ASPECTE DIN AIUD 1957-63

Corcodel Emanuel

Lista celor care au îmbrăcat haina dragostei de neam şi ţară şi au cunoscut greul regimului de 
exterminare al închisorii Aiud trebuie completată cu: Grigore Glascov, tânărul Vasile Petraşcu, Bedreagă, 
doctorul Tudose zis titanul (din Bucureşti), Iustin Paven (din Bucureşti) şi Bob Danciu (din Bucureşti). 
Ultimii doi, după eliberarea din 1964 îşi materializează o dorinţă născută în perioada detenţiei, aceea de a 
propovădui şi lupta pentru întronarea dragostei adevărate între oameni, intrarea în cinul preoţesc.

Oraşul Sibiu a fost prezent prin judecătorul Lechinţan Grigore, un om de înaltă ţinută morală şi prin 
Tănase Viorel, care împărţea din bunele lui speranţe tuturor celor ce încercau un moment de desnădejde.

Tot prin Aiud au trecut cei doi fraţi Tătaru, preotul Ion Vladovici, doctor Alexandu Barbu, doctor 
Cişmaşu Constantin-Porumbac, Stoica Pavel-Sărata, Pavel Nicolae şi Borza Nicolae (ultimii doi din Săliştea 
Sibiului).

Anderca Vasile din Sinaia, căzut cu un grup de paraşutişti, se găsea şi el venit din străinătate, la ora 
când ţara avea nevoie de toţi fiii ei; Cineva a trădat, spunea Anderca, fiindcă am fost aşteptaţi, căutaţi şi nu 
după mult timp arestaţi. Prima anchetă ne-a fost făcută de Ruşi. Un ofiţer din NKVD mi-a luat primul 
interogatoriu. Ascultând datele mele personale, care erau conforme cu cele menţionate în actele ce le 
posedam, a replicat: "Da, corespund întocmai cu actele ce le ai, precum şi cu cele ce ştim din acest tabel. Ai 
omis să spui că mai înainte te-ai numit Anderca Vasile, născut", şi mi-ai înşirat datele adevărate. Astăzi, după 
ani şi ani de suferinţă, ştiu că nu toţi care au pornit la această luptă au fost curaţi, şi este dureros să ştii că 
există oameni care nu se sfiiesc să culeagă din chinul şi durerea altora câţiva arginţi, deloc strălucitori, pătaţi 
totdeauna cu sângele celor ce au fost loviţi.

In celulă se mai găseau Sandu Bucescu cu fratele, Constantinescu Jean(ofiţer), Deneşan Cornel (din 
Sibiu), şi Mănăiloiu, contabil din Braşov.

Acel care a trăit o permanentă stare de revoltă a ceea ce el numea "imbecilitatea şi reaua credinţă 
comunistă", a fost profesorul Iorgulescu din comuna Mahmudia, jud. Tulcea. Era bolnav şi în vârstă. Trăia 
revolta împotriva dezastrului ţării ori de câte ori îşi aducea aminte de ceea ce lăsase dincolo de zidurile 
închisorii. Fusese arestat şi condamnat la 15 ani muncă silnică. Toată viaţa îşi făcuse datoria ca profesor de 
matematică în satul de la marginea Deltei, îndrăgostit de peisajul acelor locuri sălbatice. Nu ştiuse ce este 
politica de partid. Vroia binele oamenilor din jur, a tot ce era legat de fiinţa neamului românesc.

"Am văzut multe prostii după instalarea comuniştilor, unele strigătoare la Cer şi am zis că poate 
mâine, care va veni odată, vor râde urmaşii când vor auzi de noi – înaintaşii - că am acceptat ca mieluşeii şi 
fara făcut nici un gest de apărare. După multă frământare şi chibzuinţă am ajuns la concluzia că trebuie să-mi 
fac datoria patriotică şi să le spun greşelile, să nu se mai repete măcar, socotind că prin conduceri vor mai fi 
şi ceva oameni cu cap. Şi atunci am scris şefilor, pe la raioane, dar nimeni n-a răspuns cu vreo vorbă bună ori 
rea.

Pentru a avea conştiinţa impăcată m-am apucat de un memoriu de circa 1000 de pagini, pe care l-am 
scris în 5 exemplare şi l-am înaintat Academiei Române, Arhivelor statului, Secretarului General al Partidului 
comunist, Procuraturii generale şi Primului ministru, acesta fiind  cel  mai interesat de politica aplicată pe 
teren de oamenii administraţiei pe care o patrona."

Dar vreun răspuns aţi primit? a venit întrebarea unuia din ascultătorii Aiudului.
"Bineînţeles, am fost trimis aici. Dar până a ajunge aici vă închipuiţi pe unde am trecut şi ce-am păţit. 
Dovadă, sunt pe veci distrus şi nu mă mai pot mişca, nu mai pot sta-n picioare, ci numai aşa, întins pe pat, 
cum mă vedeţi."

Curiozitatea oamenilor era mare şi unul l-a întrebat despre conţinutul celor 1000 de pagini.
"Fel de fel de lucruri mărunte, întâmplate sub ochii mei, pe locurile unde trăiam şi care-mi umpleau 
sufletul de revoltă prin nechibzuinţa celor ce le aplicau şi a celor ce le ordonau. De exemplu: Un primar din 
comună, pus pe economii şi ridicarea nivelului de viaţă al ţăranilor, a auzit că un pelican mănâncă circa un 
kg. de peşte pe zi. Şi cum în apropiere aveam o colonie de 500 de pelicani, primarul a înmulţit cu 365 de zile 
cât ştia că are anul şi a ajuns la cifra de 18 vagoane de peşte, cantitate de care ar fi lipsită populaţia satului. In 
faţa socotelilor lui, primarul a hotărît ca tot peştele mâncat de pelicani, să fie redat circuitului economic, iar 
de la anul sătenii să poată pescui zilnic 500 kg., în plus. Ca urmare a dat dispoziţie ca toţi pelicanii de pe raza 
comunei lui să fie omorîţi şi a instituit chiar premii pentru cei ce aduceau ciocuri de pelicani. Şi şi-a luat 
angajamentul faţă de raion şi judeţ ca prin metode ştiinţifice va contribui la mărirea producţiei şi bunăstarea 
populaţiei. Dar în anul următor, când lumea se aştepta la o producţie record, toţi au rămas stupefiaţi din cauza 
scăderii randamentului foarte mare comparativ cu anii anteriori. Bălţile au fost invadate de lipitori, care se 
agăţau de bieţii oameni. Echilibrul biologic din regiune fusese distrus, iar locuitorii au avut de suferit.

Cam astfel de exemple am scris în acele 1000 de pagini."
Satisfacţia profesorului Iorgulescu era că, în timpul anchetei, comandantul securităţii din Constanţa i-
a spus: "Dacă pentru aceste fleacuri (cu fiecare fleac sesizat se pierdeau vieţi omeneşti şi milioane de lei) ai 
făcut cele ce ştii că ai comis, mă întreb cum ai fi reacţionat dacă ai fi ştiut ceea ce ştiu eu'?"

Nu ştiu dacă acest om supărat pe prostie şi nechibzuinţa a mai apucat să vadă dezastrul actual al ţării, 
dacă da, poate ar adăuga, că fleacurile reuşesc să sesizeze imediat pe oamenii de rând, de incompetenţa 
conducătorilor, în timp ce scopul urmărit era de a distruge pe cei cu bune intenţii de a săvârşi prin crime, 
hotărîte la nivel înalt, imposibilitatea redresării unui neam."

URMĂRILE REEDUCĂRII DE LA PITEŞTI

O parte dintre acei care au condus reeducarea de la Piteşti, dintre cei care au schingiuit şi au scăpat 
de la condamnarea cu moartea, se găseau între 1958-64 în Balta Brăilei, răspândiţi în coloniile de la Luciu, 
Giurgeni, Strâmba, Stoeneşti.

Printre ei se numărau: Dan Deaca, Miron Petrovan şi alţii.
Este interesantă evoluţia acestor victime la aproape un deceniu de la trista experienţă.
Când am vorbit de colonia Poarta Albă la închiderea Canalului, am amintit cazul studentului I. 
Lunguleac.

Despre Bogdănescu, bestia care a condus reeducarea la Colonia Peninsula, am spus că după 
eliberare a pregătit un lot de tineri de bună credinţă, pe care i-a dat pe mâna securităţii la Ploieşti.
Acum mă refer la Miron Petrovan, fost student, care avea deformaţia de a munci în neştire. O făcea 
poate pentru a uita, sau de teama ce îi fusese injectată minut cu minut, timp de peste 2 ani de zile. Avea 
momente de revenire. Se gândea că poate fi şi altfel, că nu toţi îl privesc cu ură. Dimineaţa când se scula Ie 
spunea celor în care căpătase încredere: "Uite, îmi vine să mă duc să mă bag cu capul în W.C. Mi-a intrat în 
instinct, ca ceva obişnuit, ce trebuie executat imediat după sculare. Ajunsesem s-o facem ca un ritual, fără ca 
cineva să ne mai trimită, fiindcă ni se spusese: Ca să dovedeşti că eşti sincer şi cinstit cu tine însuţi şi cu cei 
din jur, că nu ai nimic de ascuns şi că n-ai de ce să te temi, trebuie să faci din proprie iniţiativă ceea ce ai 
început". Dan Deaca (băiat de doctor din Bucureşti) - lovitura lui Deaca! Cine n-a auzit de-a lungul 
închisorilor de lovitura la ficat, care, dată prin surprindere, doboară pe cel mai intransigent? La Piteşti şi la 
Gherla a lovit cu sete, fără pic de milă. Nu avea nici o importanţă dacă mai murea un "bandit", după cum n-
avea importanţă dacă-l chema Aurelian Pană, Fluieraş sau Gheorghe Plugaru. Pentru aceasta a fost răsplătit: 
în timp ce E. Ţurcanu, N. Pătrăşcanu şi ceilalţi călăi au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, el, Ion Deaca, 
a primit muncă silnică pe viaţă.

Acum, în colonia de muncă forţată de la Luciu Giurgeni, îl vedeai preocupat, frământat în 
permanenţă. în el se ducea o luptă. Oare să nu fi fost creierul suficient spălat?

Intr-o zi s-a adresat lui Vasile: "Aici nu se mai poate trăi. Hai cu mine să evadăm şi să fugim în Apus. 
îl luăm cu noi pe Simionescu."
Acesta era grăsuţ şi neîndemânatic, ceea ce l-a făcut pe Vasile să spună: "Bine, măi Dane, la altul nu 
te-ai gândit? Tocmai cu Simionescu, care este greoi şi nepriceput, doreşti să plecăm la drum?"
- "Cum să nu mă gândesc? Este cel mai indicat. După evadare trebuie să mergem până la graniţă prin 
păduri şi munţi, departe de aşezările omeneşti. O să avem nevoie de mâncare. Atunci îl tăiem pentru a avea 
hrana asigurată: azi o mână, mâine un picior,  îl împachetăm şi avem de ale 
gurii până la frontieră."

Ingrozit, Vasile spune unui amic de propunerea lui Deaca.
- Ce te miri de el? Este în stare de aşa ceva. Nu-l vezi cum prinde şoareci pe câmp, îi apucă de coadă 
şi-i loveşte cu capul de coada sapei? După aceea îi înghite foarte 
calm. Sau la W.C,  de câte ori nu l-ai văzut adunând de pe jos, din murdărie, viermii aceia albi pe care-i 
mănâncă liniştit fără să se jeneze de cineva?"

In   perioada   1960-62   îl  găsim  prezent  în  lagărele: 
Stoeneşti, Strâmba, Bac (pe Dunăre vis-a-vis de Vâlcov), Sfistovca şi Grind. Peste tot, aceeaşi 
comportare stranie. Toată lumea ştia ce-a făcut la Piteşti, însă nimeni nu i-a reproşat, din motive uşor de 
înţeles (toţi erau în aceeaşi barcă a suferinţei). Deaca nu prea vorbea cu lumea. Era de o rezistenţă 
nemaiîntâlnită şi a avut relaţii corecte cu cei din jur. Dar din când în când izbucnea ca un sălbatec. Atunci 
arăta ca o fiară. îşi pregătea din timp descărcarea nervoasă. Punea ochii pe unul din brigadă, de obicei mai 
puternic decât el şi-l provoca făcându-i viaţa amară, până când unul răspundea într-un fel. De obicei, 
adversarul lui era un învăţător din Moldova (parcă Dumitrescu), om solid. Când învăţătorul reacţiona la 
provocările lui Deaca, atunci acesta sărea asupra lui ca o fiară. Lupta începea numai cu pumnii şi se sfârşea 
când unul cădea. Nimeni nu îndrăznea să intervină. De obicei încleştarea nu dura mai mult de 2-3 minute. 
După această încăierare, Deaca se liniştea şi scena se repeta după 2-3 luni, în acelaşi fel, cu aceeaşi persoană. 
Cu 4-5 zile înainte de dezlănţuire Deaca devenea tăcut şi se plimba încontinuu, nervos prin baracă. Lumea îşi 
dădea seama că furtuna se apropie.

Deaca mărturisea că urmăreşte un singur ţel, să ajungă la Sorbona şi să facă studii matematice.
Două persoane mi-au relatat că s-au întâlnit cu el după eliberare şi le-a spus că se pregăteşte să treacă 
frontiera.

Totuşi preocuparea de a fugi din ţară era serioasă la el. Imediat după ieşirea din închisoare, în 1964, a 
găsit doi tineri pe care i-a convins să meargă împreună în Iugoslavia şi mai departe.

Ajunşi la graniţă, s-au furişat până aproape de frontieră, unde le-a spus să stea ascunşi până ce vine, 
deoarece merge să cerceteze locul. Nu după mult, prietenii s-au pomenit înconjuraţi de grăniceri. Dan Deaca 
îi trădase. Grănicerii fiind preocupaţi să-i prindă, lui Deaca i-a fost uşor să  dispară  spre Apus probabil, 
pentru a se salva de coşmarul care-l apăsa.
Aceasta se întâmpla după 15 ani de la reeducarea din Piteşti.

Cei doi însoţitori ai lui Deaca au fost condamnaţi pentru tentativa de trecere frauduloasă a frontierei.
Gică Soroiu, cel care schingiuise la Piteşti, omul de încredere al administraţiei la Peninsula, cel care 
după eliberare şi-a denunţat binefăcătorul şi fostul coleg de facultate cu sprijinul căruia fusese reprimit la 
Medicină, se afla şi el cu o nouă condamnare la Stoeneşti, în 1960. Aici, numit doctor al coloniei, s-a purtat 
foarte urît cu deţinuţii. Nu numai că nu dădea scutire decât în cazuri foarte grave, dar şi atunci când o făcea, îi 
trimitea pe gardieni să-i scoată pe bolnavi la corvoadă, ca să nu mai aibă timp să se gândească la altceva, 
după cum se lăuda în faţa miliţienilor.

INCHISOAREA GALAŢI

După înăbuşirea în sânge a revoluţiei din Ungaria, securitatea din România a hotărît să transfere 
deţinuţii politici de la Oradea Mare în închisoarea de la Galaţi. Aceasta avea un trist renume câştigat în 
timpul călăului Goiciu, care fusese mutat la Gherla. în locul lui rămăseseră alte brute, dintre care nu trebuie 
uitat zisul ofiţer politic, Florea.

La începutul anului 1957 au sosit primii evacuaţi politici de la Oradea şi printre acei care îi însoţeau 
se găsea şi plutonierul sanitar Alexandru. Aici, acest Alexandru şi-a continuat activitatea de călău pe care o 
desfăşurase cu sadism şi în oraşul de pe Crişul Repede.

In închisoare se introdusese un regim alimentar de exterminare. Mâncarea era un fel de zeamă, la 
care se adăuga o coajă de pâine. Deţinuţii ajunseseră de nu se mai puteau ţine pe picioare. Mureau pe capete. 
Nici aer nu mai aveau. La ferestrele celulelor se fixaseră obloane din scândură. Inăuntru era o atmosferă de 
cavou. Este sigur că în mâncare se introduceau medicamente dăunătoare organismului}pentru a-i slăbi şi a 
distruge mai repede pe deţinuţi.

O metodă de exterminare, cu nimic mai prejos decât cele folosite de nazişti în lagărele de 
exterminare, o găsim aplicată de către sanitarul Alexandru. Deţinutul politic bolnav în stare gravă era dus 
într-o cameră şi aruncat pe ciment. Sanitarul aducea acid fenic, pe care-l turna pe jos. în mirosul otrăvitor al 
gazului emanat, se producea asfixierea muribundului. Această bestie reuşise să creeze o cameră de gazare 
pentru a grăbi exterminarea, în loc să dea ultimele îngrijiri bolnavului. Această metodă diabolică, specifică 
regimului nazisto-comunist, a putut fi descoperită printr-o minune. Un deţinut politic din lotul Vrancei, 
aruncat acolo, s-a trezit, înecându-se, nemaiputând respira. Buimac, s-a rostogolit şi s-a ridicat cu greu, 
rezemându-se de perete. A spart geamul şi după ce a inhalat puţin aer, s-a târît până la uşă, unde a început să 
bată puternic, cu toate forţele ce le mai avea. Bătea în disperare. Bătăile au fost auzite de un alt miliţian. 
Acesta a venit şi a deschis uşa. Omul a supravieţuit şi astfel s-a putut afla de folosirea acestei metode de 
exterminare la Galaţi. Şi câte alte metode n-au fost întrebuinţate pentru exterminarea deţinuţilor politici! Tot 
prin minuni vor fi descoperite şi altele, fiindcă mai există o justiţie împotriva barbariilor.

Unul căruia i s-a grăbit moartea la Galaţi a fost curajosul general de artilerie Petre Vasilescu, care, la 
insistenţele guvernului comunist pentru a-i obţine colaborarea, a răspuns: "Am albit luptând o viaţă-ntreagă 
pentru binele Ţării mele, iar acum la bătrâneţe nu-mi pot macula părul şi onoarea pentru o cauză cu care nu 
sunt de acord şi care nu este nici în vederile poporului român".

Generalul Petre Vasilescu a fost arestat şi condamnat deoarece, prin articolele publicate în favoarea 
apărării pământurilor româneşti, s-a făcut vinovat de ostilitate împotriva trupelor eliberatoare ruseşti". (N.n. - 
care în fond şi în fapt au subjugat 120 de milioane de locuitori dintr-o jumătate de Europă). Inscenându-i-se 
un proces, generalul Petre Vasilescu, în cursul dezbaterilor, a afirmat cu fermitatea şi cinstea sufletească ce-l 
caracterizau: "Basarabia şi Bucovina de Nord nu numai că sunt pământuri româneşti, a căror origine se pierde 
în negura istoriei, dar vor continua să rămână proprietatea Neamului românesc, oricât de puternice vor fi 
forţele ce se opun şi oricât de murdar ar fi caracterul celor ce susţin aceste forţe. Pentru apărarea acestor 
drepturi, am  camarazi şi prieteni care au murit, am alţii care alături de fraţii de dincolo de Prut, ca şi întreaga 
fiinţă românească, gem astăzi în închisorile şi lagărele de exterminare. Eu nu pot decât să fiu alături de ei, să-
mi fac ultima datorie de solidaritate."

Pentru această declaraţie, pentru această atitudine corectă, i s-a grăbit moartea acestui om minunat. 
Se spune că ar fi fost otrăvit prin medicamente puse în mâncare, în timp ce se găsea la izolare. Cunoscând 
metodele comuniste, şi mai ales având acolo un călău specializat (sanitarul Alexandru), această supoziţie nu 
este exclusă.

Generalul a fost omorît în anul 1959, iar familiei i s-a trimis un certificat de deces, motivat "din 
cauza unei broncho-pneumonii". E posibil ca această asfixiere să fi avut loc în camera de gazare.

Alte sute de deţinuţi au cunoscut exterminarea la Galaţi, în aceleaşi condiţii. Printre ei se pot număra:
Doru Butaru din Bucureşti, mort în anul 1959, cu două zile înainte de expirarea pedepsei de 10 ani pe 
care o executase, Dumitrescu, avocat din Turnul Severin, Buşilă, învăţător din lotul partizanilor din jud. 
Vrancea, şi Dumnezeu să-i ierte pe toţi ceilalţi, fiecare după numele lui.

Dintre miile de deţinuţi care au trecut pe la închisoarea de exterminare din Galaţi, menţionez o infimă 
parte:
Asnavorian, avocat din Bucureşti, Bentoiu Aurelian, avocat din Bucureşti, Botez Sorin, Barais 
Alfons, inginer din Huşi, mort după eliberare din cauza condiţiilor închisorii, Botoc Constantin, din comuna 
Fântânele, jud. Iaşi, exterminat în anul 1960, Drăgoescu Vlad, student din Craiova, trecut prin Piteşti, 
Evolceanu Nicolae, student, condamnat a doua oară, Holdiş Ion, locotenent din Bistriţa Năsăud, Hondrilă 
Teodor, Ganea Ion, student din Dâmboviţa, Ficher, Lăzărescu Dan, Nistor Dumitru, avocat din Timişoara, 
fost ministru   liberal, Simionescu  Gheorghe,   avocat   din   Galaţi, Remus Ilie, avocat din Galaţi, Strat 
Gheorghe, profesor universitar, fost ministru, Zamfirescu Constantin Căteasca, fost ministru liberal, Vaşutean 
Wilhelm din Huşi.

La  Galaţi, printre categoriile de deţinuţi politici predominau naţional-ţărăniştii şi liberalii, brătieniştii 
şi cei tătărăscieni,

După 1958 s-a observat o oarecare îndulcire a regimului. Nu se mai bătea pentru orice lucru ce le 
năzărea miliţienilor. Se pedepsea cu izolarea pe bază de raport. Condiţiile la izolare erau destul de grele.

In acelaşi timp s-a înrăutăţit regimul alimentar, la care s-a adăugat inexistenţa asistenţei medicale. 
Mortalitatea făcea ravagii. Numai în lunile Ianuarie şi Februarie din anul 1959 numărul morţilor s-a ridicat la 
peste 70.

Deţinuţii, dându-şi seama că erau supuşi unei exterminări grăbite, au ripostat, obloanele de la 
ferestre care le luau lumina şi aerul, au început să zboare, în timp ce vocile muribunzilor au protestat în cor 
împotriva metodelor barbare.

Lumea din oraşul Galaţi s-a adunat în faţa închisorii. Curioşii au fost împrăştiaţi cu brutalitate.
Greva foamei declarată de deţinuţii politici, în aceste condiţii disperate, nu a încetat până nu a venit 
o comisie de la Ministerul de interne.

In faţa celor constatate s-a hotărit transferarea tuturor deţinuţilor politici. în anul 1960, peste o mie 
de supravieţuitori din închisoarea de exterminare de la Galaţi au plecat la Botoşani.

BOTOŞANI

Creată ca închisoare pentru deţinuţii politici în 1960, s-a transformat după doi ani în centru de 
reeducare pentru ţărănişti, liberali şi social-democraţi.

Comandant al acestei închisori a fost colonelul D. Nătăleţu şi a avut ca ofiţer politic pe Dora, căruia 
i-a revenit misiunea să-i învrăjbească şi să-i pervertească pe deţinuţi.

Acţiunea de reeducare din perioada 1962-64, aşa cum este analizată la capitolele despre Jilava, 
Gherla şi Aiud, s-a făcut fără nici o constrângere fizică, prin asmuţirea unor deţinuţi împotriva altora. 
Promisiunea eliberării înainte de termen, condiţionată de declaraţii publice recunoscând realizările regimului 
comunist, aruncarea cu noroi asupra trecutului său politic şi convingerea celorlalţi colegi să recunoască 
greşelile trecutului, au produs o fierbere în noul cazan satanic şi mulţi au muşcat din momeală.

Pentru a pregăti terenul şi a incita spiritele, Ministerul de interne s-a folosit de deţinuţi. Doi dintre cei 
pregătiţi în acest sens au fost: avocatul Paul Dimitriu şi profesorul Vasile Netea, amândoi foşti liberali 
brătienişti. Incepând cu anul 1962, cei doi amintiţi, mirosind că ceva se cloceşte, s-au grăbit să nu piardă 
trenul. In acea perioadă am stat cu ei, în aceeaşi celulă, şi am asistat la scene ieşite din comun. Am asistat 
cînd băteau în uşă şi cereau să fie scoşi la ofiţerul politic, spunându-ne că "mănâncă şi rahat, numai să iasă 
afară". La întoarcere, de fiecare dată erau mai voioşi, ba în plus aduceau şi ceva  ţigări,  căutând  să 
polarizeze  oamenii obosiţi de închisoare. Pe zi ce trecea observam cum încercau să infiltreze în sufletele 
celorlalţi ura împotriva regimurilor din trecut şi a oamenilor care le-au condus. Peste noapte, găseau noi 
cuvinte de laudă la adresa realizărilor regimului comunist şi a conducătorilor clasei muncitoare. Eram uluit. 
Incepuseră să mănânce rahatul şi gustul le deschidea apetitul. Am avut chiar o discuţie cu Paul şi mi-a spus 
că nu există doctrină, nici ideologie, că totul depinde de forţa şi hotărîrea celor de la putere. Nu există o 
logică politică şi nici caractere. Există numai executanţi fideli ai regimului de la putere. Şi mi-a subliniat că 
să nu uit că, "totul trece prin stomac". După aproape o lună de zile de discuţii cu ofiţerul politic, într-o bună 
zi au fost luaţi cu bagajele. Aproape toţi am crezut că li s-a dat drumul acasă. In urmă au lăsat pe oameni 
meditând asupra posibilităţii de a te elibera mâncând rahat. N-am mai auzit nimic de ei, până pe data de 24 
Martie 1964, când colonelul politic de la Jilava mi-a spus în timpul discuţiei: "De ce nu faci ca Paul Dimitriu 
şi Netea? Şi ei sunt intelectuali. Au înţeles realitatea şi ne dau o mână de ajutor la Botoşani." Citind "Glasul 
Patriei" şi ziarele pe care ni le dau în închisoare şi văzând declaraţiile de auto-demascare făcute de unii deţi-
nuţi, m-am lămurit asupra ajutorului pe care l-au dat la Botoşani cei doi.

Reconstituind acţiunea începută de ofiţerul politic Dora, am constatat că la Botoşani s-a constituit un 
grup puternic de reeducare prin "convingere ", în care au excelat:
Militam Constantin, avocat din Oradea, care se pare că se bucura de mare atenţie în faţa 
administraţiei, Dumitriu Paul, Krasnoselschi, Netea Vasile, Mureşeanu Anton-Ionel, Odăgescu EmiI, 
Paleologu Alexandru, Voştinaru Puiu, student ţărănist devenit o canalie după eliberare.

Mulţi s-au repezit, în cluburile "culturale" de reeducare, să-ţi  arate reconsiderarea ideilor. Erau 
acum "lectori", prinseseră din zbor mâna-ntinsă. Ţineau conferinţe, combăteau oamenii "nelămuriţi" şi-şi 
renegau trecutul. Acuzau pe conducătorii politici de trădare a intereselor oamenilor muncii, fără ca să fi fost 
forţaţi. Ziceau că o fac din convingere şi pe deasupra îşi luau angajamente. Specialist de interpretare politică 
şi readaptare la noile condiţii "umanitariste", era un fost social democrat. Avea formaţie marxistă. Ştia să se 
replieze. Cu aşa oameni să tot faci "educaţie" generaţiilor viitoare. Au reuşit să batjocorească trecutul 
neamului.

Colegul de club, Vasile Netea, nu se lăsa mai prejos. Reinterpreta trecutul istoric cu o pasiune mai 
mult decât marxistă. Fusese atras de istorie şi politică. Socotit înainte de a fi arestat, om de caracter şi plin de 
ambiţii, a căzut după aceea de tot. Iată mărturia unui deţinut care nu a muşcat din momeală, Ovidiu Borcea: 
"întâmplarea a făcut ca în ziua în care am venit de la Râmnicul Sărat să fiu pentru o zi în celulă cu Vasile 
Netea. Era să-l bat. Voia să mă reeduce înaintea administraţiei. Când l-am auzit spunându-mi şi reproşându-
mi ce am eu cu Maniu, cu Mihalache, cu Partidul Naţional Ţărănesc, n-am mai putut suporta. A intervenit 
Cornel Velţianu, şi alţii. Lui Netea i-au fost deasemenea recunoscute meritele pedagogice şi după eliberare l-
au angajat ca cercetător la Institutul de Istorie, profesor la Universitatea populară, voiajor în străinătate la 
congrese, pe vremea când nu se punea problema plecării muritorilor de rând, şi mai presus de toate a devenit 
informatorul securităţii. Era atât de fidel încât, în Februarie 1972, colonelul, (probabil) Stănciulescu, mi-a 
spus scârbit: "De Vasile Netea nu putem scăpa. Îl dăm afară pe uşă şi intră pe fereastră."

La Botoşani, ca de altfel peste tot, erai asaltat de cunoscuţii şi prietenii cei mai buni, care voiau să-ţi 
"deschidă ochii", "să-ţi vină în ajutor". Despre un astfel de caz relatează Ovidiu Borcea: "S-a încercat o 
acţiune de convertire cu Voştinaru Aurel-Puiu, intrat în închisoare ca  naţional-ţărănist.  A avut un debut 
frumos şi promiţător, fiind alături de acţiunile de protest împotriva regimului de exterminare. Pe parcurs a 
cedat. plecând urechea la promisiunile administraţiei. Incă din închisoare a devenit un înfocat duşman al 
Partidului Naţional Ţărănesc şi în special al celor bătrâni din partid, pe care îi ura de moarte. La Botoşani am 
fost de 2-3 ori pus în celulă cu el, doar-doar va avea o influenţă asupra mea. Când a văzut administraţia că eu 
aveam influenţă asupra lui, ne-a separat.". Şi Voştinaru a ieşit ca agent fidel al securităţii, provocator şi 
turnător. In cazurile Alexandru Bratu şi Nicolae Burcete, el a fost cel care a însăilat cu securitatea înscenarea 
proceselor, după care s-a prezentat ca martor al acuzării. Pe deasupra a devenit şi escroc: după ce împrumuta 
sume mari de bani de la mai multe persoane, dispărea schimbându-şi domiciliul.

Un altul, Ion Anton Mureşanu, a căutat să cânte în struna administraţiei, după ce, în primii ani de 
închisoare, s-a comportat mai bine. De fapt era în stare să facă orice pentru un "blid de mâncare". Eliberat, a 
continuat să rămână un fidel al securităţii şi drept răsplată a putut să facă voiaje nestingherit în străinătate. 
Aceştia nu au fost singurii. în astfel de situaţii urmărea securitatea să-i aducă pe toţi. Aceasta era reeducarea 
comunistă, totul se făcea în schimbul unor ziare, cărţi şi promisiuni deşarte.

In Octombrie 1963, la câteva zile după asasinarea lui J. Kennedy la Dallas, când ziarul a apărut la 
închisoare, Ovidiu Borcea a cerut un minut de reculegere pentru fostul preşedinte al S.U.A. El s-a ridicat şi a 
rămas singur în picioare, în timp ce ofiţerul politic Dora şi colegii din reeducare au stat jos. După aceasta a 
fost izolat, dar nu era singurul. Acolo a avut compania lui Nicu Burcete, socialist, prieten politic cu Cristescu-
Plăpumaru. Deşi un om fără prea multă pregătire, Nicu Burcete s-a eliberat neîncovoiat. Şi a mai fost încă 
odată condamnat.

O listă cu deţinuţii care au mai trecut prin închisoarea  din Botoşani, urmează să fie completată pe 
parcursul anilor:
Alecu Dan, avocat din Constanţa, Dimcea, ţăran din Vrancea, Bădiceanu Nistor, economist din 
Oradea. A fost mult timp la izolare, Evolceanu Nicolae, Bucureşti, Ficher, Oradea, Ganea Ion, Bucureşti; 
Georgescu Vasile, avocat din Segarcea-Dolj; Iliescu Constantin-Dinel, avocat din Craiova; Lăzărescu Dan, 
ziarist din Bucureşti; Isac Victor, profesor; Maior Emil, avocat din Turda; Mihele Nicolae, Oradea; 
Nemţeanu Nicolae din Fălticeni; Nicolau, inspector de poliţie; Nistor Dumitru, avocat din Timişoara, fost 
ministru; Pascu Vasile din Târgul Lăpuş; Petrescu Gheorghe-Ghiţă, doctor din Ploieşti, decedat în 1963; 
Popescu Gheorghe, avocat; Rott, preot catolic, profesor de limba germană la Liceul Sf. Iosif din Bucureşti; 
Sămărăscu, preot; Strat Gheorghe, profesor universitar, fost ministru, decedat în 1961; Tămâianu Coriolan, 
preot din Oradea; Teleki; Tomescu Gheorghe, preot din comuna Ţigăneşti-Muscel, arestat pentru că a ajutat 
pe doamna Mihalache, fiind cumnat cu ea. A murit din cauza regimului de exterminare; Zeler Alexandru-
Puiu. 

Au fost mulţi care au asistat la această reeducare, fără să se angajeze în polemici şi retractări.  A fost 
un fel demn de a ieşi din închisoare.


JOCUL DE DUPLICITATE ŞI ŞANTAJ AL RUSIEI

Capitularea Occidentului în faţa Egiptului şi bineînţeles a Rusiei în 1956, va duce la creşterea 
prestigiului acestor ţări în lumea arabă şi repercusiunile se văd până astăzi, cu toate că s-a încercat să se 
organizeze o apărare a Orientului Mijlociu împotriva infiltraţiei comuniste. Doctrina Eisenhower din 
primăvara lui 1957 va fi sortită eşecului şi asistăm la ieşirea Irakului din Pactul de la Bagdad. Egiptul face 
eforturi, fără rezultat, să atragă lumea arabă în jurul Moscovei. Americanii reuşesc să salveze ieşirea la 
Golful Persic de influenţa sovietică printr-un acord încheiat cu Turcia, Iranul şi Pakistanul, în luna Martie 
1959.

Rusia caută să schimbe frontul de intrigi politice. In Iunie 1959, Nichita Hrusciov şi cu mareşalul 
Malinovschi merg la Tirana şi caută să ataşeze Albania politicii ei, promiţând instalarea de baze pentru 
rachete, aşa cum făcuse şi-n Bulgaria, în cazul când Grecia şi Italia vor accepta pe cele americane.

Dar numai după 6 luni, Albania se orientează spre China, ieşind de sub orbita sovietică.

După venirea de la ONU, în ianuarie 1960, Hrusciov, pentru a ameţi Occidentul cu intenţiile lui 
pacifiste, trece la reducerea scriptică a armatei şi mulţi ofiţeri superiori se văd puşi în retragere. Acest lucru 
creează unele nemulţumiri în rândurile armatei, obişnuită să trăiască de pe spatele altora. Hrusciov se vede 
nevoit să revină asupra acestei măsuri şi peste un an, cu ocazia aniversării a 16 ani de la terminarea 
războiului, a făcut 372 de generali şi mareşali.

Aceasta demonstra linia pe care se angaja în politica internaţională, deoarece o dispută începuse în la-
gărul comunist. După ce denunţă cu furie naţionalismul, aventurismul şi troţkismul conducătorilor chinezi, în 
frunte cu Mao, acuză şi pe Albanezi de politica anti-sovietică în care se angajaseră.

Anul 1961 se mai remarcă din punct de vedere ofensiv militar şi prin ridicarea zidului de la Berlin şi 
prin efectuarea, în luna Octombrie, a celor mai mari manevre militare cunoscute de la terminarea războiului, 
în ţările pe care le subjugase Rusia. Aceste manevre au durat o lună şi au avut loc în condiţiile în care s-ar fi 
declanşat un război real.

Occidentul asistă la unele fapte concrete:
- Deoarece din Septembrie 1949, în urma blocadei Berlinului, şi până-n anul 1961 peste 3 milioane 
de locuitori ai Germaniei au fugit în Apus, regimul comunist din Germania răsăriteană a hotărît să 
construiască "Zidul Berlinului" (13-08-1961) pe o lungime de 45 kilometri, înalt de 3,5 m. şi prevăzut cu 200 
posturi de observaţie, 195 adăposturi şi păzit de 11.000 de ostaşi cu 249 câini.
- Rusia, cu ocazia manevrelor, trimite armata 8-a motorizată, care va rămâne în Germania, în inima 
Europei.
- în acelaşi timp sunt dovezi concludente că tot Rusia este cea care se pregăteşte de un război atomic 
şi chimic.

România, care din 1959 începuse schimburi comerciale cu Occidentul, se vede în acest an trasă pe 
sfoară şi încearcă să se opună integrării economice pe care o impune Kremlinul.  Constată că statele prietene 
din cadrul Pactului de la Varşovia îi vindeau materiale şi echipamente la preţuri superioare pieţii mondiale, în 
timp ce calitatea lor lăsa mult de dorit.

AŞA ERA COEXISTENŢA PAŞNICĂ PENTRU RUŞI

Incă din Noiembrie 1961 mareşalul Sokolovski a făcut o vizită în Afganistan pentru a observa 
regiunile favorabile instalării rampelor de lansare sovietice şi pregătirea condiţiilor în care să trimită trupe 
ruseşti ca printr-o colaborare cu cele locale să pregătească operaţiuni comune împotriva Pakistanului. Un 
număr important de ofiţeri afgani au fost primiţi în şcolile speciale pentru instruire.

Ruşii caută să întreţină ameninţarea atât în Pacific cât şi în Germania. Asistăm la declanşarea crizei 
Berlinului, ce se va termina cu construirea zidului ruşinii, iar în India se încearcă introducerea rachetelor.

Cu toate că India era socotită la acea dată o ţară prietenă, Rusia supraveghează cu prudenţă atât pe 
Nehru cât şi toată politica şi oamenii care o dirijează.

Paralel, Hrusciov ordonase menţinerea unei duşmănii a Pakistanului faţă de India prin diverse acţiuni 
subversive , făcute sau provocate de oamenii Rusiei. Astfel asistăm la sabotaje, distrugerea barajelor, 
otrăvirea apei, lipsirea populaţiei de apă potabilă pentru a semăna panica, în timp ce prin manifeste 
clandestine se spunea că Americanii şi Indienii sunt cei care le pun la cale.

Deci sub această mască a coexistenţei paşnice se urmărea cu asiduitate să se provoace conflicte.
Alte maşinaţiuni sovietice în Marea Caraibilor
Hrusciov încearcă o lovitură de teatru în 1962 sau, mai precis, vrea să tragă pe sfoară pe americani, 
şantajându-i.

Scandalul izbucneşte în Octombrie 1962 şi e cunoscut sub numele de "criza rachetelor din Cuba".
Ruşii în timpul verii transportaseră circa 40 de rachete SS4 şi SS5 cu încărcătură nucleară şi trecuseră 
la construirea rampelor de lansare. Toate aceste materiale fuseseră aduse în cadrul convoaielor comerciale. 
Hrusciov urmărea să şantajeze pe Americani în problema Berlinului şi să-i facă să închidă ochii la încheierea 
unei păci separate cu Germania de Răsărit.

Americanii în schimb, descoperind rampele de lansare instalate în Cuba, trec la blocarea insulei pe 
data de 22 Octombrie 1962, cerând retragerea imediată a armamentelor. Ruşii neagă existenţa acestor baze, 
dar Americanii ameninţă cu bombardarea lor şi cu ocuparea Cubei. Timp de 6 zile războiul pluteşte în aer. In 
faţa impertinenţei ruseşti, Stevenson, ambasadorul Statelor Unite la ONU, îi pune ambasadorului sovietic, 
Zorin, sub ochi, fotografiile obiectivelor ruseşti din Cuba.

Pe data de 28 Octombrie 1962 Ruşii au acceptat să se retragă cu rachetele şi avioanele IL-28, sub 
promisiunea Americanilor că nu vor invada Cuba şi că nu vor percheziţiona convoaiele în retragere. Se pare 
că Ruşiii mai obţinuseră promisiunea lui Kennedy că Statele Unite îşi vor retrage rachetele din Turcia, lucru 
ce se va întâmpla la începutul lui 1963 şi va fi urmat şi de retragerea din Grecia şi Italia.
Micoian, socotit diplomatul partidului, a stat 6 luni în Cuba pentru a-l linişti pe Castro, care era furios 
ca-l lăsaseră descoperit şi ameninţa cu ruperea de Moscova.

La 21 Decembrie 1962, Kennedy şi Macmillan au hotărît la întâlnirea de la Nassau (în insulele Baha-
mas), să creeze două forţe nucleare: una compusă din elemente procurate de la ţările care dispun deja de ar-
ma nucleară, iar cea de a doua numită multilaterală sau integrată. Tot cu această ocazie Statele Unite au 
promis să furnizeze Angliei, pentru submarinele lansatoare de torpile, rachete mijlocii Polaris, însărcinându-
se să le echipeze cu ogive nucleare.

Aceasta face ca pe 15 Ianuarie 1963 Hrusciov să anunţe renunţarea la încheierea unei păci separate 
cu Germania comunistă.

Inţelegerea între cei doi, Kennedy şi Hrusciov, merge mai departe prin instalarea firului roşu 
telefonic, pentru a preveni alte conflicte.

Dar nu se poate preveni atentatul din 22 Noiembrie 1963 de la Dallas, în care Preşedintele Statelor 
Unite a fost ciuruit în faţa mulţimii care-1 ovaţiona şi a camerelor de televiziune. Mafia politică a lucrat aşa 
de bine încât a şters orice urmă, mergând până la suprimarea  pretinselor   instrumente   de   care   s-au   
folosit.

Echilibrul de forţe la data aceea era net favorabil Americanilor: ei aveau 294 de rachete I.C.B.M. faţă 
de 75 intercontinentale ale Ruşilor: celor 2.000 de avioane B-47 şi B-52, Ruşii le opuneau circa 150 de 
bucăţi, iar în ceea ce priveşte rachetele submarine, Ruşii nu aveau nici una care să se opună celor 144 de 
Polaris.

De aici se poate trage concluzia că Ruşii au urmărit un şantaj şi au câştigat şi timp şi o bază de 
lansare a comunismului în Cuba. Restul avantajelor le vedem astăzi, când Occidentul face eforturi să câştige 
timpul şi terenul pierdut.