DE LA NOUA-CULME LA PERIPRAVA

Sperantele noastre de a scapa din lagarul mortii s-au înfiripat înca din toamna anului 1959, când primul lot de detinuti a plecat undeva. Nu se stia unde. Fara voia lor, chiar daca în necunoscut se duceau, bucuria le umplea sufletul. Scapau de Noua-Culme, iadul rosu. Am ramas noi, cei care am trebuit sa mai trecem o iarna în acest cazan smolit, iadul unde ne târam zi si noapte, orbecaind fara nici o tinta. Singura tinta cunoscuta de ei era exterminarea noastra. Voiau “realizarea” a cât mai multor disparuti.

Daca pentru toata planeta “Pamânt”, o epidemie de gripa, asa cum a fost cea de la Noua-Culme era considerata o primejdie pentru viata omului, în lagarul mortii, gripa din 1959 a constituit un eveniment de mare bucurie si deplina satisfactie a conducerii, ca natura le-a prilejuit o secerare în rândurile noastre, cei considerati dusmanii poporului. Aceasta era dragostea fata de om, lupta pentru mai binele omului, pe care o fluturau în toata lumea drept ultim scop si suprem ideal, capital nepretuit - omul.

Realitatea, însa, era alta. În realizarea omului nou, prima etapa o reprezenta distrugerea lui, ca fiinta umana, ca entitate spirituala. Procedau la înlantuirea lui, exploatându-l prin cele mai sofisticate metode.

Pentru ei, principiu de viata era ura, si nu dragostea. Dar, s-a dovedit ca daca dragoste nu este, nimic nu este. Omul a platit si aici tributul lui cu miile de morti, dar n-a renuntat la lupta de aparare, de supravietuire.

Omul urca Golgota spre învierea lui din moarte la viata. Acesta este unicul drum spre viata vesnica, spre nemurire.

La început de primavara, prin aprilie 1960, printre noi, cei ramasi la Noua-Culme, îsi facuse loc un zvon. Plutea lin peste noi vestea plecarii din lagarul mortii si desfiintarea lui.

Prinsesem cu totii curaj, ca mladitele pomilor primavara, când seva datatoare de viata le smulge din amortire, spre noi nadejdi de vietuire. O unda de bucurie ne umplea sufletele. Scapam de moarte, scapam de infernul rosu, ne spuneam noi în gândurile noastre. O soapta zbura prin colonie:

— “Mai frate, sa stii ca plecam de aici, vom scapa si asta-i bine.”

La început, totul se schita pe lumina bucuriei. Se încropeau, parca, noi nadejdi. Prinsesem viata, ca primavara vegetatia. Ca prin farmec, totul se întorcea la viata. Asa eram noi acum. Ne apropiam de luna mai 1960, când speram sa plecam din lagar. Unii dintre noi fixasem data plecarii în mai, altii o fixasera în luna aprilie. Si, totusi, dupa câte-mi aduc aminte, plecarea s-a facut în luna aprilie 1960, cam pe la mijlocul ei.

Ca-ntotdeauna si pretutindeni pe pamânt, la toate neamurile, orice actiune secreta îsi are fisura ei, pe unde strapunge si se îndreapta spre cei carora le este destinata. Asa am ajuns si noi sa stim cu câteva zile înainte de plecarea noastra. De aceasta veste eram siguri. Bucuria era mare.

Dar... si acum, ca de altfel în orice moment din viata omului, speranta întotdeauna este secondata de deznadejde, de teama. La noi acum, ca din senin parca venita, bucuria plecarii era umbrita de teama ca ne vor duce în Rusia. Un freamat se strecurase în tot lagarul. Daca ne duc în Rusia, de acolo nu mai venim acasa. Pe acolo ne vor ramâne oasele. Deznadejdea plutea pe aripile mortii. Freamatul bucuriei era diminuat de cel al fricii de deportare. Ne gândeam cu totii în tacere la acel: — “Pohod na Sibir.”

Vine si ziua plecarii. Eram în luna aprilie 1960. La 500 de metri de colonia noastra era halta CFR. Noaptea a fost adus un tren cu mai multe vagoane de marfa închise. Era pentru noi.

Colonia prinsese viata. Furnicarul de oameni se misca în toate partile. Gardienii strigau la noi, înjurându-ne. Noi, în soapta, ne chemam unii pe altii. Peste tot un freamat. Freamatul necunos-cutului. Unde mergem? Unde ne duc? Ne duc în Rusia? ne întrebam fiecare din noi.

Era o zi cu soare, cald si placut pentru cei liberi, dar acum si pentru noi, care speram în mai bine. Printre noi aveam multi oameni care mai fusesera în Siberia ca prizonieri de razboi sau ostatici. Asa era si profesorul Ion V. Georgescu, despre care am mai vorbit. Tot timpul ne încuraja si ne spunea ca omul trebuie sa spere, sa fie tare. Orice intrare are si iesire. Vom iesi si de aici cu bine. Eu eram cu el tot timpul.

Pentru plecare, ne pregatisem bagajele, cele câteva zdrente, gamela si lingura legate toate în patura. Ne încolonam, camera dupa camera. Se formeaza o coloana parca nesfârsita. Asa cum suntem, încolonati dupa nume, ne îndreptam spre gara. Ne asteptau vagoanele de marfa.

Acolo, în vagoanele acelea era înghesuit cel mai de pret capital al Comunismului, OMUL.

Bietul om. Din vârf de piramida în creatia lui Dumnezeu, a ajuns la pozitia de animal. Gându-mi zboara la Miron Costin, care asa a spus: — “Bietul om sub cârma vremii.”

În raiul comunist am trait din plin acest dicton.

Încolonati, numarati si cântariti, plecam, deci, spre gara. Acolo, în ordinea apelului ne urcam în vagoane. Vagon dupa vagon se completeaza si se da, toata marfa vie, în primirea pazei, securitatea. Urcati în vagoane, fiecare din noi ne cautam un loc. Ne asezam pe sumarul bagaj, legat în patura jerpelita. Parca la o comanda, toti într-un oftat exclamam cu voce tare:

— “De acum, Dumnezeu cu noi!”

Printr-un fluierat lung, lung de tot al locomotivei se da semnalul de plecare. Cu un vâcnet de vagoane si cu scâncet de tampoane, de-abia, de-abia trenul se urneste din loc. Obiditii sortii, înghesuiti în vagoane, treceam prin fata coloniei, care era asezata, fata de calea ferata, la vest, pe o panta lina în urcus. Din mersul trenului vedeam toate baracile, defilând parca, prin fata noastra.

Lasam în urma o viata hartuita, un loc de sinistre întâmplari, un loc de tribut în vieti omenesti.

Simteam ca nu ne vom mai întâlni cu acest lagar al mortii, cu acest infern pe pamântul tarii noastre.

— “Dobrotici, Dobrotici, Maria Ta, prea multi au murit într-un lagar din tara Ta!”

— “Adio, lagarule flamândule, prea multi frati ne-ai înghitit. De-acum, facea-te-ai stana de piatra, pulbere de drumul mare, spulberata de vânt în cele patru unghiuri ale pamântului.

Blastamat sa fii de neamul românesc pe vecie!”

Unde anume am plecat, n-am stiut nici unul din noi. Atât doar stiam, ca mergem în necunoscut. De la bifurcarea liniei ferate Bucuresti-Constanta, trenul nostru o ia spre nord.

Printre noi, rumoare. Se aud voci deznadajduite si cobitoare:

— “Fratilor, de acum sa stiti ca “Pohod na Sibir” este drumul nostru.”

Unii dintre noi refuzam sa credem ca-n lumea asta-i numai rau si bine nicidecum. Usile vagoanelor erau bine închise. Priveam numai pe cele patru geamuri mici si cu gratii ale vagonului. N-aveam prea mult câmp de vedere si nu observam mare lucru. Totusi ne bucuram ca

am plecat, unde? Dumnezeu stie. Suntem în paza lui. Cautam dialogul cu Dumnezeu, singura

speranta care ne-a mai ramas.

Mergând în zanganitul de tabla si al loviturilor de tampoane ale vagoanelor, intram în zona dealurilor Dobrogei de nord. Apareau Muntii Macinului. Am uitat sa va spun ca plecarea de la Noua-Culme s-a facut dis-de-dimineata tare. Cu noi aveam hrana rece, un vas cu apa si tineta pentru necesitati. Ne apropiam de Tulcea. Se vedea Dunarea. Ajunsi în gara, pe rând, fiecare vagon se deschide si tot asa, pe rând, ne dam jos.

Încolonati, ne îndreptam spre vapor. Daca pâna acum unii dintre noi mai speram sa nu mergem în Siberia, acum când ne-am urcat pe puntea vasului aveam cu totii credinta ca Siberia ne va înghiti.

Pâna la Tulcea am mers în simfonia rotilor de tren, iar de aici încolo, în simfonia valurilor Dunarii. Ceea ce am observat cu totii era faptul ca mergeam tot în necunoscut si de aci încolo. Se facuse noapte de-a binelea când vaporul se lupta cu valurile. În noapte nu prea vedeam mare lucru pe malurile Dunarii. Din când în când ne mai asezam capul pe bocceaua noastra, cu gândul de a dormi, dar, ca un facut, somnul nu se prindea de noi. Vaporul aluneca pe luciul apei, încet, încet, la vale. De la o vreme începuse sa se mijeasca de ziua. Una dupa alta, stelele dispareau de pe bolta cerului. Se anunta o zi cu mult soare.

Iata, deci, cum, în sufletele noastre de surghiuniti, îsi fac loc si clipe de fericire. Doamne, ce frumos a aparut rasaritul soarelui. Vapaile de foc ale lui se oglindeau jucause în apele Dunarii. Era o feerie. Uitasem de-a binelea, extaziati, de faptul ca eram robi. Priveam cu nesat un rasarit de soare în Delta.

— Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne! Robi fiind, Tu ne-ai învrednicit cu aceste clipe de fericire. Sa putem privi tot farmecul creatiei Tale.

Se vedeau localitatile si frumoasele coline ale Basarabiei, altadata pline de grâu si pline de dor. Acum... casele oamenilor pline de saracie si toate-n pustie. Cu sutele de mii, fratii nostri basarabeni luasera drumul Siberiei. Pe pamânturile noastre, strainii îsi facusera cuib, cuib de cucuvele, pasari de noapte, rapitoare. Azi pretind ca-i cuibul lor, câstigat cu truda, furându-l.

Luptându-se cu valurile, vaporul nostru ajunge la un ponton, un port improvizat în delta.

Cu amorteala în oase, fiecare din noi ne dezmeticeam si ne adunam pe puntea vasului. În ordine, ne dam jos. Acolo citim pe o tabla-indicator: “Periprava”.

Ajunsesem deci în colonia Periprava. Am scapat de “Pohod na Sibir”. Ca la o comanda, toti respiraram usurati, cu mai multa lumina pe fetele speriate. Se realizase descatusarea fiintei noastre.

Încolonati, câte patru în rând, plecam din micul port, cu boccelele-n spate, fara cadenta, tropaind pe drumul uscat si plin de praf al deltei. Suntem de acum în plina delta, la Periprava. Si mai suntem si în apropierea vestitei paduri LETEA. Dupa o jumatate de ora de mers, colbaiti din cap pâna-n picioare, la colonie.

Colonia Periprava era asezata pe un mamelon domol, ferita de inundatii si de umezeala accentuata în timpul ploilor. Era un lagar de munca de gradul IV. Aici se muncea într-o atmosfera mai umana. Toti cei care erau aici trebuiau sa munceasca. Se lucra pe terenul IAS-ului din cadrul Ministerului de Interne, pe o suprafata de 10.000 de hectare.

Când am intrat în colonie, am ramas surprinsi cu totii de marea deosebire dintre Noua-Culme si Periprava. Baracile erau asezate în ordine, cu ferestre mari si luminate, fara geamuri varuite. Detinutii, în timpul liber, se puteau plimba fara opreliste prin colonie. Nu ne venea sa credem. Gardienii nu se faceau vazuti, decât numai când se facea numaratoarea.

Dintr-o data parca, puhoiul libertatii rupsese barajul interdictiilor. Respiram în voie si usurati. Napasta terorii disparuse. Ni se parea ca de-abia acum ne miscam si noi ca oamenii.

Din fata coloniei, spre nord, peste Dunare, se desfasura o priveliste încântatoare. Se vedea Vâlcovul, oras altadata al nostru, acum rapit de vecinii de la rasarit. Ne aparea frumoasa noastra Basarabie, cu sudul ei, tara cetatilor lui Stefan cel Mare si Sfânt, tara plina de grâne, plina de dor.

PERIPRAVA, O RAZA DE LUMINA ÎN INFERNUL ROSU

Asa vedeam noi, cei veniti din lagarul mortii, Noua-Culme, ca Periprava era ca o raza de lumina în infernul comunist. Universul concentrationar românesc, pentru foarte multi detinuti politici, s-a încheiat cu aceasta raza de lumina din iadul rosu, Periprava.

Daca pentru tot ce-i în viata, din regnul animal si vegetal, delta este un rai, atunci si noi, cei veniti din lagarul mortii, tot un colt de rai l-am considerat, facând abstractie de multele neajunsuri create de cei ce ne pazeau.

Munca dusa în aer liber, la gradina, pe malul Dunarii si pe nesfârsitele tarlale ale IAS-ului din cadrul MAI-ului, ni s-a parut mai usoara în raport cu cea de la Noua-Culme, Canal, Mina si Aiud.

Ne bucuram din plin de razele soarelui din delta, de jocul pasarilor în zbor, de zbenguiala pestilor în apele Dunarii si ale nesfârsitelor canale din delta, de fuga ratelor salbatice, surprinse cu puii dupa ele, în stufarisul des, de parfumul întinselor covoare de flori dintre canale si de pe malul lacurilor naturale din padurea Letea, de freamatul padurilor, asemenea celor tropicale, ale acestui frumos parc natural, LETEA.

Iata si un paradox. Realizasem atâtea clipe de fericire în Universul Concentrationar românesc.

Pasind pentru prima data în padurea Letea, surprinsi am fost si noi, si vietuitoarele padurii. Tâsneau care-ncotro, disparând în desisuri. Extaziati, ne bucuram de farmecul naturii, de farmecul si perfectiunea creatiei lui Dumnezeu. Iata ca din nou, realizam acea fericire, asa cum spunea Nicolae Steinhardt, în infern. Cele mai multe ocazii mi le-a oferit Periprava, în cei patru ani traiti în delta.

Munca se desfasura organizat, în brigazi de lucru. Sef de brigada era unul consimtit de noi, bineînteles din rândurile noastre. Ajunsesem la acest consemn între noi, detinutii, ca oricare ar fi numit sef de brigada, sa lupte pentru a ne usura viata. Eu am fost în brigada lui Petre Rebreanu, nepotul de frate al scriitorului Liviu Rebreanu. Toti ne întelegeam foarte bine. Lucram la gradina lagarului, asezata pe malul Dunarii, la vreo 5 km. de colonie. Faceam cale de o ora pâna la locul de munca. Gradina avea o suprafata de 25 de hectare. Se cultivau toate zarzavaturile necesare coloniei. Preponderenta aveau rosiile, ardeii si varza. Celelalte se cultivau în raport cu nevoile coloniei. De-a lungul Dunarii era o dâlma, formata de un dig facut de oameni pentru apararea terenurilor agricole de revarsarile Dunarii. Acest dig avea latimea de 3 m. Se putea merge pe el cu masina. De acolo, adesea ne uitam pe celalalt mal, unde se vedea Vâlcovul, oras românesc din mosi-stramosi. Puneam mâna stresina la ochi si adulmecam zarea oftând. Colt din tara noastra, ni l-au mâncat strainii. Dar... ne spuneam noi atunci, nu va trece mult si istoria ne va face dreptate. Ne vom lua pamântul, care fusese al razesilor lui Stefan cel Mare. Pentru care Ioan Voda cel Viteaz a murit spintecat de turci.

Toata gradina era împartita în parcele mari, dupa nevoile culturilor respective. De la Dunare pleca un canal principal, amenajat pe un dig, care taia gradina în doua. Pe acest canal venea suvoiul de apa si alimenta toata gradina. Din acest canal principal se desprindeau alte canale secundare, pe care venea apa pentru a iriga nesfârsitele parcele din inima gradinii, cu felurite zarzavaturi si plante, care aveau nevoie de apa în plina vara. Rosiile, ardeii si varza aveau prioritate la udat. Pe malul Dunarii mergeau, de dimineata si pâna la orele 12, permanent, doua pompe de mare calibru, care trageau apa din Dunare. Acest canal principal era construit din scânduri groase de stejar, de 5 cm, fiind mai rezistente la umezeala. Latimea canalului era de 1 metru, iar adâncimea apei, de o jumatate de metru. Din loc în loc erau facute punti de trecere peste canal. Se putea trece si prin saritura. Tot canalul era construit în adâncul digului care taia gradina în doua, asa cum de altfel am mai spus.

De la distanta îti facea impresia ca-i un canal sapat numai în pamânt. Din acest canal principal, asa cum am mai spus, se desprindeau alte canale secundare, care plecau perpendicular de pe linia lui, în inima tarlalelor gradinii. La deschiderea fiecarui canal secundar era o usita care se ridica în sus ca la stavila. Se putea regla, dupa cât era nevoie sa dai drumul la apa. Toate canalele secundare, pe o anumita distanta, erau construite tot din scândura, ca nu cumva apa, prin presiunea ei, sa faca vreo fisura în canal si sa se piarda, inundând fara rost cultura. În lunile de vara, cu diminetile senine, cu albastrul cerului scânteind în soare, prevestind o caldura înabusitoare, noi, echipa de udatul gradinii, în chiloti albi si cu sapa în mâna, fiecare alergam de colo-colo, conducând apa unde si cât trebuia fiecarei parcele. Era o munca istovitoare, dar si reconfortanta. Eram toti niste fapturi în soare, în chiloti numai si cu galenti în picioare.

De atâta soare în nenumarate zile de vara, pielea noastra se bronzase peste masura. Mai ales eu, care de la natura sunt cam tuciuriu, aratam ca un negru. Numai chilotii erau albi pe noi.

Când se murdareau de stropitul cu noroi din canal, îi spalam si se uscau la soare, nici în jumatate de ora. Adesea, când caldura era prea mare, ne bagam în canalul principal si faceam baie.

Gardianul nu ne avea treaba noastra. Statea la umbra sa nu-l arda soarele. Se pazeau si ei mai mult de turnatori. La Periprava, de multe ori gardienii se solidarizau cu noi, împotriva turnatorilor. Periprava a facut o nota aparte fata de toate celelalte închisori si lagare din tara.

Sa ne mai întoarcem acum si la gradina noastra, colt de rai, pe malul vechiului Danubiu: La gradina, parcela cu parcela, udam cu multa grija. Eu ma nimerisem la loturile cu ardei. Dadeam drumul la apa la mai multe parcele deodata. Când ajungea apa la jumatatea plantei, închideam micul canal al parcelei cu o sapa de pamânt, luat de alaturi, deschizând la parcela opusa a canalului. Si asa, pâna la orele 12, trebuia sa terminam cu udatul. Dupa-masa soarele era prea puternic. A doua zi veneam si sapam ceea ce cu o zi înainte udasem. Cam la trei zile fiecare parcela ajungea din nou la apa. Noi, cei care eram în aceasta echipa, trebuia sa venim si duminica la lucru, la udat. Cu adevarat, au fost momente de oarecare destindere, ba chiar clipe de fericire în timpul lucrului. Unii lânga altii, povesteam atâtea lucruri, unele chiar inedite, fara a încetini ritmul de munca. Asta se întâmpla de obicei când pregateam zarzavaturile pentru conserve sau pentru ambalare.

Cât lucram la conserve, nu eram opriti de la consumul lor. Puteam mânca oricât am fi dorit, cu conditia de a nu duce nimic în colonie. Cu toate acestea, am dus în colonie suc de rosii, în sticle de bere, pentru cei care erau bolnavi de colita. Era recomandat de medic si le facea bine.

Alte medicamente nu erau pentru noi. De multe ori aveam grija sa-l aprovizioneze pe Ion Udrea, învatator în Caransebes, un bun prieten si coleg.

Programul de lucru începea cu noaptea în cap. Desteptarea suna la ora patru dimineata. Ne sculam repede si ne pregateam. Cafeaua cu o bucata subtire de pâine o luam aproape din mers.

Cu asta lucram noi pâna la orele 13, când ni se aducea masa la locul de munca. În jurul orei 5, ne gaseam încolonati, brigada dupa brigada, cu apelul facut si gata de plecare. Ajunsi la gradina, încadrati de ostasii de paza, ne asezau pe un singur rând, fiind luati în primire de gardianul cu gradina. Inginerul Savu, detinut si el, ne repartiza la lucru. În fiecare seara îsi facea planul pentru a doua zi. Stateam în camera cu el si cu unchiul meu, Petru Berzescu, care lucra la grajd. Avea o caruta în primire. O ducea foarte bine. Era în elementul lui. Ne întâlneam seara în camera. Cu noi în aceeasi camera mai era si Constantin Pascu. Seara, de multe ori, Pascu se ducea la patul lui Savu, unde legau lungi discutii. Au fost colegi de an la facultatea de agronomie. Fiind si eu pe aproape cu patul, adesea luam si eu parte la aceste amicale discutii.

Uica Patru mai primea de acasa si pachet. Deci avea si legatura cu familia, într-un fel oarecare. Eu însa nu ma bucuram de acest drept.

El se scula la ora 3 dimineata pentru a pregati caii si caruta. Era pe postul de conductor de caruta. Dupa el venea un soldat în colonie, care-l si escorta. Fiecare caruta era data în primire unui ostas care raspundea de om si caruta. Erau bine organizati în desfasurarea muncii de conductori de carute.

Trecut-am amândoi, prin ciur si prin dârmon, dar nu ne dam batuti. La înfatisare, nu mai arata asa de slabit. Se întremase. Mâncarea era suficienta. Lotul de parcare al carutelor fiind aproape de bucatarie, primeau mâncarea pe saturate. Dreptul comun, care lucra la bucatarie, nu voia sa manânce de la cazan. Asa ca portiile lor de mâncare le cedasera conductorilor nostri de la carute. De la el din pachet nu mai putea sa manânce. Astfel se face ca eu si Costica Pascu, mâncam din pachetul lui. Se bucura când îi spuneam ca am umblat la provizii.

Erau peste zece carute. Mergea acest convoi de carute prin toata delta. Adeseori se duceau si pâna-n inima padurii, bucurându-se de farmecul ei, dupa lemne de foc pentru nevoile coloniei.

La gradina, dupa ce ing. Savu ne repartiza pe toti la locul de munca, noi ne vedeam de ale nostre pâna la ora mesei. Pentru masa aveam la dispozitie o ora. Cei care eram în echipa de udat, în zilele de ploaie, executam alte lucrari. Sub ochii nostri, gradina cu fiecare zi ce trecea lua alta înfatisare, soarele deltei smulgea plantele din pamântul bogat si le înalta cu fruntile spre cer. De multe ori noi, cu ochii pierduti în zare, cu sufletul ademenit spre zari senine, cu gândul în zbor peste munti si vai, în spatiul mioritic, ne uneam cu cei de acasa, mama, tata, sotie, copii, frati si surori. Cu lacrimile înecate în noi, încheiam sirul vedeniilor dragi cu bunicii, cei care-i mai aveam.

Eram în plina vara a anului 1960. Veniti de la Noua-Culme, am reusit, în buna masura, sa uitam de cele îndurate în trecutul atât de apropiat. Totusi, la locul de munca ne mai confruntam si cu rânjetul sau bruscatul în surdina al unor gardieni, care faceau acest lucru cu pasiune.

În anul 1961, vara, s-a înfiintat o biblioteca pentru noi. Desi nu prea aveam timp de ele, am reusit sa luam carti si sa ne bucuram de ele, dupa o atât de îndelungata vreme. Se mai strecurau din când în când si ziare. De la orele 17, când veneam de la lucru, si pâna la orele 21, când suna stingerea, mai încercam sa citim. De fiecare data când luam carti pentru mine, luam si pentru unchiul meu Petru Berzescu. Îi placea sa citeasca.

Fara doar si poate, cartile au fost anume selectionate pentru noi. Aproape toate erau teziste si-n sprijinul ideologiei comunist-atee. S-au mai strecurat printre ele si carti bune, dar putine. În planul lor, prin înfiintarea bibliotecii, tinteau la pregatirea terenului prielnic declansarii unei reeducari gen Pitesti. Poporul nostru are o zicala cu multa întelepciune în continutul ei: — “Unde dai si unde crapa.” Timpul a dovedit ca, într-adevar, actiunea întreprinsa în vederea reeducarii, fara voia opresorilor nostri, a crapat unde ei nu se asteptau.

Munca în colonia Periprava se desfasura în cinci puncte de lucru:

1). CONSTRUCTII. Aici era o brigada formata din specialisti în zidarie si dulgherie. În aceasta brigada lucrau în jur de 100 de oameni. Se construiau case pentru paza coloniei si noi baraci pentru detinuti.

2). GRADINA. Pe malul Dunarii se întindea locul gradinii, de 25 hectare, unde lucra o brigada formata din 100 de oameni.

3). CÂMPUL EXPERIMENTAL. Aici lucrau mai putini oameni, cam în jur de 20, condusi de ing. Constantin Pascu. În aceasta brigada am lucrat si eu un timp destul de îndelungat. Era la o distanta de cel putin 15 km. de colonie, spre Sulina. Pâna acolo se mergea cu remorca.

4). CULTURA MARE. În cadrul IAS-ului. M.A.I. lucrau miile de detinuti din Periprava. Aici a fost calvarul. Atunci când noua, celor ce lucram la gradina, Periprava ni se parea o raza de lumina, celor ce lucrau la Cultura Mare li se parea un iad aceasta colonie. Si pe bun drept asa si era, iadul pe pamânt. Am avut si eu parte de el. Împreuna cu uica Patru, am lucrat la culesul porumbului. În spatele nostru, haita de nebuni, cu parul în mâna, ne mâna ca pe vite la lucru.

5). ATELIERELE DIN COLONIE. În interiorul lagarului erau mai multe puncte de lucru: cizmaria, croitoria, fieraria, tâmplaria, tapiteria, uzina electrica, grajdurile si întretinerea curateniei în colonie. În aceste puncte ne desfasuram noi, zi de zi, munca noastra cea de toate zilele.

Din cele descrise pâna acum am putea spune ca, în lagarul din Periprava, munca se desfasura într-o nota aparte. Se aplicau doua regimuri de munca:

a). Regimul dracesc. În cultura mare a IAS-ului, sub biciul si înjuraturile gardienilor. De câte ori munceam la cultura mare, traiam clipele de iad de la Noua-Culme si Aiud. Aici lucrau 90% dintre detinutii coloniei. Niciodata nu mi-am putut explica aceasta mare diferenta de comportament al pazei la locul de munca. În timp ce, în colonie, dupa ce veneau oamenii de la lucru, toti se bucurau de acelasi tratament.

b). Un regim mai blând. La toate punctele de lucru din colonie, afara de cultura mare, munca se desfasura în conditii mai bune. Asa se face ca cei care au lucrat numai în cultura mare, n-au sa înteleaga niciodata ca Periprava a fost si o raza de lumina, dar pentru unii numai. Pentru ei însa a fost tot timpul un iad.

Seara, când ne întorceam în colonie, eram darâmati. Balabanindu-ne, de-abia ne târam la baraca noastra, unde, asezându-ne pe pat, ni se parea ca ne ducem cu pat cu tot în fundul pamântului. Asa eram de obositi în zilele când lucram la cultura mare. Cu totul altfel era la gradina. Se muncea în mai multa liniste si pace. De multe ori interveneau ostasii din cordonul de paza. Seful escortei era mereu în mijlocul nostru. Nu permitea nici o iesire a gardienilor, precizându-le ca la locul de munca ei raspund de pacea si linistea din timpul lucrului. Aici, la gradina, muncind si glumind, fruntile se înseninau, oamenii uitând de starea în care se gaseau. Cea mai placuta munca era la început de toamna. Atunci începea recoltatul produselor gradinii. Rând pe rând, dupa cum se coceau, le strângeam. Se faceau stive mari de varza, aproape de dig, în dreptul pontonului, de unde erau încarcate în slepuri încapatoare si transportate în tara, la locurile de desfacere. Faceam si stive de ardei, de toate soiurile. Îi alegeam pentru noi, cei mai frumosi si-i mâncam. Nu ne oprea nimeni. Rosiile, de asemenea, le recoltam si le depozitam în cazi mari. De aici se alegeau pentru bulion si pentru pasta de rosii. Erau trei cuptoare cu cazane mari, unde se fierbeau bulionul si pasta. Cei care lucrau în echipa de conserve, aveau la dispozitie ce era mai bun. Asa se scurgeau zilele, si cu bune, si cu rele, iar noi uitam adesea unde ne gaseam. La vreme de zakuska, având la dispozitia noastra uleiul si sarea, gardienii însarcinati cu supravegherea noastra au ajuns sa se împrieteneasca cu noi. Fiecare din ei avea câte o gamela de zakuska. O mâncau cu multa pofta. În acele clipe, surprindeam omul din ei. Atunci ne considerau semenii lor. Între patru ochi, se destainuiau ca s-au saturat si ei de haituiala, dar nu aveau ce face. Erau amenintati cu închisoare. În simplitatea lor, se supuneau orbeste dispozitiilor satanice. În timpul cât gardianul îsi înfuleca zakuska, noi îl pazeam sa nu fie surprins de colegul lui, celalalt gardian, Nu era nici un fel de dragoste între ei. Se urmareau si se vânau unul pe altul ca fiarele din padure. Se reclamau unii pe altii politicului si comandantului coloniei. Aici am sesizat cel mai bine lupta care se ducea între ei, cei care formau grupul de paza si cei din administratia lagarului. Erau împartiti în doua tabere:

— Comandantul cu o parte din ofiteri si gardieni, de o parte, iar Comandantul ajutor, ofiterul politic si alti gardieni, de cealalta parte.

În brigada de constructii, munca se desfasura dupa un program bine stabilit. Se realizase o comuniune sufleteasca între muncitori. Sef de brigada era Ion Murariu, din Olosag, aproape de Lugoj. A facut parte din grupul de rezistenta din partea Clujului - Ardealul de Nord - condus de Aurel Calin. A fost trimis în Banat pentru a lua legatura cu grupul de rezistenta de aici, cu Spiru Blanaru. A facut scoala de ofiteri în Germania. În lupta de rezistenta a fost unul din marii luptatori împotriva comunismului.

La câmpul experimental se muncea în conditii cu totul diferite de celelalte puncte de lucru. Aici era o adevarata oaza a pacii si a linistii, atât de mult râvnita de noi în desertul comunismului. Nu era nici un gardian cu noi. Ne purta grija numai caporalul, seful de escorta si paza. Ei nu mai aveau treaba noastra pâna când venea timpul de plecare la colonie. Lucrarile erau conduse de ing. C-tin Pascu din Timisoara. Din partea MAI-ului, cel care raspundea de toate lucrarile de aici era un inginer agronom de la Bucuresti. Era cercetator stiintific din cadrul Academiei Stiintelor Agricole de la Bucuresti. Avea multa putere si influenta în Ministerul Afacerilor Interne. Ne-a creat cu adevarat un mediu placut de munca.

Se cultivau tot felul de culturi, urmarindu-se în mod stiintific evolutia plantelor pâna la maturitate. Toate rezultatele se înregistrau într-o condica. Observatiile acestea se facea cu multa precizie si minutios. Atunci când nu era nevoie de 20 de oameni la lucru, o parte din noi ne întorceam la gradina, de unde venisem.

De multe ori venea la gradina unchiul meu Petru Berzescu, cu caruta, pentru a transporta produse din gradina pentru bucataria coloniei. Atunci aveam grija si-l aprovizionam cu de toate, mai ales rosii si ardei. Le punea în lada de sub sezutul carutei. De-abia îl asteptau colegii lui de la grajd, sa vina cu rosii si ardei.

Când ne întâlneam în colonie si aveam un pic de ragaz, îmi povestea despre plimbarile lui cu caruta prin padurea LETEA. Nostalgic, cu ochii scrutând parca necunoscutul, îmi spunea ca de multe ori îi venea sa se dea jos din caruta, sa-si rupa o frunza din copac si sa doineasca din ea, asa cum facea odinioara, când era tânar fecior, prin padurea dealului Poieni de la Teregova.

Copil fiind, si acum parca-l aud cum cânta din frunza. L-am iubit tare mult pe uica Patru. Când doinea el, rasuna padurea, îngânându-l în ecouri pâna departe, departe, peste vaile împadurite. Se auzea pâna-n Tomnacica, loc de amintire al luptelor încrâncenate împotriva comunismului. Loc de amintiri acum, al doinelor cântate din frunza si al vâjâitului gloantelor din pistoalele mitraliera.

Eram amândoi, unchi si nepot, în aceeasi camera, unde numai noaptea ne vedeam de cele mai multe ori. Acum, Dumnezeu l-a luat la el, în rândul dreptilor, pe data de 11 decembrie 1995. În anul acela, în ziua de 29 iunie 1995, fusesem la el la Potoc, anume pentru a-l îmbratisa si saruta de ziua lui, a Sfintilor Petru si Pavel. Era o zi de vara, cald si cu mult soare. Si bucuria ne-a fost atât de mare ca, la început, când ne-am vazut, parca amutiseram amândoi. Numai ochii vorbeau, scaldati în lacrimi. La cei 85 de ani ai sai, începuse sa-mi povesteasca din aducerile aminte de anii de încercare în luptele grele cu arma în mâna, de Pietrele-Albe, când, sub comanda lui Spiru Blanaru, împreuna cu fratele sau, Ion, a luptat împotriva comunismului, fiind încarcator la mitraliera. Îi ramasesera în suflet si-n minte cadenta gloantelor de mitraliera si glasul ferm al lui Spiru.

Cât despre padurea Letea, îmi aduc aminte de timpul când, într-o echipa, am fost dusi la tunsul oilor, pe la sfârsitul lunii mai 1961, la padurea Letea. Acolo, în marginea padurii, era saivanul coloniei. De dimineata, ziua se aratase de tot frumoasa, ca o zi de vara. Cerul era atât de senin si de un albastru limpede, limpede si poleit cu aurul razelor de soare, de parca raiul coborâse asupra-ne. Cânta în noi tot farmecul padurii.

Ne ancoram în ideal, în visul omului de a realiza îndumnezeirea, asa cum ne spune atât de convingator parintele Dumitru Staniloae. Întorcându-ne la oile noastre, pe rând, una câte una, le aduceam la tuns. Mânuind foarfecele, tundeam cu multa grija, sa nu taiem blândul animal, care nu stia sa strige. Mireasma padurii ne îmbata, ciripitul pasarilor ne încânta, soarele cu binefacatoarele lui raze ne încalzea si ne tamaduia, întarindu-ne. Ne simteam bine. Asezati în genunchi pe covorul de iarba, încalzit de raze, lucram de zor sa terminam tunsul oilor. Dupa operatia tunsului, fiecare oaie se scula scuturându-se parca de o nesuferita greutate. Era acum mai libera, mai usoara si respira în voie.

Spre asfintit de soare am terminat cu tunsul oilor. Remorca ne astepta. Cu regretul în suflet ca vom parasi frumosul loc, colt de rai, padurea Letea, ne urcam toti în remorca. Pe înserate ajungem la colonie.

În interiorul lagarului, munca din ateliere era mai putin placuta si de tot plictisitoare. Mereu aceiasi oameni, aceleasi locuri, aceeasi panorama. Se legasera oamenii de meseria lor, de truda lor.

Acea raza de lumina, Periprava, despre care am încercat sa vorbesc, încetul cu încetul aluneca spre asfintit. Cerul începuse sa se întunece. Oameni si locuri se învolburau parca. Vântul rece al înclestarii prinse sa bata de la rasarit. Sa ne pregatim de o noua lupta.

Nori negri se adunau deasupra Peripravei.

STUFUL DE LA PERIPRAVA

Noi, cei de la Noua-Culme, ajunsi la Periprava, credeam cu adevarat ca viata noastra a luat alt drum, drumul spre libertate. Am cunoscut numai aspectul pozitiv. Ca-ntotdeauna, când ai în fata doua lucruri rele, cel mai putin rau devine bun. Asa si noi, când am pasit în colonia asta din adâncul deltei, ni s-a parut un colt de rai în imensul infern al comunismului. Desi robi, minunile naturii ne înaltau spre lumina. Uitam de hamaitul de zi cu zi al gardienilor. Toate se derulau ca-n lumea basmelor si a legendelor. Visam, asteptând si noi un Fat-Frumos, biruitor al zmeului din poveste. Speram si, sperând, traiam.

O data cu iarna, noi, cei veniti din lagarul mortii, ajungem acum sa cunoastem o alta fata a coloniei din Periprava. Partea rea ne apare în toata goliciunea ei. Cei care au avut ghinionul de a fi trimisi la stuf, în mijloc de ape, au cunoscut iarasi lupta cu moartea. De data aceasta, eu am avut norocul de a ramâne în colonie. În schimb, a cazut pacostea pe capul unchiului meu Petru Berzescu. A muncit din decembrie 1960 si pâna la 1 aprilie 1961.

Cei ramasi am fost mai linistiti. Lucram în jurul coloniei, la întretinerea silozurilor de produse agricole, la degajarea lagarului de zapada si la mentinerea curateniei în interior.

Gardienii nu se prea omorau cu grija noastra.

Toata atentia era îndreptata spre stuf. Gardienii cei mai înraiti erau la acolo. Asa era la stuf, ca si-n viata, un rau nu vine singur. Târaste dupa el un al doilea rau. Nu ajungeau conditiile precare de viata, se mai adaugau si haituielile gardienilor.

În toamna anului 1960, în tara s-au facut multe arestari în rândul taranimii. Toti cei care s-au opus colectivizarii au fost arestati. Procesul colectivizarii trebuia sa fie încheiat pâna în 1961. Pentru realizarea lui, statul comunist a înlaturat toate obstacolele. Taranul român, prin instinctele lui de proprietate, s-a opus acestui proces. Au fost adusi la Periprava câteva mii de olteni din Dolj si Mehedinti. N-au voit sa intre în colectiv. Printre ei era si un inginer agronom, Savu pe numele lui. Fusese directorul Câmpului Experimental de la Fundulea. Am stat cu el în camera la Periprava. A fost acuzat de pactizare cu taranii. Cu experienta lui de om de stiinta si de cercetator, ne-a fost de mare ajutor noua, celor din Periprava. Conducea gradina coloniei, de 25 de hectare. Pe vremea aceea, comandat al coloniei era colonelul Gheorghiu, dupa câte îmi aduc aminte. Un om cu mai mult bun simt, fapt care a contribuit la înlaturarea lui din acest post de conducere extrem de repede. Romulus Proistasescu, detinut si el, fusese coleg de clasa cu col.

Gheorghiu la liceul din Ploiesti. Asa am ajuns sa cunoastem si noi gândurile lui. Adeseori le spunea gardienilor:

— “Mai, sa va purtati bine cu acesti oameni, ca mâine vor pleca de aici si vor ajunge sa conduca aceasta tara. Ei nu sunt vinovati cu nimic de ceea ce îndura pe nedrept aici în colonie.”

Aceasta parere i-a fatala: a disparut de la conducere.

Sa ne întoarcem la oltenii nostri, cei care au umplut pâna la refuz colonia si cei care au împânzit marile întinderi de stuf în timp de iarna. Toti cei care au muncit la stuf au fost cazati în bacuri, anume amenajate. Bacul, fiind construit din tabla groasa de metal, nu era bun pe timp de iarna sa locuiesti în el. Nici vara nu se putea locui. Vara se încalzea peste masura, iar iarna se racea foarte repede.

Ca sa întelegeti mai bine conditiile precare în care s-a lucrat în tot timpul campaniei de recoltare a stufului la Periprava, va redau câteva pagini din Catalin Ropala:

— “Bacul era un slep metalic afectat în mod obisnuit transportului cerealelor si care fusese amenajat pentru cazarea noastra. Când spun amenajat sunt îndatoritor, fiindca în afara unei sobe improvizate în strafundurile sale erau instalate paturile în trei rânduri suprapuse într-o întunecime totala, fara nici o instalatie electrica. În aceasta burta metalica urma sa fim adapostiti în cursul noptii pe toata durata campaniei. Soba era improvizatie ad-hoc, iar combustibilul era tot stuful, în limita celui pe care puteam sa-l sustragem din necesitatile bucatariei si ale spalatoriei improvizate. În burta bacului unde erau instalate cele trei rânduri de paturi suprapuse se cobora pe o scara, aproape verticala si numai aceia care au trait în aceste conditii au realizat echilibristica la care erau supusi detinutii de serviciu care trebuiau sa evacueze tinetele si sa aduca hrana. Pentru a ilustra conditiile noastre de viata este nevoie a aminti niste detalii fara de care imaginea nu ar putea sa capete un contur real: tinetele erau niste ciubere ale caror extremitati erau prevazute cu doua orificii-ureche prin care se trecea un bat pentru a fi purtate; la cei peste 300 de insi pe care îi adapostea închisoarea improvizata, aceste recipiente erau insuficiente, mai ales din cauza efortului fizic si a frigului din încapere, erau folosite în timpul noptii de nenumarate ori, astfel ca în genere erau pline ochi. Urcarea pe aceasta scara verticala se facea printr-o procedura sui generis, în care unul din cei ce manipulau recipientul urca câte o treapta sprijinindu-se de rampa, iar colegul sau îsi sprijinea prajina pe umar ca sa poata asigura, cât de cât, orizontalitatea ciubarului, pentru a nu fi împroscati de continut. Urcarea scarii trebuia sa se petreaca într-un ritm lent, ori aici timpul era foarte scurt, iesirea de la lucru fiind în mod general planificata pentru ora 5 dimineata.

Desteptarea se dadea la ora 4 dimineata, iar timpul ramas disponibil pentru hrana era cât se poate de aglomerat. În campania stufului nu erau prevazute decât doua mese: masa de dimineata, care de fapt constituia prânzul, fiindca pe de-o parte plecam la lucru, iar pe de alta parte, teoretic, trebuia sa ne ajunga cel putin 12 ore, pâna la masa de seara, care consta numai din cafea si pâine.

Desigur ca e greu sa-ti imaginezi cum se putea derula pregatirea mesei pentru 300 de oropsiti, cum puteam împarti pâinea în 8 portii egale, fara sa avem cutit, cum puteam înfuleca în graba cele 2 feluri de mâncare si toate aceste pe întuneric? De fapt nu eram complet în întuneric; a fost suficient sa apara primul “lampas”, ca în curând tot acest decor dantesc de întuneric si frig sa fie populat cu licurici. Un lampas era confectionat dintr-un borcan de sticla ca de iaurt pe care plutea o festila muiata în gaz, sustinuta la suprafata pe o surcea, mai rar pe o bucatica de pluta, ceva în sensul unor candele primitive. În strafundurile nepieritoare ale bacului, acele luminite firave imaginau un straniu decor de înviere. Nu trebuie sa uitam ca aducerea mâncarii de pe pamânt, unde se gasea bucataria, trebuia neaparat sa urmeze coborârea pe scara verticala urmând aceeasi procedura ca si urcarea tinetelor. În interior toti erau echipati cu galenti de lemn, un fel de sandale romane primitive si originale, confectionate din tot felul de scândurele sau deseuri de lemn, iar în locul cureluselor figurau sfori încrucisate.

Picioarele încaltate în acesti galenti dadeau o siguranta extrem de precara, mai ales din cauza lunecusului cauzat de mâzga noroioasa de pe pardoseala. Desigur ca treptele scarii aveau si ele un start gros de noroi de unde trebuia sa faci un effort ca sa poti sa-ti eliberezi piciorul în timp ce urcai. De multe ori, efortul facut ducea la desprinderea neasteptata din clisa noroioasa, astfel încât galentul facea un salt în forma de arc, aterizând în ciubarul cu mâncare, dar nimeni nu avea timp sa se mai opreasca din cauza acestei întâmplari.

Ni se distribuise fiecaruia un echipament specific muncii ce urma sa o execute: aveam un costum-pufoaica format din veston si pantalon, pe cap aveam o caciula cu clape pentru urechi, asa cum purtau de altfel si militienii si localnicii si sentinelele, iar în picioare opinci de cauciuc.

Din opinci si peste pantaloni trageam “ciulcii”, un fel de ciorapi de cauciuc care se ridicau peste genunchi (asemanându-se cu botforii ce constituiau echipamentul de gala al Escortei Regale pe vremea când executam serviciul militar). Ciulcii erau impregnati de noi cu sapun la cusaturile din spate ca sa nu patrunda apa si erau asigurati ca sa nu alunece în jos prin niste legaturi împletite din papura. De ciorapi nu putea fi vorba, de multa vreme ciorapii cu care fuseseram arestati se tocasera. Protectia picioarelor contra înghetului era asigurata de clasicele obiecte cazone pe care le confectionam distrugând dosurile de perna din echipamentul patului de dormit.

Când apaream în front aliniati pentru a pleca la lucru, aspectul nostru nu era jalnic, ci mai mult trufas: clapele caciulii erau lasate peste urechi si peste sprâncene. Nu ni se zareau decât ochii care luceau în întuneric ca ai lupilor. Vestoanele erau scurte si aproape ajungeau ciulcii, iar nojitele de papura împletite peste gambe ne dadeau un aspect razboinic, asemanându-se cu vechii cruciati din Evul Mediu. Pufoaicele aveau impregnat pe spate un mare C.R.; când ne-am primit pufoaica, în naivitatea mea am crezut ca am de-a face cu o organizare perfecta în care fiecare individ avea impregnate initialele numelui sau.

Curând m-am lamurit ca C.R. înseamna contra revolutionar si trebuia sa ne desparta de D.C. pe care îl purtau detinutii de drept comun care lucrau pe alte bacuri.

Ni s-au distribuit tarpanele, uneltele care serveau la recoltarea stufului; tarpanul era un fel de secera ascutita, prelungita cu un bat de circa un metru. Tehnica recoltarii era, în principiu, foarte simpla: cu mâna stânga cuprindeai un manunchi de tulpini de stuf, iar cu dreapta sprijineai tarpanul pe luciul ghetii si printr-o singura lovitura circulara (ca la coasa) desprindeai tulpinile. Tulpinile astfel taiate se rânduiau în ordine pe gheata si când erau de dimensiunile unui maldar se legau printr-o funie confectionata tot din stuf, dar din cel mai fraged care nu ajunsese înca la maturitate.

Toata tehnica recoltarii stufului era prevazuta numai pe anotimpul de iarna, când temperatura scazuta prezuma înghetarea baltii. Nenorocirea era ca, desi temperatura era de câteva grade sub zero, stuful forma un fel de protectie, astfel ca balta, chiar daca avea un start de gheata la suprafata, nu avea rezistenta ca sa suporte greutatea omului. Vântul nemilos al deltei nu ne cruta; el se infiltra prin pufoaicele subtiri, iar noi, bietii lucratori stuficoli, eram aproape înghetati. Singurul remediu era miscarea, miscarea haotica si continua pentru a nu degera. Din capul locului, brigadierul civil, Vanea, un lipovean urias, ne-a facut cunoscuta tehnica secerarii stufului; la început, ca niste ucenici necunoscatori, ni s-a parut ca munca va fi aspra, dar barbateasca si ca prin inventivitatea detinutului politic vom gasi noi metode pentru usurarea muncii noastre. Surpriza s-a produs în prima zi de munca: gheata ceda pe toata întinderea suprafetei, astfel ca ne-am trezit în apa pâna la brâu. Ca la comanda, am parasit cu totii locurile de munca refugiindu-ne pe un teren solid, atitudine ce nu era prevazuta în regulamentele coloniei de munca. Daca pentru încaltaminte gasisem imediat antidotul schimbând puful de stuf din opinci ud cu praf uscat, pentru pufoaicele îmbibate de apa nu exista remediu: trebuia sa le purtam ude pe noi si numai vântul le mai putea zvânta la suprafata. La refuzul nostru de a intra în apa am fost aliniati ca într-un pluton de executie, iar în fata noastra santinelele si-au încarcat armele si pustile mitraliera asteptând numai semnalul pentru a deschide focul. Personal, niciodata nu am crezut ca acest ordin poate fi dat, dar în acel moment mi-era perfect indiferent daca acest ordin va fi dat sau nu. Nu am auzit ordinul “Foc” fiindca acest ordin nu s-a dat, nimeni neputându-si asuma raspunderea secerarii a 300 de vieti omenesti. A urmat o lunga tocmeala, cu argumente pro si contra, iar Vanea, brigadierul civil, ne-a mângâiat aratându-ne ca si lucratorii civili lucreaza în aceleasi conditii. Am cedat si rezultatul a fost ca ne-am semnat singuri sentinta, fiindca în aceste conditii, a trebuit sa rezistam trei luni. E drept ca pe parcurs cam 5% din efectiv s-a prabusit plecând pe drumul fara întoarcere.”

Fragment din articolul Campania de recoltare a stufului la Periprava , pag. 169-175, de Catalin Ropala, publicat în “Din documentele rezistentei” nr.6/1992 — Arhiva Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din România Seara, când se întorceau, rebegiti de frig, uzi pâna la piele, nu stiau ce sa faca mai întâi. Se schimbau de hainele ude, atârnându-le de pat, apoi, care reuseau, se apropiau de cuptor sa se încalzeasca. Aerul devenea încarcat de vapori de apa, sufocant si rau mirositor. Se trezeau la un moment dat ca-ntr-o baie de aburi. Cuptorul se încalzea prea tare. Peretii bacului, fiind din metal si fiind complet în apa, tineau rece. Cei care erau lânga soba se supraîncalzeau, iar cei de pe margini resimteau frigul. Lumina din camera era slaba de tot. Multimea aceea de licurici, formata din lampasele improvizate, nu putea sa lumineze cum trebuie. Totul se facea pe bâjbâite.

Curând s-au declansat bolile. Cei tineri au rezistat mai mult, cei batrâni si slabi adesea plateau cu viata. Noaptea, în încaperile bacului, se producea un alt fenomen. Încaperea se umplea de aburi.

Se trezeau oamenii cu broboane de transpiratie siroind pe spate si pe fata. Cu gurile cascate, cautau aer curat. În concluzie, ziua umezeala patrundea din afara spre corp, iar noaptea pornea din interior spre afara. Si-ntr-un fel, si-ntr-altul, ei tot uzi ajungeau.

Cum spuneam, în toamna târzie a anului 1960 au fost adusi la Periprava câteva mii de olteni. Toti au plecat la stuf. Stapânirea voia sa scape de ei. Din decembrie 1960 si pâna în aprilie 1961 au murit foarte multi dintre ei. Nu erau obisnuiti cu hartuielile ca noi, cei care aveam la ora aceea peste 10 ani de temnita. Au cazut ca spicele de grâu înaintea coasei. Aripa mortii îndolia si colonia Periprava, care era considerata ca o oaza în desertul comunist. De-abia asteptam ca oamenii sa se întoarca de la stuf ca sa vedem cine a scapat cu viata. Ma gândeam la uica Patru. Îl stiam slabit înca de la Noua-Culme.

O data cu vestitorii primaverii, ghioceii, cei de la stuf, cei care au mai ramas în viata, s-au întors în colonie.

În baracile oltenilor, din puzderia de oameni din toamna, acum vedeam rândurile rarite.

Inginerul Sava, care venise din mijlocul lor, îmi spunea:

— “Au murit multi, ca prea au fost curati la suflet. S-au daruit jertfei cu totul.”

Eram în 1961, anul sperantei noastre, al celor carora li se împlineau anii de lagar, trei la numar. În 12 septembrie trebuia sa ne eliberam. Dar n-a fost sa fie asa. Aveau sa ne prelungeasca pedeapsa cu înca trei ani, deci pâna în 1964.

Dupa un an de lagar, oltenii nostri s-au acomodat cu Periprava. Nu se mai deosebeau de noi, cei vechi si caliti în focul iadului. Pe fetele lor se citea dezolarea, dar si înversunarea. Nu se puteau împaca cu gândul ca le-au luat pamântul si libertatea.

NORI NEGRI DEASUPRA PERIPRAVEI

FENOMENUL PERIPRAVA

Periprava. Nume intrat în istoria universului concentrationar din România comunista. Locul unde atâtia au patimit si au murit.

Spre sfârsitul anului 1961, cam prin luna septembrie, spiritele începusera sa se agite prin colonie. Gardienii începusera sa se faca tot mai des vazuti printre noi. Bruscari, înjuraturi. Unii din fostii gardieni, mai blânzi, nu-si mai faceau aparitia printre noi. Se distingea tot mai insistent pe buzele noastre, sinistrul cuvânt — reeducarea.

Pâna atunci, toti care îsi ispasisera anii de lagar erau eliberati la termen, fara exceptii.

Celor mai multi dintre noi le expirau pedepsele la aceeasi data, eram un lot de 121 de oameni, cel mai numeros lot din tot lagarul. În 12 septembrie 1961 trebuia sa fim pusi în libertate. Ne-am pregatit din vreme. Aproape ca ne luam ramas bun de la cei mai apropiati. Ne luam angajamentul de a comunica celor dragi, familiilor lor despre ei, cei ramasi, ca sunt bine si sanatosi. Din timp m-am pregatit sa ma despart de uica Patru, fratele tatalui meu. El avea 6 ani de lagar. Trebuia sa mai ramâna înca 3 dupa mine. Era bucuros ca vor fi anuntati ai lui, de la Teregova, despre el. Mie îmi parea rau ca-l las în urma. Ziua mult asteptata a sosit. Era 12 septembrie 1961. Nici o miscare prin colonie, nici un nume strigat. Ce se întâmplase? ne întrebam noi, cei în cauza, cu inima cât un purice. Spre seara, pe la orele 4 dupa-masa, un ofiter cu lista în mâna anunta 20 de oameni din lotul nostru. Alta lista n-a mai urmat la rând. Am tot asteptat noi, dar nimic la orizont. Noianul de întrebari se bulucea în capul nostru, fara raspunsuri.

Ce-o fi? Nimeni nu stia. Simteam cu totii ca ceva s-a întâmplat, ceva nu-i în regula. Doamne, ca multe mai sunt de îndurat! ne spuneam noi în sinele nostru. Cei 20 de strigati si-au facut bagajele si s-au dus. Un lucru ne-a parut noua suspect. Acesti oameni care au plecat, cu o saptamâna înainte de plecare, pe rând au fost chemati de ofiterul politic. Ce-au discutat, nimeni n-a aflat. În zadar am asteptat, ca linistea s-a asternut peste toata colonia. Era o liniste prevestitoare de furtuna. Nimic si nici un nume strigat. Dupa o saptamâna, toti cei ramasi, 101 la numar, am fost chemati la clubul coloniei, în sala mare a bibliotecii. Acolo, cu mult fast, am fost poftiti pe rând la o masa, unde ofiterul politic, cu un maldar de dosare în fata, îndeplinea formalitatea de a-l anunta pe fiecare ca ni s-a prelungit cu înca trei ani lagarul. Fiecare treceam si semnam de luare la cunostinta. Pe fetele noastre se citea nedumerire, dar si resemnare. Deci trebuia sa mai facem înca trei ani. În total aveam 6 ani de lagar. Mult mai târziu am aflat de ce s-au petrecut aceste lucruri. Începuse sa se dezlege enigma. Cei 20 care au plecat din lotul nostru, au fost eliberati în urma angajamentelor luate, ca vor colabora cu securitatea, afara, în libertate. Unul din cei care a plecat în aceste conditii era dintr-o comuna apropiata de Teregova. Îmi cunostea foarte bine familia. Era din Mehadica. Acum este mort de multa vreme. Dumnezeu sa-l ierte, ca s-a înecat ca tiganul la mal. În tot timpul închisorii a fost un om cinstit si corect. Afirm acest lucru în urma unei întâmplari. Sotia mea, când a auzit ca el s-a eliberat având aceeasi pedeapsa ca si mine, s-a dus la el, la Mehadica, împreuna cu sora mea, sa-l întrebe ce stie despre mine. Când au ajuns la Mehadica, la casa lui, l-au vazut la geam, în dosul perdelelor. Sotia l-a recunoscut. El s-a retras repede de la geam si a disparut. Afara la poarta a iesit sotia lui. Cu mult sânge rece, le-a spus ca sotul nu este acasa. Este calatorit si nu vine decât peste câteva zile. Sotiei mele nu i-a mai trebuit nimic, nici o explicatie, nici o lamurire. Plina de revolta si dezgust, a înteles cum stau lucrurile.

El fugea de noi, de familia mea, desi era preot, cu multi ani de lupta. Cazuse. Atunci s-a facut lumina. Enigma se dezlegase. Pentru mine a fost o mare deceptie ca acest om cazuse. N-a rezistat pâna la sfârsit. Dupa 1964, când ne-am eliberat si m-am întâlnit cu el, mi-a relatat întâmplarea cu sotia mea. A recunoscut ca i-a fost frica. L-am iertat. Sa-l ierte si Cel de Sus, ca tare a fost slab. Nicolae Steinhardt, dupa ce si-a facut în genunchi rugaciunile, în fata altarului, a fost întrebat de sotia unui martir de la Sighet, care l-a însotit la biserica de acolo:

— “Pentru cine va rugati, parinte Nicolae?” El a raspuns:

— “Ma rog si pentru cei care ne-au ucis si chinuit. Sa-i ierte si pe ei Dumnezeu, ca n-au stiut ce-au facut.”

Si eu zic sa-i ierte, dar neamul românesc sa-i judece si sa lase urmasilor nostri o lectie de aparare a neamului în fata raului.

Ne-am resemnat si ne-am continuat viata de lagar cu munca si cu nadejdile noastre de mai bine. Anchetele securitatii se tineau lant. Veneau pentru asta ofiteri de la centru. Într-una din zile, a fost chemat la ancheta prof. Ion V. Georgescu. Era prin octombrie 1961. Dupa lungi discutii, Ion V. Georgescu îl întreaba pe ofiterul anchetator de ce si-au permis sa faca aceasta mare greseala politica, de a prelungi nejustificat detentia noastra, a lotului de 101 oameni. Acesta i-a raspuns ca au fost represalii dictate de centru în urma manifestatiei românilor de la Paris, din iulie 1961, împotriva comunismului. Iata ca si aceasta enigma s-a dezlegat. Profesorul Ion V. Georgescu a fost repezit pentru îndrazneala lui de a-i acuza. La acest lucru i-a raspuns:

— “Domnule colonel, sa stiti un lucru, ca eu stiu mai multa politica decât d-voastra. Am stat în Rusia 11 ani. Am stat de vorba cu Beria si-mi dau seama foarte bine cum se misca lumea în prezent. D-voastra veti pierde partida. Comunismul va fi înfrânt, pentru ca este o utopie, chiar daca noi vom muri, fiind sub ascutisul sabiilor voastre. Cei ce vin dupa noi vor învinge.”

A fost scos afara si amenintat cu izolarea. Toate acestea le stiu de la el. Ne-a explicat pe larg cum stau lucrurile, sfatuindu-ne sa fim extrem de atenti ca un nou val de teroare va avea loc acum la Periprava. Dupa felul cum au decurs anchetele pâna atunci si dupa întrebarile puse de ofiterul anchetator, care era seful securitatii de la Constanta, reiesea ca erau hotarâti sa declanseze o noua persecutie sau chiar sa precedeze exterminarea noastra. Se studia cum sa se puna în aplicare planul de reeducare la Periprava. Zvonul se facea tot mai auzit, din om în om.

S-a creat o stare de tensiune, de panica în mijlocul nostru. Se anunta o lupta grea, pe viata si pe moarte. În colonie se gaseau foarte multi care au trecut prin infernul de la Pitesti, Gherla, Aiud.

O a doua experienta pe spatele celor torturati nu se putea închipui ca va avea loc. Pentru noi, cei pe care Dumnezeu ne-a întarit si scapat cu viata din prima încercare de reeducare, era ceva uluitor. În mintea noastra se derulau planuri de tot felul. Anul 1961, an de cotitura în lupta noastra de rezistenta, a fost si anul când în Aiud s-a declansat reeducarea.

Despre acest lucru aveam sa aflam mai târziu, de la cei veniti de acolo la Periprava.

Într-unul din episoadele “Memorialului Durerii”, Colonelul Craciun, comandantul Aiudului, a spus ca pe vremea aceea se hotarâse de catre conducerea “Partidului” ca în Aiud sa fie adunati toti legionarii din tara. La fel si la Periprava. Dupa declaratiile lui Craciun, în Aiud erau peste 4000 de persoane.

Aveam cu noi câtiva români cu multa experienta în lupta de rezistenta: Prof. Ion V. Georgescu, Willi Popescu, Horia Cosmovici, Tiberiu Mitar, Ion Sadovan, Ilie Ghenadie, Bucur Stanescu, Sebastian Erhan. În jurul lor eram noi, cei multi, care trecusem prin lungul sir al închisorilor. Noaptea nu se mai putea prinde somnul de noi. Eram convinsi, totusi, ca-n viata nu exista nici o problema careia sa nu i se gaseasca si rezolvarea.

În colonie a aparut la un moment dat maiorul Ioanitescu, fostul comandat ajutor de la Aiud si comandantul lagarului de la Noua-Culme, unde reusise sa aduca moartea în mijlocul nostru. Când l-am vazut, noi, cei ce veniseram de la Noua-Culme, am ramas uluiti. Mai venise în colonie si un detinut, Mihai Angheliu, schiop de piciorul drept. Satana parca-i adusese pe amândoi. Era un fost dizident din timpul lui Gheorghiu-Dej. Fusese în Comitetul Central. Acum era marginalizat si bagat în lagar cu pedeapsa administrativa. Prin el se încerca, în prezent, reeducarea. De când i-am vazut împreuna, pe Ioanitescu si pe Angheliu, ne-am dat seama ca ne pregatesc pieirea. Angheliu era un om mic de statura, uscativ, cu ochii aprinsi, brunet si cu o voce metalica. În acest timp, în colonie apareau tot mai des sentintele de divort. Intrasem bine în anul 1962. Cu mult fast erau communicate, în fata tuturor. Cu zâmbetul pe buze, ofiterul de la birou anunta divortul si astepta satisfacut înmarmurirea celui în cauza. Spre vara, am fost si eu anuntat de sentinta de divort. Nu ma asteptam. Pentru moment am ramas consternat. În clipa urmatoare, însa, am reactionat invers decât ceilalti, spre stupefactia ofiterului. Am parat lovitura cu exclamatia:

— “Bine a facut. Si-a luat o grija de pe cap. De acum este libera. Sa-i ajute Dumnezeu!”

Ofiterul, intrigat, m-a întrebat:

— “Ce, ma, tie nu-ti pare rau?”

— “Nu!” i-am raspuns eu.

Toti cei din jurul meu au ramas consternati de seninatatea cu care primisem sentinta. Pâna seara, colonia aflase cum înfruntasem ofiterul si cât de linistit paream. În interiorul meu eram, însa, dat peste cap. Ma obseda figura sotiei si a copiilor. Greul mi l-am dus în tacere. Primele trei zile am rezistat. Prietenii veneau si glumeau cu mine, stiindu-ma stapân pe sentimentele mele. Dar... numai eu stiam cât eram de tare.

Totul era regizat de afara. Avalansa de divorturi numai dupa 1961 a început. Pe cei de acasa îi amenintau cu darea afara din serviciu. Pe sotiile noastre le-au obligat la aceasta. Copiii nostri n-au fost primiti la scoala daca mama nu era divortata. La serviciu, pe strada si acasa chiar, erau urmarite de un agent al securitatii.

Într-o dimineata, singur pe aleea din spatele baracii, unde era infirmeria, m-a napadit durerea. Lacrimile-mi siroiau fata. Nu era nimeni. Ca din senin, în fata mea apare prof. Ion V. Georgescu. Era cel mai bun prieten al meu. M-a surprins cu durerea înecata-n lacrimi. Cu ochii scânteind, mi-a dat doua palme zdravene peste fata, spunându-mi:

— “Nu ti-e rusine? Ai uitat cine esti? Acesta-i exemplul tau de conduita în colonie? Nu esti tu acela care, afara, ai condus grupul de rezistenta? Sa nu te mai prind cu lacrimi pe fata.

Du-te si te spala, sa nu te mai vada nimeni!”

De atunci n-am mai scapat o lacrima. Ardeam. Noaptea aveam cosmaruri.

Eram la margine de lume parca, în desis de padure si-n nesfârsitele întinderi de stuf. S-ar fi putut întâmpla ca trupurile noastre sa fi îngrosat fundurile lacurilor si canalelor din Delta, fara ca cineva sa fi stiut vreodata de acest tragic sfârsit, afara de Cel de Sus. Dar a fost sa nu fie asa.

În colonie, biblioteca fusese înfiintata cu un anumit scop, de a crea o atmosfera de destindere, de luare de contact cu realitatea de afara, din libertate. Erau direct interesati sa luam cunostinta de realizarile pe plan cultural, economic si mai ales edilitar, La doua saptamâni o data, venea ofiterul politic si ne facea o scurta expunere. Numai luând exemplu de la marea noastra prietena si protectoare de la rasarit, Rusia, România a reusit sa fie în fruntea popoarelor ni se spunea.

Nimeni din colonie nu credea o iota din cele debitate de ei cu atâta îndrazneala.

Unii dintre noi aveau dreptul la expedierea unei scrisori pe luna si la pachet. De primit scrisori, însa, nu primeam. Numai pachetul îl primeam. Unii au luat contact cu familia. Era spre bine? Scrisorile ne erau dictate. În sala de club, ofiterul politic scria, pe o tabla mare de scoala, textul scrisorii. Oamenii care scriau acasa completau textul de pe tabla, cu datele fiecarei familii, pe o carte postala. Toate acestea, cu biblioteca si scrisorile, se petreceau înainte de 12 septembrie 1961.

Dupa o vreme, scrisorile au fost suspendate pentru cei mai multi din lagar. Foarte putini mai primeau pachete. Numai cei de la ateliere si grajduri. Printre ei era si uica Patru. Prin el am primit si eu vesti de acasa. În 1962 se elibereaza din lagar un prieten de-al nostru, Ion Banda de la Rusca. Cu el m-am înteles cum sa ne trimita vesti de acasa. El mi-a precizat ca, daca uica Patru va primi un prosop în pachet, acesta este semnul ca ne-a scris. Sa iau prosopul si sa caut în tivul lui de la ambele capete. De-abia asteptam pachetul lui uica Patru. În sfârsit, pachetul a venit. Seara m-am dus la baraca lui. De un timp, nu mai stateam cu el în baraca. Grabit sa ajung cât mai repede la el, nu mai stiam pe unde calcam. Mi-era teama ca nu gasesc stergarul în pachet.

La patul lui, în baraca, uica Patru m-astepta cu zâmbetul pe buze. De sub perina scoate stergarul si mi-l întinde. Învaluiti amândoi în lumina bucuriei, eram tentati sa strigam ca niste copii. Ne rugam amândoi:

— “Multumescu-Ti, Doamne, ca ne-ai ajutat!”

Cu înfrigurare am luat stergarul si ca un bezmetic am întins-o la baraca mea. M-am asezat în pat si am început sa desfac tivul de la stergar cu multa grija. Am gasit foita dupa foita, ca de tigara, facuta sul, cu un scris marunt si îngrijit, de creion chimic. Era scrisul sotiei. Acest lucru s-a întâmplat cu mult timp înainte de divort, cam prin aprilie 1962. Am primit vesti multe si îmbucuratoare. Când m-au arestat din Baragan, în 12 septembrie 1958, sotia mea era însarcinata.

Pe la sfârsitul lui ianuarie 1959 trebuia sa nasca. De atunci si pâna la primirea prosopului, nu am mai stiut nimic despre cei de acasa. Acum am aflat ca mai am un fecior, cu numele de Horea. S-a nascut în ziua de 5 decembrie 1958. Nasterea a fost înainte de termen, la 7 luni.

Cu mine în camera era si un bun prieten al meu, de la Teregova, Petru Grozavescu-Maranu. În stergarul primit erau si pentru el 5 foite, cu vesti de acasa, de la sotia lui.

S-a bucurat luminându-se la fata. La fel si uica Patru a primit de stire. Eram izolati într-o baraca.

Nu mai lucram la gradina. În colonie se strânge surubul tot mai tare. Pedepsele se întetisera. Spre sfârsitul anului 1962, sunt scosi de la grajd detinutii politici. La gradina erau tot mai putini din ai nostri. Locul lor îl ocupau detinutii de drept comun.

Pâna catre mijlocul anului 1962, ne-am miscat oarecum mai în voie. Spre toamna, au început sa se ia masuri de restrângere a libertatii. Pâna acum, la club, câte unul din noi mai citea câte o dizertatie pe marginea unui volum de literatura, dupa bunul plac. Eu îmi alesesem “Hanu-Ancutei” de Sadoveanu. Trebuia sa avem grija sa nu atacam regimul. Nu ni se cerea sa-l laudam, deocamdata. Lucrurile s-au desfasurat în modul acesta lent, pâna când s-au hotarât ca reeducarea sa înceapa cu adevarat. Intrând pe fir Mihai Angheliu, schiopul, lucrurile s-au schimbat. Atacul l-a început cu biblioteca. S-au retras o multime de carti, mai ales clasicii literaturii române. Au disparut în buna masura cartile bune. Nu mai spun de Eminescu, nu mai aveam nimic. Ni se pune în vedere ca acele comunicari sustinute la club trebuie sa fie facute cu alt scop. În ele trebuia, fara exceptie, sa aratam ca numai “Partidul Comunist” merge pe linia constructiva a socialismului. Numai acesta ne orienteaza pe calea cea buna, în cultura, politica, economie si-n crearea unei lumi noi. Iata-ne, deci, la început de reeducare.

Ceea ce, la Aiud, colonelul Craciun le pretinsese la începutul anului 1961, se cerea si la Periprava, la mijlocul anului 1962. Recunoasterea partidului comunist, ca singura forma legala si constructiva a societatii de mâine, creator al omului nou, calauzitor al drumului firesc pe care poporul român trebuia sa mearga. Acesta era imperativul vremii.

La acest semnal de lupta, ca la o comanda, se întrerup toate lucrarile. Nimeni nu mai voia sa contribuie cu comunicari literare. Ce era de facut?

Ne adunam câtiva, în frunte cu prof. Ion V. Georgescu, sa chibzuim. Dupa lungi discutii, ajungem la concluzia ca avem nevoie de timp. Sa prelungim starea aceasta de trecere, de la destindere la saltul în reeducare. Prof. Ion V. Georgescu, cu experienta lui din Siberia si cu intuitia lui asupra primejdiei declansarii unui nou macel în rândurile noastre, vine si ne spune ca noi trebuie neaparat sa ne mentinem pe pozitia luata în toamna târzie a anului 1961. Sa continuam travaliul pentru comunicari literare în cadrul clubului nostru.

La biblioteca era un mare numar de carti care elogiau pedagogia marelui educator rus Makarenko. Angheliu, care la ora aceea devenise brigadierul sef al coloniei, se straduia sa-l convinga pe maiorul Ioanitescu, ajutorul de comandant al coloniei, ca este un Makarenko al nostru, al românilor. Se cerea, deci, sa actionam repede. Sa le-o luam înainte tortionarilor.

La îndemnul lui Ion V. Georgescu, am optat pentru o cale de mijloc în elogierea comunismului. Lucrarile sa respecte fondul literar. Sa ne alegem, pe cât este posibil, subiecte din clasicii nostri, câti mai ramasesera în biblioteca. Din clasicii rusi erau mai multe. La finele lucrarii, sa recunoastem bunavointa partidului de a ne reda societatii. Pentru a îmblânzi atmosfera si a abate atentia celor care declarasera reeducarea, Ion V. Georgescu ne recomanda clasicii rusi ca subiecte de lucrari si cei care au simpatizat cu ei, din scriitorii români. Aici intra si Sadoveanu. Ca un cuvânt de ordine, prof. Georgescu ne impune sa tragem de timp. Primul care a luat un subiect a fost I.V. Georgescu.

Când am transmis acest lucru, anume hotarârea noastra de a continua comunicarile literare în cadrul clubului, Angheliu s-a luminat la fata, bucurându-se din plin. Mult mai volubil în manifestare, si-a dat drumul la limba. Suferea de logoree. Reusise sa se înconjoare de multi oameni compromisi, care erau informatorii securitatii sau fosti tortionari la Pitesti, Gherla si Aiud. Aproape tot timpul cât maiorul Ioanitescu se afla prin colonie, era pe lânga el. Pe ofiterul politic ajunsese sa-l domine. Pe zi ce trecea, avea tot mai multi detinuti în jurul lui. Toti acestia erau patati. Îi cunosteam pe toti. La vremea aceea eram deja despartiti în doua tabere de lupta.

Reusita depindea de strategia uneia din tabere si de cel ce avea initiativa la lovitura de gratie. În tabara noastra se afla un avocat din Focsani, Corneliu Octavian. Era un om extrem de abil si intelligent, dar friza usor lipsa de caracter. Dar, ceea ce era bine în prezent la el e ca nu admitea nici el reeducarea. Stia ca asta însemna moarte.

Asa cum era izolata colonia, nu ne-ar fi auzit nimeni strigatul final.

În tot zbuciumul acesta, Biserica a luat parte efectiva la lupta, de la ierarhi si pâna la ultimul preot. Numai Biserica Ortodoxa a dat peste 2000 de preoti târâti în lanturi si aruncati în celulele reci si întunecoase ale izolarilor. Cu ei împreuna au fost si preotii uniti si romano-catolicii, dar în numar mai mic.

La Periprava aveam multi preoti în jurul nostru. Se rugau tot timpul sa ne ajute si sa ne întareasca Cel de Sus sa putem birui. S-au grupat pâna la unul în jurul profesorului lor de teologie, Ion V. Georgescu. Sub imboldul lui, au stat ca un zid de aparare a noastra. Ne rugam lui Dumnezeu, în disperarea noastra, sa iesim curati din înclestarea aceasta.

Stiam ca daca nu vom gasi o portita de iesire vom muri cu totii.

În vremea aceea, Corneliu Octavian era chemat zilnic de comandantul coloniei. El se pricepea la electronica. Clubul cadrelor cumparase un televizor “Cosmos”, din Rusia. Pe atunci, în tara la noi era o noutate. Nu stiau cum sa-l instaleze. Asa au facut apel la Corneliu Octavian, care s-a apucat de lucru. Norocul lui si al nostru a fost ca a reusit de prima data sa puna televizorul în functie. Comandantul era multumit de el. Zilnic era la clubul cadrelor, facând televizorul sa mearga bine. Dupa un timp destul de îndelungat, a câstigat încrederea cadrelor, mai ales a comandantului. Corneliu Octavian avea o linie precisa în ceea ce priveste reeducarea.

Era împotriva ei. În rest o scalda, când cu unii, când cu altii. Îl avea în supraveghere, din partea securitatii de la Bucuresti, pe prof. Ion V. Georgescu. Nu avea nici o tangenta cu ofiterul politic din Periprava. De aici si ura politicului pentru el. Îl urmarea pas cu pas pe I.V. Georgescu. S-a observat ca, atunci când venea la Periprava un colonel de securitate de la Centru, era chemat la ancheta Corneliu Octavian, iar la urma, dupa multi altii, era chemat si I.V. Georgescu. Asa stând lucrurile, prof. Georgescu începe sa-l cultive pe Corneliu Octavian. A intuit, dupa pozitia pe care o avea în colonie si dupa apropierea fata de comandant, ca ne va fi de mare folos în lupta noastra. I.V. Georgescu l-a pornit împotriva lui Angheliu, care lucra mâna în mâna cu Ioanitescu si, ofiterul politic. Într-una din zile, I.V. îmi spune:

— “Mai Tase, eu voi pleca acasa daca îmi vor da drumul la termen — 12 septembrie 1962, tu vei ramâne aici, pâna când, nu se stie, sa te apropii de Corneliu Octavian si sa-l cultivi.

Am observat ca tine la tine. Sa nu-ti fie frica de el. E un om cu multa judecata. El numai pe mine m-a avut în primire, asa cum ti-am spus alta data. Va va fi de mare folos în lupta voastra. Când luati o hotarâre, tu sa te gândesti la mine, ce as spune eu. Atunci nu vei gresi. De felul cum va miscati depinde victoria voastra. Apropie-te de Corneliu Octavian.

Asa am si procedat. Când venea de la clubul cadrelor, vorbeam întotdeauna cu el.

Locuiam împreuna în aceeasi baraca. Ma cultiva si el pe mine, în speranta ca-l voi sprijini în actiunea lui de lupta împotriva lui Angheliu.

Corneliu se familiarizase cu clubul cadrelor. Câstigase încrederea comandantului si a altor ofiteri. În schimb nu-l puteau suporta maiorul Ioanitescu si ofiterul politic. Mereu îl repezeau si-l aruncau în colonie, fara nici un motiv. La una din aceste scene, ca din senin, apare comandantul coloniei. Târât, Corneliu fusese azvârlit în colonie. Vine la baraca si povesteste cele întâmplate.

Nu dupa multa vreme, Corneliu este chemat afara, la clubul cadrelor. Îl astepta Comandantul, care îi spune ca de acum încolo de el nu se va mai lega nimeni. Va executa numai ordinele lui.

Deci, între comandanti a fost o discutie la cutite. Din acel moment si pâna la sfârsitul coloniei, de Corneliu Octavian nu s-a mai prins nimeni. Era destul de prudent. Nu mai lega nici o discutie cu nici un gardian, fie buna, fie rea. În jurul lui erau numai ofiteri si gardienii care se strânsera în jurul comandantului. Se declansase un razboi între cele doua tabere ale Administratiei. Se contura acum, bine de tot, frontul de lupta. Periprava a devenit astfel un caz unic în gulagul românesc, când celor doua tabere ale detinutilor li s-au aliat câte una din cele ale Conducerii.

Mai bine zis:

1). Tabara noastra, a celor care luptam împotriva reeducarii, a stiut sa-l atraga pe comandant. Am riscat în manevrele noastre de a atrage de partea noastra pe Comandant. Totul sau nimic, ne-am zis. Pe tacute, lupta se contura tot mai precis.

În concluzie, tabara formata de comandantul coloniei, o parte din ofiteri si mai multi gardieni, s-a aliat cu noi, prin Corneliu Octavian.

2). Tabara maiorului Ioanitescu, ofiterul politic si cu putini gardieni, s-a aliat cu Angheliu.

Aceasta tabara era pentru reeducare. Vechii tortionari stiau ca daca vom muri noi, pe ei nu mai are cine sa-i acuze. Este acest fenomen fara precedent în istoria gulagului românesc, când paznicii cu pazitii, uniti, lupta împotriva raului.

În rândurile noastre, ale grupului care ne opuneam reeducarii, si-au facut aparitia si cei care nu voiau sa admita nici o repliere, nici o manevra. Erau cei duri, care nu voiau sa se angajeze în nici un dialog. Norocul nostru, ca erau foarte putini din acesti oameni.

În curtea coloniei s-au constituit mai multe puncte de lucru pentru noi. Printre ele era si atelierul de confectionat rogojini. Aici lucram si eu. Se lucra în doua schimburi, pe zi-lumina.

Într-o echipa se afla si poetul Virgil Carianopol. El era unul care se lua la harta cu toti ofiterii si gardienii ce veneau în contact cu el. Mereu era dus la izolare sau chiar batut. Facea si el parte din grupul celor care nu voiau sa dialogheze cu administratia. Nici nu voia sa auda de comunicari literare, desi era cel mai în masura s-o faca.

Într-una din zile, când se facea schimbul, profesorul Petru Hamat, care-l cunostea foarte bine. îi spune:

— “Domnule Carianopol, de ce nu va linistiti? De ce mereu vorbiti la adresa lor vrute si nevrute? Eu stiu ca aveti dreptate, dar acum nu faceti nimic cu asta. Credeti ca-i puteti convinge?

Va faceti numai rau si d-voastra, si noua, celor ce vrem sa ocolim reeducarea, nu s-o înfruntam.

Vrem sa învingem noi, si nu ei. Sa stiti ca multi dintre cei care azi braveaza în fata lor si sunt intransigenti, când vor iesi afara, vor fi primii care vor colabora cu ei, cu securitatea. Atunci la ce foloseste aceasta bravada a d-voastra?

La auzul acestei apostrofari, Carianopol a sarit în sus si n-a mai vorbit cu Hamat. Timpul însa a dovedit ca prof. Hamat a avut dreptate. Când toti ne-am eliberat, dupa câtiva ani, Virgil Carianopol se gasea lânga Adrian Paunescu si Corneliu Vadim Tudor. La ce i-a folosit bravada aceea? A ajuns sa-i dedice poezii Elenei Ceausescu. Dumnezeu sa-l ierte, ca a murit de mult!

Un alt om, tot asa de îndaratnic din fire si putin aplecat spre întelegere, de altfel om cinstit si corect, cu multa credinta în Dumnezeu, intransigent si dur, era prof. Ion Maxim. Cu el am avut o discutie. Îl atacase pe prof. Ion V. Georgescu, pentru atitudinea luata fata de reeducare si pentru îndemnul de a continua activitatea clubului pe linie culturala. A mers pâna la a-l insulta.

Era atât de pornit ca nici nu voia sa stea de vorba cu nici care din noi.

— “Asculta, Ioane, cum ti-ai permis sa-l insulti pe prof. Ion V. Georgescu? mai ales într-un mod grosolan si gratuit si pe o tema unde tu nu ai dreptate. Tu când vei iesi afara, vei fi primul care te arunci în bratele lor. Vei colabora cu ei.”

Mi-a raspuns ca nu-l cunosc daca asa pot vorbi cu el. Fiind foarte buni prieteni, mi-am permis sa-l bruschez. Dupa eliberare s-a stabilit în Timisoara. Nu l-am mai vazut mult timp.

Stiam ca-i în oras, dar nu l-am mai întâlnit. În 1974, ma întretai cu el pe strada. Bucuros de revedere, ma ia de brat si începe sa-mi povesteasca multe lucruri, apoi îmi declara:

— “Mai Tase, ai fost singurul din tot lagarul de la Periprava, care mi-ai spus cu atâta franchete ca eu, când voi iesi afara, am sa colaborez cu ei. Ai avut dreptate. Pentru asta eu te stimez foarte mult si apreciez cinstea si curatenia ta sufleteasca. Eu colaborez cu ei ca sa pot trai.

Lucrez la o revista si-mi public versurile. Stiu ca nu ma condamni pentru acest lucru, dar mai stiu ca nici nu uiti neghiobia mea si lipsa de patrundere a realitatii, ca noi ne angajasem pe o linie de lupta. M-am împacat cu I.V. Georgescu, pe care l-am jignit în mod grosolan, acolo la Periprava. Voi ati înfruntat moartea, care era la un pas de noi. O singura greseala la mutarea de pe tabla de sah a Peripravei si ne costa viata. Dumnezeu a fost cu noi. Te rog sa ma ierti. Tu ai vrut sa fiu pe baricade cu tine.”

A murit si el devreme, fara sa prinda Revolutia din 1989.

Suntem acum prin luna septembrie. Ion V. Georgescu se elibereaza. Avea numai 4 ani de lagar. La biblioteca clubului lucra prof. Nicolae Alexa, de la biblioteca Universitatii din Iasi si învatatorul Ion Stefanescu. Ion V. Georgescu, înainte de a pleca din lagar, a predat lucrarea lui învatatorului Stefanescu, pentru a o citi în cadrul clubului.

Brigadier sef al coloniei era Angheliu. Îl numisem Timurlenk. Ajunsese spaima coloniei.

Foarte mieros la vorba, dar negru la suflet, se înconjurase de turnatori. În fiecare zi erau chemati la ancheta oameni din colonie, la politic, în urma turnatoriilor lui. Mai apropiat de el era unul Suciu, fost student. În treacat am mai spus ca Angheliu a facut parte din Comitetul Central al P.C.R.-ului, prin anii 1950, pe vremea lui Teohari Georgescu si Anei Pauker. Dupa disparitia acestor doi corifei din arena politica, a fost marginalizat si Angheliu de catre Gheorghiu-Dej.

Mai târziu, a ajuns si-n închisoare. A cazut în propria-i plasa, întinsa pentru altii. Era foarte bine cunoscut de catre administratie, ca vechi activist. În lagarul de la Periprava, ajungând la conducerea coloniei ca brigadier sef si fiind în bune relatii cu ofiterul politic si cu Ioanitescu, a început sa urzeasca planuri mari, prin care el urma sa se impuna în ochii partidului, fiind destul de abil. Îsi însusise toata tehnica sovietica Stalin-Beria.

Dupa luni de zile de activitate în colonie, câstigase încrederea totala a politicului si a lui Ioanitescu. Încet, încet, îsi pregatise ucenicii, vreo patru sau cinci la numar. Le destainuie marele lui vis. Telul lui era de a rasturna pe rivalul lui de o viata, Gheorghiu-Dej, de la putere, cu tot Comitetul lui Central. A mers pâna în detalii cu planul lui. Fiecare din acesti îsi avea locul lui bine fixat si promis în Comitetul Central. De ce sa nu se poata? Doar întreaga istorie a Partidului Comunist era constituita din detronari, ucideri si înlocuiri de secretari generali si comitete centrale. Lupta pentru putere. Angheliu era as în astfel de urzeli. Îl devora ura împotriva lui Gheorghiu-Dej. În planul sau de înlaturare intra si comandantul coloniei, Fecioru.

Viata în lagar, din zi în zi, era tot mai apasatoare. Din ce în ce tot mai multi erau chemati la ancheta pentru abateri de la disciplina interioara si colportari de stiri împotriva partidului.

Eram speriati cu totii. Angheliu spera ca din aceasta actiune de reeducare de la Periprava sa-si faca o trambulina de lansare în conducerea P.C.R.-ului.

Aveam cu noi un taran, de cremene, cum frumos îl numea Aron Cotrus pe Horea, pe badia Sebastian Erhan din Câmpulung Moldovenesc. Se apropia de 70 de ani. Ne spunea:

— “Nu va fie frica, mai copii, ca-i sfarâmam ca pe niste surcele. Nu m-a înfrânt razboiul, daramite napârcile astea. În noi îi duhul lui Stefan Cel Mare.”

Dar... ca de obicei, nu-ntotdeauna-i cum planuieste omul, ci cum da Domnul. Asa s-a întâmplat si cu noi. O data ce grupul lui Angheliu s-a consolidat, urma sa iasa pe teren si sa înceapa ofensiva. Se ocupau acum de maruntisuri. Le puneau la punct. Dar, unde nu-i lucru curat, apare dihonia. Asa a si fost si-n acest nucleu format de Angheliu pentru rasturnarea lui Gheorghiu-Dej. Deci, grupul sau s-a împartit în doua. Cei care se credeau marginalizati si cu functii mai mici au început sa bata în retragere. Aceia care la început erau mai apropiati de Angheliu, ba înca cei mai buni prieteni, s-au trezit la periferia grupului. Cu adevarat ca printre cei care acum erau dati la o parte erau oameni destul de inteligenti. Dar... inteligenta altora îl supara de moarte pe Angheliu. Pe unul dintre cei care era dat la o parte l-am cunoscut si eu.

Era o capacitate. Nu-l dau cu numele, nefiind nevoie de acest lucru. Intereseaza doar actiunea.

Nu era singurul marginalizat, asa cum am mai spus. Acest grup, dat la o parte, a început apropierea de noi. Ni s-a parut destul de suspecta aceasta apropiere. O credeam manevra a lui Angheliu.

Eram în primavara anului 1963. Am fost diriguiti si torturati de Angheliu mai bine de un an. În septembrie 1963 se împlineau doi ani de când începuse sa se strânga surubul.

În lupta contra lui Angheliu, mizam pe ajutorul comandantului, prin Corneliu Octavian.

Am uitat sa va spun ca din 1962 vara, în colonie a început construirea de tarcuri mari din plasa de sârma, cu ochiuri mici, înalte de 3 metri. Doua câte doua baraci intrau în fiecare tarc. Ce tarcurile au fost facute, a început schimbarea oamenilor prin baraci. Aceasta se facea dupa planul lui Angheliu. Deseori ne ameninta:

— “Lasa ca va schimb eu din baraci si va sparg gasca voastra de criminali împotriva Partidului.”

Cât era ziua de mare, ne vedeam închisi în tarc. Acolo ne faceam plimbarea, acolo ne duceam viata cu perspective sumbre.

Cea mai apropiata asezare omeneasca era comuna Periprava, la 7 km. spre apus. Spre rasarit era comuna Sistovka, la vreo 14 km. În jurul nostru, nici o suflare de om. Peste Dunare, era Vâlcovul. Mlastinile din jurul nostru, pline de stuf si balarii, cu serpi de toate marimile...

Fiecare tarc avea un gardian, sub al carui control eram. În acele vremuri, am realizat o deosebire esentiala în comportamentul gardienilor. Daca era într-o zi o echipa a gardienilor cu mai multa întelegere si omenie, atunci cealalta echipa era îndracita. Ne tineau închisi toata ziua în tarcuri. În tura gardienilor buni, toata ziua erau portile tarcurilor deschise. Ne duceam unii la altii si stateam de vorba.

Iata ca într-o buna zi, pe la sfârsitul lui septembrie 1963, unul dintre prietenii lui Angheliu, acum margina-lizat, vine la Corneliu Octavian si-i spune din fir a par tot planul lui Angheliu, de a înlatura pe Gheorghiu-Dej de la putere, împreuna cu Comitetul Central. În planul lui mai intra si comandantul coloniei, Fecioru, pe care voia sa-l înlature de la comanda coloniei.

În urma celor auzite, Corneliu Octavian ramâne înmarmurit. I se parea un vis. — “Daca-i totul adevarat, suntem salvati”. Cu mult tact, se apropie de omul care-i adusese informatia, rugându-l sa fie sincer si sa nu umble cu povesti. Vazând îndoiala lui Corneliu si ca nu prea are credit, acolo vine cu înca doi prieteni de ai lui, care-i confirma cele declarate mai înainte. De data aceasta, Corneliu le spune categoric:

— “Daca voi sustineti ca-i adevarat ceea ce îmi spuneti, eu va salvez de la o mare nenorocire, dar trebuie sa-mi dati în scris toate aceste lucruri.”

Au cazut de acord. Peste câteva zile, vin la el cu 3 declaratii semnate. De-abia atunci ne povesteste Corneliu Octavian toata întâmplarea. Îi venea sa cada în genunchi si sa multumeasca lui Dumnezeu ca ne-a ajutat si ne-a dat o raza de speranta. Cucerisem o cota înalta în lupta noastra. Acum va juca un rol mare diplomatia noastra. Depinde mult de maiestria lui Corneliu Octavian. Ajuns în fata lui Fecioru, Corneliu Octavian îi relateaza cu lux de amanunte toate cele întâmplate. La urma, vazându-l pe Fecioru ca ramâne uimit, nevenindu-i sa creada, îi înmâneaza declaratiile celor trei fosti prieteni ai lui Angheliu. N-a durat o saptamâna si apare în colonie un grup de ofiteri straini. Era si comandantul coloniei, Fecioru, cu ei. Ne aduna la club, unde unul din ofiterii straini ne pune un sir de întrebari în legatura cu Angheliu. Dupa o ora de anchete si explicatii, ne anunta ca Angheliu nu va mai fi brigadier sef în colonie. Aceasta era pe la sfârsitul lui octombrie 1963.

În acele clipe, o rumoare a prins toata sala clubului. Toti am încercat momente de euforie.

Era un torent al bucuriei, manifestat în tacere. Toti, fara exceptie, fiecare în felul sau, ne rugam si multumeam lui Dumnezeu. El ne ajutase sa câstigam o batalie, Dupa câteva zile, am ales un alt brigadier sef, din partea noastra. Comandantul, la indicatiile lui Corneliu Octavian, l-a numit brigadier sef pe Ion Itu, un om cu mult curaj si cu mult bun simt.

Dupa acest eveniment s-a produs o usoara destindere. Începusera gardienii sa se faca, din nou, tot mai putin vazuti printre noi. Comunicarile literare de la club au încetat. Clubul, din nou, devine sala de lectura si loc de întâlniri ocazionale. Acum am reusit eu sa-l plasez pe uica Patru la atelierul de cizmarie. Înca mai era maiorul Ioanitescu comandant ajutor. Când a facut propunerea Ion Itu, ca sa-i aprobe lui Patru Berzescu sa intre la cizmarie, Ioanitescu a sarit în sus, auzind de numele Berzescu. La Aiud, avusese un conflict cu celalalt unchi al meu si fratele mai mic al lui uica Patru, Ion Berzescu. I-a trebuit lui Ion Itu câteva zile sa-i explice ca nu-i el cel de la Aiud. De fapt, Itu îl adusese imediat la atelier, având încuviintarea lui Fecioru, comandantul coloniei. Iata-l acum pe uica Patru si cizmar. I-a prins bine, ca, în câteva luni, prinsese meserie destul de bine.

De acum începe însa o alta lupta la Periprava, fara sa ne angajeze pe noi, decât tangential.

Cele doua tabere ale administratiei declanseaza confruntarea surda, dar ucigatoare. Observator la aceasta batalie era Corneliu Octavian. Tot mai multe si mai dese erau ciocnirile între Fecioru si Ioanitescu.

Înainte de Craciunul lui 1963, vin în colonie un colonel de securitate si un capitan. Ne aduna la club pe toti detinutii. Noi fiind multi n-am avut loc sa intram toti în sala. Era o zi linistita. La o masa, erau asezati colonelul si capitanul de la centru, împreuna cu Fecioru si cu un ofiter care-l însotea mereu prin colonie. Noul colonel ne punea întrebari referitoare la comportamentul lui Ioanitescu si al ofiterului politic. La toate s-a raspuns în maniera în care au fost relatate de Corneliu Octavian. Fecioru era tot timpul informat de Corneliu despre bruscarile si bataile lui Ioanitescu si ale ofiterului politic. De la aceasta adunare de la club, noi nu i-am mai vazut pe Ioanitescu si pe ofiterul politic prin colonie. De Craciun, ne spune Corneliu Octavian ca au venit un capitan în locul de ajutor de comandant si un alt ofiter politic.

De-abia acum bucuria noastra tâsneste ca un izvor de sanatate, de apa cristalina, din colturosii bolovani ai chinurilor din închisori. Ca niste copii, tineri si batrâni, saream prin curtile lagarului, plini de satisfactia bataliei câstigate. Ne bucuram, ne bucuram. Dumnezeu a fost cu noi si este cu noi.

Si acum, când scriu aceste rânduri, la batrânete, ma podidesc lacrimile bucuriei, lacrimile recunostintei ca Dumnezeu ne-a ajutat ca din moarte sa trecem la viata.

Pot spune ca am fost prezent la una dintre cele mai mari victorii din tot sirul de închisori si lagare din istoria gulagului românesc.

De la acest victorios si Sfânt Craciun al anului 1963, portile tarcurilor nu s-au mai închis.

Ne plimbam în voie, de la unii la altii, fara sa ne mai bruscheze nimeni. De la disparitia lui Ioanitescu si a ofiterului politic, nici gardienii care ne bruscau n-au mai aparut prin colonie.

Norii negri de pe cerul Peripravei s-au împrastiat. Respiram usurati, beti parca de multumire.

A fost un Craciun frumos, dupa câte-mi amintesc, cu colinde si bunavoie între noi. Preotii nostri si-au facut simtita prezenta. Multi ne-am împartasit prin stradania preotilor care aveau sfânta cuminecatura ascunsa în tivul hainelor lor.

Iata-ne si-n anul 1964. Era anul în care ne luam ramas bun de la Periprava. Adesea, gândul meu zbura spre Ion V. Georgescu. Aveam sa-l întâlnesc afara si sa mai stam împreuna înca 14 ani, timp în care am învatat multe de la el.

Cât am mai stat la Periprava, dupa biruinta asupra lui Angheliu, ma împartasisem iarasi din frumusetea padurii Letea. Nu mai vedeam serparia din ea si moartea prin radacinile arborilor asemenea celor de la tropice. De când am scapat de spaima reeducarii, lumea se linistise.

Eliberarile se faceau la termen. Anchetele se rarisera mult de tot. Sperantele noastre cresteau o data cu mireasma florilor de primavara.

Cu urmele catuselor groase si ale lanturilor grele, purtate prin nenumarate închisori, visam la o doina pe plai de munte, din fluier cântata, dusa departe prin ecouri, îngânata în spatiul mioritic.

Visam la tara cu Feti Frumosi si Ilene Cosânzene, învingatori ai zmeului din poveste.

ELIBERAREA

Anul 1964, luna aprilie, la Periprava. Se instaurase un climat de pace, de liniste. Focul cel mare se stinsese. Toti ne asteptam termenul de eliberare. Era anul când ne expira prelungirea pedepsei.

Colonia, fiind asezata pe un mic mamelon, stapânea împrejurimile. De la locul de unde se lucra la rogojini, puteam vedea pâna la Dunare si, dincolo de ea, chiar si Vâlcovul, oras care pe vremuri era al nostru. La margine de tara, în nesfârsit de ape, visul nostru adesea se destrama.

Când oare, ajunge-vom iarasi sa mai fim stapâni pe întreaga noastra tara, sa fim una? ca tara mare si frumoasa, în granitele firesti ale acestui popor?

Macinati de gânduri si purtati de doruri, asteptam termenul de eliberare.

La început de mai 1964, forfota prin lagar. În ziua de 6 mai, de dimineata, apar ofiteri straini prin colonie. În jurul orei opt sunt chemati oameni la ancheta, dar mai multi odata. Nu dupa mult timp îi vine rândul lui uica Patru. Îl pândesc sa vad daca mai se întoarce. El era în alta baraca. Cei care ieseau de la ancheta nu aveau voie sa ia contact cu noi, cei care n-am fost chemati. Totusi, reusesc sa ajung la el, întrebându-l ce a fost. Repede îmi spune ca ne da drumul acasa. Ca sa nu ma prinda gardianul, am fugit înapoi. Asa au fiert colonia pâna înspre seara. Mai ramaseseram câtiva nechemati. Ceilalti îsi faceau bagajul si se duceau spre poarta. Cu mine mai ramasese si doctorul Aristide Lefa medicul lagarului. Ne faceam noi calculul ca vom ramâne pe mai departe în lagar. Nu ne era totuna, dar n-aveam ce face. Buna, rea, trebuie s-o primim si pe asta. Pe înserate, ma cheama si pe mine la ancheta. Era un capitan de la Timisoara. Nici una, nici alta, capitanul îmi spune:

— “Intentionat te-am lasat la urma, ca sa te mai fierb un pic, ca destul ne-ai fiert tu pe noi, pe unde ai trecut, prin închisorile acestea din tara. Uite ce-i, sa semnezi o declaratie ca afara nu vei sta de vorba cu nimeni despre închisorile prin care ai trecut. Asta-i una. A doua este sa nu te opui orânduirii. Sa te supui legilor statului. Acum vei merge acasa, în familie. Vei intra în câmpul muncii. Daca respecti ordinea sociala, nu vei avea cu nimeni nimic.”

Asa ne-am despartit unul fata de altul. Merg la baraca si-mi iau bagajul. În fata birourilor erau toti fratii mei care se eliberau. Mi s-au facut si mie formele de eliberare si am intrat în rând cu ceilalti.

Seara, târziu, pe întuneric, ne-am despartit de Periprava. Pe masura ce înaintam spre portul improvizat, Colonia Periprava intra într-o bezna adânca.