-am observat
de la început a fost faptul ca în celula nu era tineta pentru nevoile noastre.
Fiecare mergea la WC-ul din capul coridorului. Usa de la camera era permanent
deschisa, zi si noapte.
Dintr-o data, alt regim
de camera si alte conditii de viata. Ne apropiam de cele normale, spre
deosebire de animale.
Ma preocupa lucrul din
fabrica. Asa ajunsesem la o oarecare libertate. Ma ducea mereu, gândul la
generalul Arbore, pe care-l lasasem în celula, slabit de tot, de de-abia-si
tinea sufletul.
Ridicam ochii din curtea
fabricii si priveam acel colt de Celular, unde stiam ca-l lasasem pe Arbore.
Vocea lui blajina si dragostea fata de om îl defineau ca pe un adevarat
parinte. Ajuns la un oarecare confort, adesea ma gândeam la el, care dormea tot
pe prici, cu o rogojina ferfenita si o patura, veche de când lumea, roasa de
vreme si gaurita.
La atelier, dupa o
vreme, de la slefuit am trecut la confectionat piese pentru jucarii.
Timpul trecea repede,
repede de nu-ti venea sa crezi. Mâncarea în fabrica era mult mai buna.
Începusem sa cunosc
lumea de acolo. În fata mea, la jucarii, slefuia de zor un om, slab la fata, de
statura mijlocie si cu privirile vii de tot. Era numai viata în el. Destul de
comunicativ, se uita insistent spre mine. De la o vreme, ma întreaba cine sunt
si de unde vin. Cu o oarecare retinere, îi raspund la întrebarile lui. La
rându-i, îmi spune si el cine-i si de unde vine. Era parintele Dumitru Mitoiu,
care fusese preot în comuna Bacesti, judetul Vaslui. În legatura cu numele meu
de botez, Atanasie, face o gluma, nesarata un pic, dar fara rautate în
continut.
— “Cum de porti numele
unui mare sfânt, Atanasie cel Mare, patriarh al Alexandriei? Tu nu-l meriti.”
M-am uitat lung la el,
fara sa-i raspund. Nu stia ca terminasem si eu teologia. Si-a dat seama de gafa
facuta, încercând sa se poarte frumos cu mine. Îmi cauta prietenia. Aveam sa
devenim buni prieteni. Avea un suflet mare si curat. Eram ca doi frati, de ne
spuneau cunoscutii nostri ca suntem de nedespartit. Era cu 5 ani mai mare ca
mine, nascut în 1916. Facuse teologia si dreptul la Bucuresti. L-a avut ca
professor pe Ion V. Georgescu, caruia studentii îi spuneau:
“Hunul”. I-a mai avut
profesori pe Nichifor Crainic, pe Tudor Popescu, Nae Popescu si altii.
În mai 1950, intrasera
multi detinuti în fabrica. Ca-ntotdeauna, când se faceau miscari mari de
oameni, dintr-un loc într-altul, ofiterul politic avea activitate intensa.
Zilnic erau chemati la el câte 2-3 oameni din fabrica. Se recrutau informatori.
Mereu altii si iar altii. Învatasem un lucru, sa nu leg discutii cu nimeni pe
linie politica si nici sa-mi dau pareri asupra conducerii de stat. S-au facut
destule încercari asupra mea. Nimanui nu i-am vorbit despre activitatea mea din
libertate.
Am uitat sa va spun o
întâmplare de-a mea, cât eram la Celular cu generalul Arbore, la 309. Într-o
zi, pe la sfârsitul lui aprilie, vine frizerul sa ne tunda si sa ne barbiereasca.
De fata tot timpul era si gardianul, seful sectiei. Peste cizme avea încaltati
niste pâslari, ca sa nu faca zgomot când se deplasa de la usa la usa, ascultând
cele vorbite în celula. Aici, în timpul tunsului, stând de vorba cu noi,
învârtea niste chei pe dupa deget. Deodata se întoarce spre mine si ma întreaba
de unde sunt si cu ce am cazut. Îi raspund ca am cazut cu Spiru Blanaru din
Teregova.
Când a auzit de
Teregova, a sarit în sus spunând:
— “Ce ma, tu esti din
Teregova? Acolo banditii aceia au tras în oamenii partidului si i-au omorât?
Voi ati luptat împotriva partidului comunist? Ma, voi trebuia sa fiti toti
omorâti. Stii tu asta?”
Numaidecât, iese afara
pe sala si-i cheama repede pe mai multi gardieni din Celular, strigând:
— “Mai, tovarasi, mai,
ia veniti repede aici sa vedeti si voi un bandit din Teregova, care a tras în
noi sa ne omoare pe toti. Sa vedeti si voi cum arata un mare bandit.”
Atâta mi-a trebuit.
Tin-te acum la scandal. Generalul Arbore ramasese consternat. Vin repede vreo
trei gealati, toti cu pâslari în picioare, si se holbau la mine ca la alta
aratare. Unul dintre ei, ca sa se afle în treaba, îmi pune întrebarea:
— “Ce ma, voi ati vrut
sa darâmati Comunismul? Aici o sa-ti putrezeasca oasele. Sa stii!”
S-au uitat la mine ca la
urs si s-au dus. Nu stiam peste ce am dat. Asa din senin, belelele curg pe
capul tau, numai prin faptul ca esti român si crezi în Dumnezeu. De abia atunci
mi-am dat seama si am observat ca într-adevar luptele de la Pietrele Albe au
avut un mare rasunet în lume.
Politicul ma cunostea
însa foarte bine dupa dosar. De aceea a si insistat prin altii sa ma capteze în
rândul informatorilor. N-au reusit. La jucarii am stat un an de zile. Ajunsesem
sef de echipa, bucurându-ma de aprecierea lui Movila, seful de atelier. În anul
1951 începusera sa nu mai confectioneze asa multe jucarii. Numarul muncitorilor
s-a mai redus. Atât eu cât si parintele Mitoiu, nefiind agreati politic, am
fost dati la munca cea mai grea din fabrica, sectia de prelucrare a lemnului,
la Rotarie. Asa se face ca am ajuns eu împreuna cu Mitoiu sa lucram la roate.
Ma întorc iarasi pentru
o clipa la jucarii, marturisind trairi interioare, de o mare cuprindere
sufleteasca, tinând de cruda realitate, Libertate-Robie. Lucrând cu migala la
jucarii, gândul meu zbura adesea la cei dragi de acasa. Aveam un fiu de trei
ani, la ora când, prin mâinile mele, treceau jucarii, una mai frumoasa ca alta.
Ma întrebam de multe ori daca si copilul meu avea în mâinile lui vreo jucarie
din cele facute de noi, ca sa se joace cu ea? La ora aceea, nu numai eu gândeam
asa, ci toti care aveau copii acasa. Gândul nostru zbura la ei, vazându-i cu
traista plina de jucarii.
La vremea aceea, noi
toti, cei întemnitati, eram niste jucarii în mâinile destinului, parca.
Viata se juca cu noi
atât de crud. Cu noi care am îndraznit sa zicem NU raului, sa ne opunem cu
pretul vietii puhoiului din rasaritul satanizat.
Daca am îndraznit sa ma
opun si sa nu primesc a lucra cu politicul, am ajuns la Rotarie, unde se muncea
din greu. Puteam sa ajung la tâmplarie, unde se lucra mult mai usor, sau la
mobila fina, unde multi din prietenii mei lucrau. Acolo lucra si Ion Bohotici,
Dumnezeu sa-l odihneasca în pace, ca el a fost primul care a venit la mine si
m-a încurajat.
La rotarie am fost dat
împreuna cu parintele Mitoiu. Nea Mitu, îi spuneam eu. S-a apropiat de mine ca
un frate mai mare. Era o fire iute la mânie, dar si cu multa dragoste fata de
om. În închisoare s-a purtat cu multa demnitate.
Atelierul de rotarie era
legat de sala strungurilor în lemn. Acolo erau asezate tot felul de tejghele si
cai de confectionat rotile. Toate se desfasurau de la cele mai simple piese
pâna la roata data gata pentru fierarie, la încaltat, cum îi spuneau ei în
limbajul tehnic al lor, unde se puneau sinele de fier. Ne-am asezat si noi la o
tejghea, unde ni s-au dat niste spite de roata, sa le finisam, gata pentru
batut în butuc.
Seful atelierului era
Nicolae Pitaru din Negresti, jud. Vaslui, deci moldovean. Nicolae al nostru era
un om foarte bun, rob ca si noi, crezând cu multa putere în Dumnezeu. Era rotar
de meserie. De fapt, cei care conduceau rotaria erau cei doi maistri civili:
Crisan, seful rotariei, si Dragomir, ajutorul lui. În felul cum se purtau cu
noi, erau la locul lor. Întotdeauna ne aparau în fata conducerii. La începutul
activitatii noastre la acest atelier, nu era fixata vreo norma. De-abia acum se
aranja atelierul în plina forma.
Se primise o comanda de
10.000 de carute din partea armatei. Pe lânga acestea, înca 2500 de sarete.
Comanda era mare. Asa stând lucrurile, rotaria se organizeaza în trei
schimburi. Pitarul Nicolae, maistru rotar detinut, ramase seful rotariei. Lucra
numai dimineata.
Coordonator al
atelierelor, de strunguri în lemn, gaterul si al rotariei era ing. silvic Iosif
Roescu. El a fost judecat în lotul lui Auschnit, Resita. De nastere era din
comuna Rusca, aproape de Teregova. A mai avut un frate învatator, Ion Roescu.
L-am avut si eu învatator la Teregova. Ing. Roescu s-a purtat bine în tot
timpul cât a condus aceste ateliere în fabrica. Dupa aproape un an a fost
schimbat. În locul lui a venit ing. Ioan Tonea, tot silvic de meserie. Noi nu
prea aveam tangenta cu coordonatorul, decât numai când lua, de la sefii de
sectii, rapoartele cu lucrul executat în timpul schimbului de lucru. Cel care
era mereu cu noi si conducea era Pitarul Nicolae, rotar de meserie. M-am
bucurat de multa încredere din partea lui. Îl cunostea foarte bine parintele
Mitoiu, fiind vecini cu comunele. Comuna Bacesti, unde Mitoiu era preot, era
aproape de Negresti, jud. Vaslui.
Dupa ce ne-am obisnuit
cu lucrul, fiind stapâni pe meserie, s-a instaurat o atmosfera de mult calm si
de prietenie. De la batutul spitelor în butuci, împreuna cu Mitoiu, trecem la
alta operatie, la facutul rotilor. Asta însa, numai dupa sase luni, cam spre
sfârsitul lui 1951. Atelierul era destul de mare. Era o vânzoleala si o
harmalaie de-ti tiuiau urechile. De la izbitul barosului de 5 kg. în obezile
care trebuiau montate pe spite, la lovitul ciocanelor în daltile care pregateau
butucii pentru montat spitele, la râscaitul ferastraului care taia spitele la
dimensiunile cerute, apoi slefuitul spitelor, toate la un loc realizau simfonia
muncii. Ca sa te întelegi cu vecinul, trebuia sa te apropii de urechea lui sau
sa strigi. Ajunsesem deja la facutul rotilor. Montarea obezilor pe spite era
ultima operatie a rotii, dupa care mergea la forja, unde i se monta panta de
fier. Mai bine zis, se încaltau rotile. Eu lucram lânga parintele Mitoiu.
Tot în toamna acestui
an, la rotarie, a fost adus si Lae Orbulescu, nea Lae, cum îi spuneam noi,
apropiatii lui, banatenii, mai ales. Era numai os si piele, tare slab ca fizic.
Umbla greu de tot.
Îi fusesera degerate
picioarele. De aici si reumatismul. Parca-l vad si acum, finisând un butuc de
roata. Asta-i era lucrul lui. Cu dalta si ciocanul ajusta spatiile de la butuc,
unde veneau batute spitele. Mai mult vorbea decât lucra. Pe atunci, norma se
cerea pe echipa, nu pe om. Mai târziu, în anii 52-53, lupta de clasa se
ascutise, administratia încalecându-ne cu normele. Vom vedea ce am realizat si
cu normele când voi ajunge la anii respectivi.
Pe lânga Lae, mai era si
Nelu Cristea, si Gheorghe Ungureanu. Destul de des venea la el Aurel Cadareanu
de la strunguri în lemn. La începutul lui 1952, Mitoiu ajunsese seful echipei
de rotarie. Devenisem buni rotari. Tot aici, cu noi, mai venise si Petru Hamat.
Toti trei eram în acelasi schimb. Lucrul de la executarea rotilor cerea multa
atentie. De multe ori mai venea si câte un control de calitate, unde de obicei
ieseam bine. Întotdeauna ne faceam un plus de roti peste norma. Asta, pentru a
avea rezerve, când nu realizam norma pe echipa. Lucrul acesta nu-l stia nimeni,
decât numai noi trei, Hamat, Mitoiu si cu mine. În fiecare zi, la terminarea
lucrului, venea ing. Tonea si lua situatia. Nea Lae însa, niciodata nu-si facea
norma la butucii lui. Cu toate astea, se simtea tare bine în echipa. Cât am
putut, l-am ocrotit. Adesea îi spuneam sa fie atent numai când vine vreun
gardian sau altii mai mari, când va trebui, în cazul acesta, sa dea de zor cu
ciocanul în dalta, sa mearga, ca de restul ne îngrijim noi.
Eram ca-ntr-o familie.
Realizasem o unitate de credinta si de fratietate între noi. Aveam multi vrânceni printre noi, fiii Vrâncioaiei
din legenda. Le-am uitat numele. Numai de Toader Bahna mi-aduc aminte, un
flacau frumos, înalt si destul de voinic. Nu dupa mult timp, Mitoiu ajunge la
operatie de apendicita la spital. În timpul acesta, eu îi tin locul de sef de
echipa. Cât a fost în spital, m-am descurcat destul de bine cu normele. Cu ing.
Tonea m-am înteles.
Comenzile, fiind mari
pentru noi la rotarie, nu puteam sa le facem fata. Eram 105 oameni la rotarie,
acesta fiind unul din marile ateliere din fabrica. Totul se facea din mâna. Cel
mai greu era la finisatul rotii. Dupa ce se bateau obezile, roata trebuia
curatita pe cant, ca sa fie un cerc bun. Urma dupa aceea curatatul fetelor.
Obezile, fiind facute din lemn de esenta tare, se curatau are greu. La rindea
nu se lasau prea usor la curatat.
Dupa o mai îndelungata
chibzuinta a inginerilor în frunte cu Tonea, au facut doua freze de curatat,
una pentru cant si alta pentru fete. La început mai sareau aschii cam prea mari
din roata, dar pâna la urma, totusi, s-a reusit. S-a facut, un pas mare pentru
rotarie. Cât despre cei care lucram la facutul rotilor, numarul nostru a
crescut. În schimb, o data cu realizarea frezelor, cei care bateam obezile am
fost scosi din atelier. Platiseram deci facutul frezelor. În locul nostru au
fost instalate frezele si strungul pentru butuci. Tot ce tinea de rotarie se
instalase în locul nostru.
De acolo, de la scut,
unde iarna, de bine, de rau, mai aveam putina caldura, ne-am mutat afara,
într-o baraca, facuta numai pentru depozitarea materialului. Peretii erau din
scândura.
Distanta dintre scânduri
era mare. Puteai baga si mâna pe unele locuri, printre scânduri. În mijlocul
baracii era instalata o soba mare din tabla, unde puneam lemne cu nemiluita,
pâna se rosea. Dar... ce folos? În fata te pripeai, iar în spate înghetai. Asa
am lucrat o parte din iarna lui 1951-1952 si cea din 1952-1953 în întregime.
În schimbul nostru la
roate, lucram numai noi trei, Mitoiu, Hamat si cu mine. În vremea aceasta, în
Aiud, din partea biroului politic se încerca o reeducare. Se luasera dupa
Pitesti, unde în mod dracesc s-a recurs la anularea tuturor potentelor
spirituale ale omului. Cum de altfel s-a actionat si la Gherla, cu tot
arsenalul satanic de la Pitesti.
Din partea conducerii,
însarcinat era unul Dorobantu cu actiunea de reeducare. Iar din partea
detinutilor era Pânzaru Constantin.
Ca oriunde, si aici la
Aiud, reeducarea era precedata de organizarea retelei de informatori.
Aceasta functiona ca
acele de ceasornic, mai ales ca cei mai multi venisera de la Pitesti. În
fabrica, o multime de informatori aveau functii de raspundere, de control al
muncii de calitate si al productiei. Ba, mai încercasera sa se strecoare si-n
fiecare atelier, cu scopul de a sparge normele, obtinându-le din zi în zi tot
mai mari. Cu un cuvânt, începusera lupta împotriva noastra. Noi, la rândul
nostru, cei care ne uniseram în lupta împotriva lor, reactionam prompt la
fiecare încercare a lor de patrundere si perturbare a sistemului de munca si a
armoniei din cadrul echipei.
La rotarie mereu ne
dadeau târcoale. Parca ne studiau în vederea unei anulari sau chiar a
disparitiei unuia dintre noi.
Pe la sfârsitul anului
1951, vin o multime de noi oameni în fabrica. Printre ei erau multi studenti de
la Pitesti. Stiam prin ce trecusera ei si înca mai îndurau si acum. Ma cheama,
prin octombrie 1951, Ion Bohotici la el, în timpul liber de masa dupa prânz. El
lucra la mobila fina, unde sef era Ordeanu. Stau de vorba cu el asupra
atitudinii ce trebuia luata în fata studentilor veniti de la Pitesti. Îmi spune
sa fiu atent si rezervat. Sa nu dau curs liber sentimentului de prietenie. Daca
vreun vechi cunoscut sau fost prieten vine la mine, sa fiu întelegator, dar
rezervat.
În acest timp, când
fabrica fierbea în organizarea reeducarii si când reteaua de informatori se
structura, eu sunt chemat la ofiterul politic, cam pe la orele 10 înainte de
masa. Era o toamna cu mult soare. Si ziua se anunta frumoasa si calda. Parca
era o vara târzie. La ofiterul politic am stat vreo doua ore. Cauta sub toate
formele sa ma recruteze ca informator. Îmi oferea toate avantajele în fabrica.
Ba chiar si libertatea sub o forma oarecare. A încercat sa ma convinga de
orientarea sanatoasa a regimului comunist. În cazul când eu nu voi primi,
atunci se anunta sumbra perspectiva de a nu mai iesi din închisoare, pe lânga faptul ca mereu voi
face izolari, voi primi batai si chiar promisiuni de moarte.
Tin minte ca acum
raspunsul pe care i l-am dat la sfârsitul discutiilor:
— “Domnule locotenent,
daca ar fi fost cazul sa colaborez cu regimul, cu securitatea, atunci întelept era
sa fi facut acest lucru pâna a nu intra în închisoare, si nu acum dupa atâtia
ani de temnita si privatiuni de strictul necesar unui om. Ce rost are, d-le
locotenent, sa ma terfelesc acum, dupa atâta suferinta.”
— “Bine, domnule, d-ta o
sa suferi, nu eu. Ai sa simti tu lucrul acesta cât ai sa stai în închisoare.”
Asa se face ca, dupa
aceasta solicitare a politicului, la mine au început sa curga belelele.
Când m-am întors în
fabrica, se apropia masa de prânz. În repausul de masa vine Ion Bohotici la
mine si ma întreaba ce a vrut politicul. I-am spus totul cum a fost si cum au
decurs discutiile între noi. Iata ce ma sfatuieste Ion:
— “Mai Tase, acum sa te
tii la belele pe capul tau. Bine ai facut ca l-ai respins si l-ai pus la punct
în felul asta, dar sa fii cu mare bagare de seama la cele ce faci si ce
vorbesti. Cât mai putina vorba.”
Ma întreaba si nea Lae
Orbulescu de vizita mea la politic. A râs si mi-a spus sa nu-mi pese si sa-mi
vad de treaba. El îsi face datoria si meseria de politic, iar noi suntem obligati
sa ne aparam. Ma întâlnesc si cu nea Victor Târu, caruia îi spun totul cum a
fost. Ma încurajeaza si el ca toti ceilalti. Dar... un adevarat consiliu de
familie l-am tinut cu Petru Hamat si cu parintele Dumitru Mitoiu. Ei erau cei
mai apropiati prieteni ai mei. Zi de zi, cu ei eram împreuna. Trec zilele si eu
uit de conflictul cu politicul.
Ne bagam în iarna cu
perspectiva de a lucra tot în baraca aceea afurisita, unde în acelasi timp te
frigeai, dar si înghetai. Burta ardea si fundul îngheta. De multe ori, când
batea vântul tare si ningea, prin golurile dintre scânduri, zapada s-asternea
pe noi. Repede cu lopetile si maturile aruncam zapada afara. Altfel ne
confruntam cu umezeala si noroiul în baraca. Iata ca timpul nu sta pe loc. Începutul
de iarna si sfârsitul de an se savârsesc. Prindem si anul 1952, an care
avea sa aduca unele schimbari în
organizarea muncii în fabrica.
Pâna a nu trece, de
fapt, în anul 1952, tin sa va spun unele lucruri mai importante petrecute în
fabrica.
În cursul anului 1951,
spre toamna, s-a initiat un curs de rotarie de catre conducerea fabricii, prin
directorul ei, Mares. Dupa orele de lucru în schimb, cei care urmam aceasta
scoala ramâneam si schimbul II în fabrica, asistând la cursuri. Profesori îi aveam
pe maistrul Crisan si pe Dragomir, civili, si pe Nicolae Pitaru, detinut. Am
urmat aceste cursuri, aceasta scoala, timp de 6 luni. Este drept ca la dosarul
nostru este trecuta aceasta scoala si calificarea de rotar.
Începând cu martisorul
anului 1952, noi, cursantii scolii de rotarie, am intrat în fabrica drept
muncitori calificati, meseriasi. Cu toate acestea, politicul îmi purta
sâmbetele. Cauta sa ma plaseze la muncile cele mai grele. În oala asta erau si
Petru Hamat, si parintele Mitoiu. Maistrii civili ne mai strecurau câte ceva
din cele vorbite la administratie împotriva noastra.
Într-o zi, ofiterul
politic îi cere lui Mares sa ne dea pe mine si pe Mitoiu la cea mai grea munca
din fabrica. Nu era de prima data când îi cerea lucrul acesta. Nici nu ne
cunostea bine Mares pe noi. Vine la noi la atelier, întrebând pe fiecare cum îl
cheama. Ajunge la mine si la Mitoiu. Ne întreaba de nume si zice:
— “A, voi sunteti Mitoiu
si Berzescu? Bine, nu-i nimic. Voi sa fiti linistiti si sa lucrati pe mai
departe aici. Îl ia mai la o parte pe Pitaru si-l întreaba de noi doi. Era si
Crisan acolo. Dupa discutia asta vine la noi Pitaru si ne spune despre cele
discutate cu Mares. Noi, în timpul acesta, urmam cursurile de calificare. Deci,
acum, când Mares ne cunostea, îi spune politicului, care iarasi insista sa ne
dea la o munca grea:
— “Tovarase ofiter,
oamenii acestia sunt la munca cea mai grea. Alt loc nu mai am, asta-i.
Iata, lânga noi este
tov. Crisan, care îi are în primire.”
Ofiterul politic, însa,
de noi n-a uitat. Era îngerul nostru pazitor. Nu ne scapa din ochi.
Vine si 23 August 1952.
Era vara anului 1952, o
zi calduroasa de august. Vuietul de ciocane, zanganitul de tabla, scârtâitul
gaterului ce despica nemilos lemnul de brad, scrâsnetul strungurilor de lemn,
geamatul obezilor de la rotarie, izbite de baroase grele, însoteau 24 de ore
din 24 de ore viata cruda si nemiloasa a condamnatilor politici. În închisoare,
fabrica nu se oprea din lucru. Un furnicar de oameni desculti sau lipaind în
galenti de lemn se misca febril, mânat de treburi prin ateliere.
Îmbracati sumar, în
echipamentul vargat al închisorii, îsi îndreptau privirile spre cerul albastru,
gândind la libertate. Petecul acela de cer, cu puritatea lui, ne îndemna la
rezistenta. În lupta de zi cu zi, de acolo de sus primeam noi tarie si
dârzenie. Pe fetele noastre se citea suferinta si durere. Ne rugam Domnului ca
din suferinta sa ne faca punte spre biruinta.
În jurul prânzului, la
atelierul de rotarie, unde lucram, îsi face aparitia un gardian si întreaba:
— “Cine-i Mitoiu
Dumitru? Dar Berzescu Atanasie?”
Asa, îmbracati sumar, în
pantaloni si camasa, încaltati numai în galenti de lemn, ne cere sa-l urmam. Ne
uitam nedumeriti unul la altul, nu mai întelegeam nimic, nu facusem nimic rau.
Dupa el, cu inima
tremurânda, mergem la Celular. Acolo coborâm pe scari în jos, la beci. Pe
coridor, în fata noastra, se deschide o usa de fier. Cu satisfactia vizibila,
gardianul ne împinge înauntru si trânteste usa dupa noi. Ne trezim în bezna.
Camera nu avea nici o fereastra si nici bec. Pe jos era apa pâna la glezna. Nu
eram singuri, mai se aflau si altii. Aerul era greu mirositor si umed,
zapuseala ne strivea. Stateam rezemati de pereti, cu picioarele în apa. Noroc
cu galentii, ne tineau de cald si ne protejau talpile picioarelor. Lipsa de aer
se facea tot mai simtita. Parintele Mitoiu si cu mine, fiind lânga usa, ne
vâram nasul în crapatura acesteia, sorbind aer mai curat. Pe jos, lânga perete,
am gasit bucati de caramida. Le-am pus una peste alta si ne asezaram cu rândul
ca sa ne odihnim cât de putin. Toti eram nedumeriti. De ce ne-au adus aici? Ne
rugam lui Dumnezeu sa ne ajute sa trecem cu bine si peste aceasta încercare.
Parintele Mitoiu se ruga pentru noi toti. Eram nouasprezece oameni. Când s-a
deschis usa, la lumina becului de afara am vazut peretii celulei. Erau tencuiti
cu ciment si stropiti cu pete mari de sânge. Cine stie câti or fi murit în
chinuri, izbiti cu capul de pereti. Moartea îsi lasase pictata fata pe zidul
celulei, care nu era altceva decât o camera de tortura. În întuneric, cu fetele
brazdate de sudoare, cu gurile cascate dupa un pic de aer, ne rugam în tacere
sa ne ajute Cel de Sus.
Tot mai mult simteam
lipsa de aer. Nu mai puteam respira si rezista. Un aer înecacios de urina si de
fecale se simtea tot mai puternic. De la o vreme, începusera sa ne chinuie
setea si foamea, dar mai ales setea. Usa se deschidea si aparea câte un ofiter,
întrebându-ne ce mai vrem.
Ceream apa. Pe loc,
ordona unui gardian sa aduca doua galeti cu apa. În fata noastra, la ordinul
ofiterului, gardianul se apropia de usa, cu vadra în mâna, ca sa putem bea.
Când ne apropiam, arunca apa pe jos la picioarele noastre, înjurându-ne si
îndemnându-ne sa bem apa de pe jos.
Fripti de sete, priveam cum
apa era aruncata pe jos. Acolo unde pluteau fecalele. Satisfacuti, ofiterul si
gardianul, cu un sadism extrem, zâmbind, închideau usa.
Umiliti, cu capetele
plecate, ne rugam lui Dumnezeu sa ne dea tarie. Si ne-a dat. Am rezistat
patruzeci de ore, fara apa, fara mâncare, fara aer, fara lumina. Am crezut si
am biruit. Am învatat un lucru.
— “Daca ai credinta si
te rogi cu toata caldura sufletului tau, vei birui.”
Dupa patruzeci de ore,
în ziua de 24 august 1952, la orele 7 dimineata, a venit directorul închisorii,
capitanul Dorobantu, ne-a scos din camera, ne-a asezat pe un singur rând, a
trecut prin fata noastra, a fiecaruia, masurându-ne de sus pâna jos, si ne-a
spus:
— “Acum mergeti în
fabrica si sa le spuneti detinutilor ce ati patit în ziua de 23 August!”
A fost o demonstratie de
forta comunista împotriva noastra. Ne uitam unul la altul zâmbind. Am rezistat.
Pielea s-a zbârcit pe picioare, soldurile si spatele erau întepenite, ne durea
capul, dar aveam puterea de a zâmbi. Fiecare, în gând, multumeam lui Dumnezeu
ca ne-a ajutat sa iesim cu bine din aceasta încercare.
Tinerii de atunci suntem
batrânii de azi. Nici nu mai stim cum am trecut prin viata. Radu Gyr a cântat
suferintele noastre ca nimeni altul. Îndemn tinerii de azi sa preia stafeta de
la noi, pentru a duce pe mai departe lupta noastra împotriva comunismului.
Asa se explica faptul ca
politicul, din toata fabrica, demonstrativ, ne-a luat numai pe noi de la
rotarie si înca 17 oameni din fabrica. Era un plan al lui de a ne purta
sâmbetele. Dupa izolarea aceasta din beciul celularului, eu cu Mitoiu
deveniseram foarte atenti la tot ceea ce se întâmpla în apropierea noastra. Se
încearca o actiune de reeducare, de care ne dam toti seama ca ia amploare. Nu
stiau însa de unde s-o apuce. La Pitesti esuase, la Gherla era în toi, iar la
Aiud nu putea prinde teren. Pânza informatorilor se întinsese peste tot în
fabrica. Acum în toate sectiile se voia majorarea normelor. Oamenii politicului
ajunsesera normatori. La rotarie era un student, banatean de origine, Petrica
Iosif, o aratare parca, si nu om, cu ochelari, înalt si putin adus de spate,
subtirel. Avea o voce cam ragusita, de betivan.
În timpul acesta, în
toamna anului 1952, sef de echipa era tot Mitoiu. În cadrul echipei, fiecare
din noi trei, Mitoiu, Hamat si cu mine, în medie faceam câte 15 roti. Norma era
de 8 roti.
Faceam rezerve. Acest
lucru ne ajuta la realizarea normei pe echipa. Faptul acesta, cu norma de 8
roti, nu prea le venea la îndemâna normatorilor. Ei, cu tot dinadinsul, o voiau
majorata. În secret, ei ne-au cronometrat, ascunsi fiind dupa stiva de roti. Cu
toate acestea, nu puteau mari norma pâna nu vor realiza o cronometrare pe fata,
cu martori. Astfel, de repetate ori am fost cronometrati la facutul unei roate.
Niciodata n-am facut-o în mai putin de 60 de minute. În schimb, roata asta cu
gâlceava era facuta parca pentru expozitie, nici o greseala la executie. Nu
stiu cum s-o fi întâmplat treaba, dar parca eram întelesi noi trei, Mitoiu,
Hamat si cu mine, ca sa nu putem face roata în mai putin de 60 de minute.
Oricâta stradanie din partea normatorilor, de a urca norma, n-au reusit sa
depaseasca numarul de 8 roti pe schimb.
Petrica Iosif stia ca si
eu, cu Hamat împreuna, suntem banateni si-n particular ne-a cronometrat pe
ascuns, dupa stiva de roti. Am realizat 15 roti în timp de 8 ore. De ce acum nu
vrem sa facem acest lucru, sa recunoastem ca se poate mai mult. I-am raspuns,
de data asta, ca tot el a gresit. Fiind ascuns dupa stiva de roti, n-a vazut
bine ceasul, fiind întuneric. Ori la lumina zilei, tot el fiind, nu s-au putut
realiza mai multe roti. La acest raspuns nu se asteptase de la mine. Cât am mai
ramas în fabrica, pâna în mai 1953, când am fost internat în spital, tot la 8
roti a ramas pe schimb ca norma.
Aducerile aminte despre
rotarie si anul 1952 ma fac sa zabovesc mai mult si sa povestesc tot ce stiu.
Poate ca, odata, când eu n-oi mai fi, marturiile mele vor prinde bine unui
istoric, bun român, la realizarea unei adevarate istorii a Golgotei noastre.
O istorie a Aiudului,
cetatea suferintelor, dar si a satanismului în anularea omului ca valoare
spirituala. Cu toate pornirile de iad ale Aiudului, totusi a fost si o cetate a
spiritualitatii neamului nostru, de-abia acum se va înscrie, când cercul luminos
al cercetarilor istorice va insista asupra lui.
Pot sa spun ca-n timp ce
Apusul se ridica realizând un maximum de civilizatie, un maximum de nivel de
trai al omului, ajungând poate pâna la idolatrizarea insului, a omului ca
entitate, ba se ajunsese chiar la un cult al omului, aici, sub cortina de fier,
omul era ucis, anulat ca valoare morala. Aici, unde jertfele omului au ajuns de
ordinul zecilor de milioane, s-a ajuns la o spiritualitate înalta, la o traire
întru Hristos pâna la mucenicie si sfintenie.
În Aiud, Radu Gyr a adus
pe Iisus în celula. L-a coborât de pe Cruce si L-a adus alaturi de noi pe
rogojina cu libarci, spre îndumnezeirea omului.
Iisus în Celula poate fi considerat un
imn al îndumnezeirii omului.
Deosebirea între Vest si
Est este mare.
1). În timpul când
Vestul a ajuns la un grad mare de prosperitate, când omul ca entitate a fost
idealizat, pierdea pe Hristos din sufletul lui.
2). Estul, cu statele
din spatele cortinei de fier, cu cei din imperiul gulagului, satanic organizat,
se ridica pe plan spiritual. Omul de aici îl gasea pe Hristos. Se înalta.
În concluzie. În timp ce
Vestul aluneca în abisul necredintei, se îndeparta de Hristos, Estul se ridica
în înaltimile spiritului, traind întru Hristos Iisus.
Ne punem, pe buna
dreptate, întrebarea fireasca: Cine este cu adevarat în Europa, la vreme
actuala? Cei care L-au pierdut pe Dumnezeu, facându-si din om Dumnezeu? sau cei
care, mucenicind L-au gasit pe Dumnezeu? Cei care, în celula, L-au avut pe
Iisus lânga ei, culcat pe rogojina cu libarci?
Va veni vremea când
Vestul va cersi intrarea în spiritualitatea noastra, a Europei spiritualizate,
gasindu-l numai aici pe Dumnezeu, asa cum noi, azi, cersim cu caciula în mâna
intrarea în Europa necredintei, în lumea Mondialismului, a Ateismului, neglijând
sau chiar uitând cu premeditare de fratii nostri din Basarabia, tinutul Hertei
si Bucovina.
Tin sa amintesc si de
acest episod destul de important în viata de rob al Aiudului.
Securitatea a speculat
pâna la sânge toate posibilitatile de creatie ale detinutilor politici. Desi
Aiudul se afla la mare distanta de un fluviu navigabil, cum este Dunarea, sau
de mare, cei de la interne au socotit sa construiasca o salupa pe Dunare. Cum
specialisti aveau, de ce nu? Îl aveau pe Vasile Arama, maistru constructor de
nave de la Constanta, si pe fiul sau, inginer specialist în constructii de
nave. L-am cunoscut bine pe nea Vasile. Era un om cinstit si corect, cum de
altfel era si fiul sau.
În urma tratativelor
duse cu cei de la Interne si cu Mares, directorul fabricii, Vasile Arama se
prinde sa construiasca o salupa. Nea Vasile, ca mai batrân si cu experienta,
îsi alege oamenii.
Asa îsi face o echipa de
lucru, formata din oameni foarte buni, unul si unul, corecti si cinstiti. Se
apuca de lucru. Dupa o luna de zile, salupa prinde contur. Si asa, în curtea
fabricii, pe partea atelierelor de fierarie, în câteva luni, salupa-i buna de
dat la apa. Vopsita, asteapta sa-si ia zborul.
Într-o buna zi, este
asezata pe un car, special amenajat, dupa care, cu multa pompa, o duc la gara.
Cei din conducerea
închisorilor, de la Interne, vazându-se cu o salupa data la apa, prinsesera
gustul constructiilor navale. Asa se face ca mai comanda la înca o salupa. Spre
toamna, si a doua salupa prinde contur. Dupa un timp, în toamna aceluiasi an,
1952, Vasile Arama si fiul sau au fost chemati la politic. Chemarile s-au
repetat, fara nici un rezultat. La salupa se lucra de zor.
Într-o buna zi, nea
Vasile Arama si fiul sau nu mai vin în fabrica la lucru. Disparusera.
Unde? Nimeni nu stie. Lucrul
de la salupa a fost întrerupt. Nimeni nu se prindea sa duca lucrul mai departe.
Au încercat sa-i angajeze pe altii, dar n-au reusit. Printre cei care au fost
solicitati s-a gasit si ing. Dumitru Crihana de la Timisoara. Cu toate
amenintarile la adresa lui, n-a primit sub nici o forma sa lucreze mai departe
la salupa. Crihana îsi dadea seama ca, la construirea salupei, conducerea se
afla într-un impas. Era bun prieten cu Vasile Arama, n-a vrut sa-l umileasca.
Se stie însa ca dupa o luna de anchete ale politicului, nea Vasile si cu fiul
sau dispar din Aiud.
Totusi, cu o mare
întârziere, a doua salupa a fost terminata.
Mitoiu si cu mine ne
facuseram obiceiul ca, atunci când intram în fabrica, sa trecem mai întâi pe la
prietenii nostri de la alte ateliere. De fiecare data, întâi treceam pe la nea
Ghita Brahonschi. El lucra aproape de birourile fabricii. Ne primea cu multa
bucurie. Întotdeauna avea câte ceva de spus. Ne încuraja, facându-ne sa ne
simtim si noi mai tari si încrezatori în destinul nostru. A fost unul din
conducatorii miscarii de rezistenta din Banat, alaturi de Ion Constantin si
Ilie Ghenadie. Ne trata ca pe fratii lui mai mici, ocrotindu-ne parca. De la
Brahonschi mergeam la Sebastian Mocanu, pe care tineam neaparat sa-l vedem în
fiecare zi. Eu cu Mitoiu aveam dreptul la tigari. Cumparam fiecare câte 700 de
tigari. Din ele îi duceam de fiecare data si lui Ianu Mocanu. Eu uitasem treaba
asta, acum când trecusera atâtia ani. Ianu, însa, n-a uitat. Drept semn al
prieteniei, mi-a trimis cu dedicatie un exemplar din cartea lui Mântuirea.
A ramas acelasi om cinstit, demn si corect. Un carturar de seama si un mare
român. De fiecare data îl vedeam si pe Victor Târu. Cu el aveam multe de
vorbit. Era în închisoare din 1941, de pe vremea lui Antonescu. În drumul
nostru spre atelier, ne mai întâlneam cu mai multi prieteni si cunoscuti.
Printre ei era si Petconi Aurel, din Lugoj si el. Lucra la tinichigerie.
Adesea, în vorba cu el, ne aduceam aminte de Lugojul nostru si de vremuri mai
bune.
Normatorii, care în
acelasi timp erau si informatori, erau mereu în jurul nostru, la rotarie.
Într-una din zile, ne
sunt repartizati patru oameni în echipa noastra. Sef de echipa era tot Mitoiu.
Prin fabrica, prietenii
si cunoscutii nostri îi spuneau “Popa Rotila”. El se amuza, tinând la stors.
Era o fire extrem de
prietenoasa si cu multa disponibilitate. Cu repartizarea celor patru oameni în
echipa noastra, nu stiam ce sa facem. Cumva îngrijorati. Ne fusesera bagati pe
gât, cu tot dinadinsul. Voiau sa sparga blocul nostru, unitatea noastra de la
rotarie. Pitaru ne ajuta mult de tot. Nu iesea din cuvântul nostru, dar mai
ales al lui Mitoiu. “Trio Rotaria”, cum ne spuneau cei din fabrica, Mitoiu,
Hamat si cu mine, tinem un consiliu de familie. Ce facem cu ei? ne întrebam
noi. Ne uitam la ei, cei patru veniti erau destul de tineri si voinici. Fac eu
o propunere, ca sa-I dam la batut bucse, la rotile venite de la atelier, gata
pentru forja. S-a aprobat propunerea mea, picând pe mine sa-i instruiesc în
aceasta operatie. Era cea mai grea munca din rotarie. Trebuia multa forta si
rabdare. Zis si facut. Ma duc cu ei la locul unde se bateau bucsele. Acolo erau
doua baroase mari si cu toate uneltele necesare acestei operatii. Le arat ce
trebuie sa faca. Bucsa din fonta era cu doi milimetri mai mare în diametru
decât gaura butucului. Ea trebuia batuta ca sa mearga fortat în butuc. Prin
bataia ei îsi facea loc de intrare. S-au apucat oamenii mei de lucru. Se
schimbau la baros, unul dupa altul, vlajganii mei. Broboanele de sudoare
începeau sa curga pe fruntile lor. Bucsa blestemata, mai mult sarea în sus
decât sa intre în butuc, care era din lemn de ulm, câltos. Când am batut noi
bucsele, Pitaru ne-a aratat o smecherie, ca sa mearga mai repede, dar nu prea
era corect. În cazul asta, faceam cu burghiul loc de intrare pâna la doua
treimi din butuc. Mai ramânea o treime, pe care bucsa trebuia sa o strapunga
fortat. În felul acesta, noi reuseam sa facem norma, dincolo absurditatea
normatorilor din fabrica. Erau prietenii lor si ai politicului. Tot schimbul,
de-abia au reusit sa bata bucsele la doua roti. Norma era de 8 roti pentru ei
patru. Cât au realizat, atât le-am trecut pe situatia data de ing. Tonea.
Hei..., azi asa, mâine
asa, treaba tot nu mergea. Spargatorii mei de norma nu faceau fata.
De protestat, nu puteau
protesta. Acesta-i lucru, altul nu-i pentru ei. Noi îi urmaream, dar nu le
ziceam nimic. Se framântau de nu-si gaseau locul. Transpirau, si înca ce mai
transpirau, ca lucrul tot nu-l realizau asa cum trebuia. Lucrurile se
desfasurau în favoarea noastra. Voiam, cu tot dinadinsul, sa scapam de ei.
Si-am scapat. Dupa o saptamâna de truda, oamenii mei n-au mai venit la lucru la
rotarie. Vine Pitaru la noi râzând si-i spune lui Mitoiu:
— “Parinte Mitoiu,
ce-ati facut cu oamenii aia de la bucse, ca nu mai vreau sa vina la rotarie?“
— “Mai Nicolae, mai, ce
sa facem cu ei? Nu-s buni de nimic. Nu fac treaba. Lasa-i sa se duca. Astia
numai ne-au încurcat.”
— “Mai parinte, da
frumos ati scapat de ei. Ati facut o treaba buna.”
De aci încolo, la bucse
au ramas tot cei ce au fost înainte, care stiau cum sa lucreze.
Aveam niste oameni din
Vrancea în aceasta echipa. Erau de-ai Vrâncioaiei, toti unul si unul.
Când eram în schimbul de
dimineata I, venea la noi mereu, la Petrica Hamat si la mine, în repausul de
prânz, Vasile Valusescu, fost ofiter de meserie, care a luptat în grupul lui
Spiru
Blanaru. Ne
împrietenisem bine de tot cu el.
Tot în acest timp, în
fiecare zi ma întâlneam cu Iosif Ripan, de care ma lega o sincera prietenie si
o dragoste de frate. Deseori, vorbeam de Lugojul nostru, de muntii prin care am
umblat ca frati de cruce. În Aiud s-a bucurat de mult respect.La rotarie viata
pulsa si prietenia se închega tot mai mult. Cu cât normatorii ne presau, cu
atât noi strângeam rândurile. Eram ca o cetate, ca o reduta greu de cucerit.
Asa eram când ne pregateam sa înfruntam înc-o iarna, cea din 1952-53, tot în
baraca, unde pe-o parte ne frigeam, iar pe alta înghetam. Iata-ne în luna
decembrie, apropiindu-ne de Nasterea Domnului.
Începuseram sa uitam de
câte ori am petrecut în închisoare Sfântul Craciun. De unul singur îmi aduc
aminte mai bine. Acela a fost anul 1952.
A venit si-n
Aiud Craciunul
(articol publicat în
saptamânalul “Lugojul” nr. 19 din 18-25 Decembrie 1991)
Iisus se naste si-n
spatele zidurilor reci si groase, în spatele gratiilor si usilor ferecate.
În ajun de Craciun
lucram în fabrica. Asteptam cu înfrigurare scurgerea timpului, ca sa mergem în
Celular. Ne pregateam cu totii de colindul ce avea sa fie în noaptea de Ajun.
Îl asteptam cu neastâmpar de copii.
Asa cum se întâmpla în
toate închisorile din tara, si-n Aiud se iau toate masurile de paza si de
aplicare a unui tratament aspru asupra detinutilor. În toate zilele marilor
sarbatori crestine sau în zilele sarbatorilor comuniste, ne aplicau un regim de
teroare, cu perchezitii, suspendarea plimbarilor, mâncare slaba si paza dubla,
atât în cordonul de paza al închisorii, cât si pe coridoarele Celularului. Îsi
faceau loc din plin înjuraturile, bataile, ba chiar mai mult, punerea în
lanturi sau izolarea în camera de tortura a celor mai periculosi detinuti.
Ofiterul politic avea un cuvânt greu de spus în alegerea celor care urmau sa
fie izolati. Cu cât era însa prigoana mai mare, cu atât noi ne înaltam mai sus
în spiritualitate si rezistam mai mult.
Cum am iesit din
fabrica, ne îndreptaram cu mai mult îndemn spre celulele noastre cele de toate
zilele. Ne pregateam de sarbatoare, de parca am fi fost liberi sa mergem cu
colindul.
Întelesi fiind cu totii,
ca dupa ora închiderii (21), prin alfabetul “morse”, ne dam de stire unii la
altii, în toate cele peste 300 de celule, ca putem începe colindul.
Închiderea s-a facut,
usile s-au ferecat. În sfârsit, semnalul de colinde s-a dat. Noi, toti cei din
celula, patru la numar, cu expresia fetei din copilarie, cu inima zvâcnind în
piept, cu mâinile înfipte în zabrele, cu ochii aprinsi, scânteind în noapte,
începem colindul “O, ce veste minunata”, continuând apoi pe aceeasi melodie, “A
venit si-aici Craciunul”, versuri de Radu Gyr.
Colind sfânt, din
stramosi mostenit, vestind si preamarind pe Noul Nascut, în scutece înfasat,
Pruncul Sfânt Hristos Iisus. Colindul, la început abia auzit, apoi din ce în ce
mai tare, parca venea de peste veacuri, din glasurile stramosilor nostri,
laudând si preamarind pe Cel prea Înalt si Sfânt.
Era un cer senin, cu
infinitul numar de stele. Cu ochii pironiti în ele, extaziati, cântam colindul
de care vuia tot vazduhul. Gardienii bateau disperati în usi cu pumnii, sa
încetam. Dupa ora închiderii, regulamentul nu mai permitea deschiderea usilor,
decât în prezenta ofiterului de serviciu. Ori, fiind peste 300 de celule,
practic ofiterul nu putea face nimic. În noaptea aceea nu s-a deschis o usa.
Populatia civila s-a adunat în jurul închisorii. Ascultau uimiti colindul, ca
la sfârsit sa cânte si ei cu noi.
În aceste momente de
înaltare spirituala si de traire adânca a fiintei noastre, de undeva, dintr-o
celula, Radu Gyr sigur colinda si el cu noi. La fel, înfipt cu mâinile în
zabrele, traia din farmecul colindului. Era creatia lui. El ne spunea ca nu mai
este al lui, ci al neamului nostru românesc. A cunoscut în aceste clipe cele
mai coplesitoare sentimente de multumire si de omagiu adus celui mai mare poet
care a cântat durerile celor din închisoare. Este poetul patimirii noastre, a
neamului românesc. Nu cred ca a fost vreun scriitor care sa cunoasca o mai mare
satisfactie si multumire sufleteasca si un adânc respect pentru opera lui, ca
Radu Gyr. Am avut fericirea sa stau cu el mult timp. Simt si azi cum,
strângându-ma la pieptul lui, cu caldura sufleteasca de parinte, ma coplesea,
ma fascina. El era patriarhul nostru si comandantul nostru, al Aiudului întreg.
Din gura lui am cules laude si îndemn la rezistenta. Îl pastrez în minte si-n
suflet pâna la moarte.
În noaptea aceasta de
Craciun, cu ochii înfipti în stele, colindând, vedeam aievea chipul sfânt al
mamei, cu obrazul siroit de lacrimi, al tatalui albit si îmbatrânit de vreme,
al sotiei cu fata brazdata de durere, strân-gându-si la piept pruncul parasit
de mine la patru luni, al bunicilor albiti si ei de timp, al fratilor si
surorilor, al unchilor si verisorilor si al prietenilor cinstiti la suflet. În
aceste marete clipe, noi, cei din spatele usilor ferecate, prin colindul nostru
din marginire, faceam saltul în nemarginire, în dumnezeire. Eram extaziati. Am
simtit si trait adânc aceste momente sublime. În acele clipe, puteau sa se
deschida usile toate, gardienii sa ne ucida, ca noua nu ne mai era frica de
nimic. Eram în Dumnezeu si Dumnezeu în noi.
Tin sa mentionez ca
împreuna cu noi în celula, era si un ungur, Polgar Stefan si un evreu, Tauber
Carol. Cu noi împreuna au trait acele clipe fericite de Sfântul Craciun. Eram
oameni cu totii în fata lui Dumnezeu, egali în drepturi si-n obligatii, cu multa
disponibilitate unii fata de altii, nu precum cei din parlamentul tarii
noastre, de azi. Pacea si dragostea ne-au fost chezasie.
Toti aveam impresia, în
noaptea aceea, ca cetatea infernului, Aiudul, zbura în înaltul cerului, ca un
castel fermecat, de o energie nestiuta luminat. Parca-l purtau îngerii si nu
diavolii.
A doua zi, noi, cei
fericiti în timpul colindului, ne-am luat plata. Conducerea ne-a platit
politele. A început ancheta. Îi voiau pe cei care au organizat colindul. N-au
gasit nimic. Ne-au suspendat plimbarile. Mâncarea s-a înrautatit simtitor, iar
noaptea, perchezitiile si înjuraturile îsi facusera loc. Se dezlantuise un
regim de teroare. Înduram în tacere. Traim înca acele clipe fericite din miez
de noapte, de Sfântul Craciun.
În fabrica, de ziua
Craciunului nu s-a lucrat aproape nimic. Maistrii civili ne respectau si nu ne
faceau zile grele. Simteau si ei, ca si noi, ca traiau împreuna cu noi maretia
Nasterii Domnului. Clopotele Aiudului, prin dangatul lor, acordate într-o
armonie cereasca, asa cum nu sunt multe azi în lume, ne mângâiau surghiunul.
Realizau simfonia clopotelor din stele.
Cu ele se încheie
maretia sarbatorilor Sfântului Craciun din Aiud.
*
În baraca noastra, unde
noi, rotarii, lucrând de zor la realizarea rotilor, în timp de iarna, pe de o
parte ne frigeam, asa cum am mai spus, iar pe cealalta, înghetam, am ajuns,
cumva, sa iesim si din iarna asta grea. Cum a trecut peste capul nostru, numai
noi stim. Prin aprilie 1953, în plina primavara, boala da peste mine. Încep sa
fac febra si sa tusesc. Noapte de noapte, transpir tot mai tare. Pofta de
mâncare nu mai aveam. Se uita Petrica Hamat la mine si-i parea rau ca-s bolnav.
La fel si parintele
Mitoiu. Eram ca fratii între noi. Dintre noi, cel mai mare era Mitoiu. Era
nascut în 1916.
Se realizase
“Trio-Rotaria”, condusa de “Popa-Rotila. Asa ne ramasese numele în tot Aiudul.
În repausul de masa, de la prânz, când ne mai duceam pe la unii sau altii,
strigau dupa Mitoiu:
— “Mai Popa Rotila, mai,
unde te mai duci?”
Cu alta ocazie, când ne vedeau
pe toti trei împreuna, îsi spuneau unii altora:
— “Uite-i, ma, ca a
plecat “Trio-Rotaria” prin fabrica!”
Ceea ce pot sa va mai
spun despre aceasta unitate a noastra este faptul ca se baza pe dragostea
frateasca dintre noi si pe hotarâre în fata dusmanului, a primejdiei.
În mai 1953, drumurile
noastre se despart. Eu apuc drumul spitalului, unde aveam sa stau patru ani si
câteva luni, pâna în 27 noiembrie 1957, când ma eliberez din Aiud pe baza
conditionalului de munca.
Sa ne întoarcem pentru o
clipa la anul 1952, în fabrica.
În aceasta vara, a
acestui an, când lucram în schimbul III, într-o buna noapte, pe la orele 23,
sunt adusi de la Zarca mai multi detinuti în fabrica, pentru o corvoada, si
anume sa faca curat, cât se poate, în curtea fabricii. Se adunase mult rumegus
de la gater, mult talas de la strunguri în lemn. Acesta trebuia scos din
fabrica. Totul se încarca în carute, la care împingeau oamenii. Dupa miezul
noptii, pe la orele 1, ies din baraca, pentru putin timp, în curte. Nu departe
de unde am iesit era grupul de oameni de la Zarca. Încarcau rumegusul în carute
si-l scoteau afara din fabrica. Ma apropii mai mult un pic de ei, dar nu prea
tare, ca erau paziti de multi gardieni. Cu mine erau mai multi curiosi. Unul de
lânga mine-mi spune:
— “Uite, ala cu fruntea
lata este Nicolae Petrascu.”
M-am uitat bine si l-am
vazut. Era îmbracat în haine vargate. Si acum îi pastrez imaginea vie în
sufletul meu a acestui om cu figura de dac, cu fata brazdata de gânduri si
dureri, într-o lupta fara egal. Pe ceilalti nu mi-i mai amintesc cum aratau si
cine erau.