UN NOU ASALT ASUPRA ŢĂRĂNIMII

La începutul lunii Iunie 1958 călătoream cu trenul spre Măgura Miresii, o comună din apropierea 
Brăilei. Acolo se monta o sondă de foraj de mare adâncime, iar eu mergeam în delegaţie. Se crăpa de ziuă, 
când pe peronul unei gări am auzit zarvă mare; câteva zeci de ţărănci s-au urcat în vagon. M-am uitat pe 
fereastră şi-am văzut că ajunsesem la Ianca, localitate din Bărăgan, reşedinţă de raion. Bănuiam că lumea se 
îndrepta spre Brăila, la oraş.

Gălăgia, amplificată de blesteme şi înjurături, nu mai contenea. Uşa de la compartiment s-a deschis 
şi au intrat vreo 4-5 femei, care mai de care cu gura mai mare.
- Uite fă! a ridicat una glasul, săltându-şi fusta. Au bătut la mine ca la fasole să iscălesc, ca Sandu a 
spus că nu e pământul lui!

Intr-adevăr, cei care eram în compartiment ne-am îngrozit. Biata femeie era vânătă-neagră. Am 
reuşit să aflăm că peste 50 de femei fuseseră aduse din raion pentru a le forţa să semneze cererea de înscriere 
în colectiv, deoarece bărbaţii ori le dispăruseră de acasă, ori spuseseră că pământul e zestrea muierilor.

M-a impresionat curajul acestor femei în faţa noului val de teroare dezlănţuit pentru a forţa 
colectivizarea. Ţăranul, acest Român legat de glia strămoşească, s-a luptat din greu pentru a-şi apăra 
bucăţica de pământ, proprietatea, garanţia libertăţii. Teroarea l-a doborît. A fost închis, exterminat fără pic 
de remuşcare.

Lunile care au urmat au confirmat campania generala de represiune.
In noaptea de 13-14 Septembrie 1959 au fost arestate peste 6000 persoane.
La data de 15 Septembrie, Hrusciov pleca spre Statele Unite împreună cu delegaţiile statelor 
comuniste pentru a participa la lucrările ONU. Pentru a asigura pe deplin liniştea "acasă", Românii 
procedaseră la arestarea unei mari majorităţi de foşti deţinuşi politici.

BĂRĂGAN

Şes întins, stepa, spre Răsărit. Dacă Răsăritul înseamnă o speranţă, în comunism drumul este invers, 
spre degradare, "pohod na Sibir". In Rusia auzeai: "l-au trimis în Siberia". In România se spunea: "L-a dus 
în Bărăgan surghiunul Românilor". Sensul e acelaşi fără judecată, fără vină, la exterminare.

Inceputul a fost în 1949 şi apogeul în 1951.

Trenuri după trenuri, încărcate cu trupe şi armament, înfrăţite cu cel sovietic, se îndreptau zi şi 
noapte spre graniţa cu Iugoslavia, ţară ce îndrăznise să se retragă din Cominform.

Alte trenuri, de vite, încărcate cu Şvabi de toate vârstele, veneau dinspre aceeaşi graniţă şi se opreau 
la Lehliu, Slobozia, Ianca. Alte garnituri, tot de vite, pline cu sate întregi fără deosebire de naţionalitate, din 
judeţele Mehedinţi, Caraş-Severin şi Timiş, au continuat să sosească în 1949-1950 în aceleaşi staţii de CFR. 
Inainte de a părăsi locurile natale, fuseseră obligaţi să planteze pari cu sârmă ghimpată, împotriva pericolului 
imperialist american.

Unii oropsiţi ai soartei au putut lua cu ei vite, căruţe, câte un pat sau masă, după cum îi lăsa inima pe 
mai marii comunişti din localităţile respective.

Unele familii au plecat descompletate, spre norocul celor ce nu erau acasă.
Mânaţi ca vitele, au mers până n-au mai putut. După ce s-au odihnit cât să-şi hrănească pruncii şi 
să-şi tragă sufletul, au pornit iar la drum, mai spre Răsărit.
Când a început a se înnopta, s-au oprit din nou. Vocea miliţianului a tunat peste toată turma:
"- Aici, intre patru ţăruşi vă este casa şi masa. Aici veţi dormi şi de aici veţi mânca. Aici e satul 
vostru. Nu aveţi voie să părăsiţi locul, să plecaţi în altă parte!"

Oamenilor nu le venea să creadă. Nu vedeau decât cerul deasupra şi buruiana în jur. Nici umbră de 
pom, nici ţipenie de vietate.

A doua zi, când a răsărit soarele, pentru ei a început suferinţa. Pământul a fost răscolit şi transformat 
în val de apărare împotriva vântului nemilos, tot din Răsărit.

Cei mai în putere au plecat cale de ore să caute apă, apă de băut.
Setea îi chinuia, căldura îi sufoca, ploaia îi muia până la piele. Au început să dureze sate de bordeie, 
ca pe timpul barbarilor, acum în "era socialismului luminos". Aşa au apărut noi aşezări cu numele de: Rubla, 
Dâlga, Lăţeşti, Răchitoasa, Olaru, Perieţi, Luci-Giurgeni, Măzăreni, Zăgana-Vădeni, Căteşti.

Au fost "descălecaţi " aici 45.000 de Şvabi, 15.000 Sârbi, 10.000 Români de pe frontiera de Vest şi 
sute de Basarabeni. Ei au întemeiat "Voievodatul Suferinţei"; ei au deschis o nouă filă în viaţa României: 
pedeapsa administrativă.

Pentru ca "totul să prospere şi lumea să fie fericită", aceste "ctitorii" au fost dăruite spre îngrijire 
Ministerului de Interne, care s-a preocupat să creeze condiţii de muncă. Ziua trudeau la gospodăriile 
colective pentru a aduce de-ale gurii la copii şi la bătrâni, iar noaptea săpau bordeie.

Dar a sosit şi August 1951 cu noi dispoziţii pentru "ridicarea nivelului lor de viaţă".
Li s-a interzis să mai locuiască în bordeie. Nu era demn de secolul nostru.

Toţi au fost obligaţi să iasă la suprafaţă, să clădească locuinţe, să se înalţe spre soare. Dar tot din 
pământ. Statul grijuliu a dat pentru fiecare casă o uşă şi o fereastră. Pentru acoperiş aveau libertatea să 
aleagă între stuf, papură, sau paie.

Seara, la întoarcerea de la muncă, oamenii se ocupau de confecţionarea chirpicilor. Toamna era în 
prag şi iarna pornise deja, tot din Răsărit. Unii, mai bătrâni, n-au reuşit să-şi facă din timp chirpicii pentru a 
se usca. Aceasta se datora atât neputinţei lor cât şi lipsei de apă pentru a frământa pământul.

Oamenii trăiau acolo ca într-o închisoare.
Grijuliu, Ministerul de Interne îi obliga să meargă săptămânal la viză. Miliţienii munceau "foarte 
mult". Trebuiau să-i viziteze şi noaptea pe deportaţi.

De foarte multe ori le răscoleau bordeiele, nu de altceva, numai aşa să nu creadă că nu sunt luaţi în 
seamă.

După moartea lui Stalin, când deţinuţilor politici le-au expirat pedepsele iar celor administrativi 
sorocul, s-a hotărît să-i aducă în Bărăgan, să se poată bucura de libertate după anii de detenţie.

Tot aşa, tineri sau bătrâni, bărbaţi sau femei. Insoţiţi de domnii miliţieni "ca să nu se rătăcească", au 
venit şi au fost găzduiţi în bordeie.

Un deţinut politic, care şi-a pierdut vederea din cauza muncii forţate, nu a fost lăsat să meargă la 
familie, ci a luat drumul Bărăganului. Adevărat umanitarism comunist!

Printre ei, printre miile de deţinuţi politici care au trecut pe aici:
Adăscăliţei Vasile din Vaslui, Almăjan Ion, Amariei Ion din Botoşani, Ambruş Petru, medic 
Timişoara (Răchitoasa), Andreescu, Andreica Aurel, Antonescu Măria (Lăţeşti), Anca Victor, avocat, 
Bucureşti, Atanasiu Victor, avocat din Piteşti, Andreescu Aurel, Aristide Jean, avocat Fălticeni, Asnavorian, 
avocat Bucureşti, Balanov   Petre, ofiţer Fălticeni, Bangu Petru, funcţionar Sinaia, Baurceanu Ionică, student 
Bucureşti, Betea, secretarul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Bejan Dumitru, preot din Hârlău, Bentoiu Aurelian, 
avocat, Brătianu Ion, Bucureşti, Bratu Alexandru, avocat Bucureşti, Caciuc Leonard din Storojineţ, 
Codreanu Ileana, căsătorită cu Praporgescu, Caloianu Petre din Bucureşti, Câmpeanu Radu din Bucureşti, 
Căpăţâneanu Dumitru din jud. Olt, fost ministru, Caraza Grigore, învăţător, Neamţ, Caratana Nicolae din 
Constanţa, Caşu Dumitru, învăţător Rădăuţi, Cazacu Marcel, elev Rădăuţi, Chiriţă din Buzău, Chirnoagă 
Virgil, colonel (Lăţeşti), Ciocârlie Dumitru, învăţător din Banat, Comăneanu Sutaşu, profesor, Cosma 
Marin, ţăran din lotul Vrancea, Cosgărea Ion, Costea Gheorghe din Tomnatic, Timiş, Constantinescu Klaps 
Costel, Cracă Marin, inginer din Olt, Crăcăna, basarabean, Cristea din Târgu-Ocna, Crişan Ianoş din comuna 
Mireşu Mare, jud. Baia Mare, Cureliuc Alfred, Storojineţ, Damian Viorel, inginer Timişoara, Demetrescu 
Camil, Bucureşti (Valea Călmăţui), Droch, inginer Buzău, Dinulescu Ecaterina, învăţătoare din Purani, 
Drăguş Dumitru, preot, Drăgoescu Vlad, student din Craiova, Dumitrescu Marin, student din Bucureşti, 
Dumitrescu Oscar, muncitor, Dumitrescu Constantin, avocat din Bucureşti, Dumitrescu Coco, profesor 
universitar, Evolceanu Nicolae, student Bucureşti, Folea Ion, ofiţer de pe Târnave, Funkenstein Herman, 
ţăran-şvab din Banat, împreună cu trei copii, Gavrilă, ţăran Botoşani, Ghica Alexandru, student din 
Bucureşti, Gligor, ofiţer Aiud, Goma Paul, student Bucureşti, Grigore Vasile, comisar, Hudici Vasile, 
profesor universitar Iaşi, Holban Mircea, ofiţer, Ioaniţescu D.R., Ilie Ion, profesor Craiova, Iliescu Dumitru, 
avocat Buzău, Uiescu Ion, profesor comuna Cuptoare Severin, Lacaze Frederica din Bucureşti, Leucuţia 
Aurel din Bucureşti (Lăţeşti), Lungu N. Dumitru, Lungu Neagu, Bucureşti, Lupan Petru, elev, Lupaşcu    
Ion, muncitor, Lupoiu Petru, elev, Manea Ion, inginer (Lăţeşti), Marcoci, doctor, Marino Adrian, 
Măcrineanu, Mândreanu C, profesor Sibiu, Merceanu Grigore, Mereu Ion, preot, Mihalache Niculina din 
Dobreşti-Muscel, Miron Gheorghe din comuna Corlea, jud. Roman, Mihalache Andrei din Bucureşti, Muller 
Helmut, Mihăiescu Radu, student, Mirică Traian, student (Valea Călmăţui), Niculescu Radu-Buzeşti, 
Nicolae Măria, aviatoare, Nicoară Th., student Brăila, Noveanu Arthur, Oniga Dumitru, poet, Stupca-
Suceava, Pop Ghiţă, fost ministru (Lăţeşti), Popovici, fost secretar al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Pandurescu 
Gh. din Banat, Pantazi Ion, ofiţer de cavalerie din Bucureşti (Valea Călmâţui), Panteş Ion, inginer Bihor, 
Pop Remus, deputat de Cluj, Penescu Nicolae, fost ministru, Praporgescu, colonel, Piţigoi Marin, avocat 
Argeş, Pizone Benedict, căpitan de geniu, Popa Gheorghe, învăţător din comuna Băseşti, jud. Bacău, Pop 
Romulus (Bimbo), doctor, Popescu Dumitru, general, fost ministru, Raţiu Alexandru, preot, Rusu Marius, 
inginer, Sabou Ioan din Gârla Mare, jud. Mehedinţi, Săiceanu, student, Spineanu Cezar, profesor Târgovişte, 
Şoltuz Mircea, student din Iaşi, Stamate Constantin, medic din Vaslui, Stanciu Constantin din Dolj, Stan Ion, 
muncitor din Bucureşti, Surdulescu Radu, student, Stângu Nicolae, ţăran partizan din Banat, Strat Gheorghe, 
profesor universitar, Stoicescu Constantin, preot din Buzău, Tarţia Mihai, preşedintele tineretului PNŢ,. 
Teodorescu C, avocat din Bucureşti, Totoroanţă, contabil, Tomescu Petre, profesor universitar, fost ministru, 
Trifan Traian, avocat din Braşov, Tonea Ion, inginer din Năsăud, Truţă Ion, din jud. Olt, Vaida Emilia, 
Vasile, Botoşani, Vorovenciu Ion din Bucureşti, Verzea Nina, Veţeleanu Ion, inginer din Bucureşti, 
Vintilescu Virgil, Vaida Mimi-Bratu, pianistă din Bucureşti.

Deţinuţii politici  aduşi în Bărăgan îşi aveau familiile  la  sute  de  km. Nu  aveau de nici  uncie. Cei 
apropiaţi le-au adus cele necesare unor oameni lipsiţi de orice mijloc, în marea majoritate bolnavi sau 
bătrâni. Securitatea îi înregistra pe toţi.

După câţiva ani au înscenat procese la o parte dintre cei din Bărăgan având ca acuzaţie ajutorul din 
partea familiei sau a rudelor. A fost cazul lui Nicolae Penescu, condamnat 8 ani împreună cu fiul, Vladimir 
Penescu, care adusese mâncare şi îmbrăcăminte tatălui.

Alt exemplu a fost cel al doamnei Niculina Mihalache care, având soţul arestat, a primit vizita 
nepoţilor. Din aceasta s-a înscenat un proces, s-au dat condamnări, iar unii au murit pentru că au dus o 
bucată de pâine mătuşei bolnave şi bătrâne.

Nu a fost ultimul caz. Ele au fost numeroase. Dar să lăsăm loc derulării unei poveşti "adevărate".
Doamna Niculina Mihalache a fost arestată în Iulie 1947.

De la Ministerul de Interne a fost dusă la Jilava, luând în continuare drumul închisorilor şi 
domiciliului obligatoriu timp de 17 ani. După ce a stat în închisoarea Mislea între 1951-1954, a plecat la 
Dumbrăveni. De aici a fost adusă cu Măria Antonescu în domiciliu obligatoriu, în Siberia românească.

In 1955 se găsea la Dâlga, o aşezare în mijlocul Bărăganului, unde oamenii trăiau în bordeie făcute 
din chirpici, acoperite cu paie. Era o nouă unitate administrativă, înfiinţată de Românii bănăţeni aduşi şi 
azvârliţi sub cerul liber cu porunca: "Descurcaţi-vă!". Ce a fost aici, era identic cu viaţa milioanelor de 
Estonieni, Lituanieni, Letonieni, Polonezi, Basarabeni, duşi în Siberia.

La închisoare aveai o bucăţică de pâine, o fiertură şi un acoperiş. Aici, nici un fel de posibilitate de a 
te alimenta.
De la închisoare, doamna Niculina Mihalache, la vârsta de 65 de ani, a fost dusă direct la Dâlga, 
fără nici un obiect personal, fără nici un venit şi aşezată în bordeiul unei bănăţence al cărei soţ murise în 
deportare. Apa se aducea de la singurul puţ cu cumpănă, aflat la doi km. Noroc cu moş Crăcăna, ţăran 
basarabean trecut prin închisoare, care, având bordeiul în apropiere, îi mai aducea câte o cofă de apă.

Magazinul sătesc se afla la 20 km. Lemne pentru foc nu se găseau. Paiele erau singurul combustibil 
pentru cine le avea. Crivăţul nu întâlnea nici un obstacol din Răsăritul îngheţat până aici.

In luna Iulie 1955, pe o căldură toridă, doamna Niculina Mihalache a fost luată şi dusă pe jos circa 
20 km., până la miliţia raională. Acolo, în curte, a fost ţinută în picioare până după amiază, când un căpitan 
de securitate de la Ministerul de interne i-a adus la cunoştinţă că i s-a prelungit domiciliul obligatoriu cu 
încă 48 de luni, din cauza încăpăţânării bărbatului.

Ion Mihalache a refuzat să iscălească declaraţia pe care Patriarhul Iustinian Marina şi Mihai Ralea 
au venit să i-o ceară din partea lui Gheorghiu Dej. Alţii, printre care Tătărăscu şi Titel Petrescu, după ce au 
semnat, au fost eliberaţi.

Pentru doamna Niculina Mihalache era prima veste în răstimp de 8 ani, prin care lua cunoştinţă că 
soţul ei trăia.
Sărmana femeie povestea lui Vicu că la aceste cuvinte, deşi spuse cu ură de securist, simţise că totul 
se schimbase dintr-o dată: picioarele nu o mai dureau, oboseala din trup dispăruse şi chiar zbirii din faţa ei 
păreau să aibă chipuri omeneşti.

Spre nedumerirea celor de faţă, s-a pomenit spunând de câteva ori: "Vă mulţumesc, vă mulţumesc, 
Ionică trăieşte. Vă mulţumesc!"

Viaţa a fost grea. Dacă cineva se încumeta să o viziteze, trebuia să treacă pe la punctul de securitate, 
să se înscrie într-o condică. S-au găsit oameni care i-au adus de-ale mâncării, lemne cu maşina de la sute de 
km., au sprijinit-o pentru că, bolnavă şi în vârstă, nu avea nici o posibilitate de trai. Din când în când, în 
miez de noapte era trezită de securitatea care făcea percheziţie în bătaie de joc, răscolind tot bordeiul, 
aruncând bruma de lucruri, făcând-o purcoi.

Locotenentul de securitate Diaconescu a venit într-una din zile furios şi a întrebat-o de ce nu moare 
că tot în pământ trăieşte, adăugând cu o voce dură:
"Din cauza ta trebuie să stau aici în mizerie şi să umblu cu cişmele pline de noroi!"
Bătrâna bănăţeancă era bolnavă şi noaptea delira, visându-se acasă la ea, în mijlocul orătăniilor. De 
două ori pe săptămână ofiţerul de securitate venea cu maşina şi o ducea. Doamna Mihalache credea că 
merge la doctor. La înapoiere bătrâna era tăcută, privea în jos şi gemea.

Intr-o zi, când s-a întors, a intrat în bordei şi a căzut în genunchi în faţa doamnei Niculina Mihalache 
spunându-i:
"Iertaţi-mă! De câte ori mă duceau acolo erau nişte ofiţeri străini de locurile acestea care mă tot 
descuseau de Dv. Eu le spuneam adevărul dar ei nu erau mulţumiţi. Astăzi mi-au cerut să semnez o hârtie în 
care spuneau lucruri rele de Dv. şi mi-au promis că dacă iscălesc îmi dau drumul să merg la mine acasă la 
Cruceni, în Banat. Şi eu am semnat să pot ajunge acasă. Iertaţi-mă!" şi a podidit-o plânsul.

Doamna Mihalache s-a aplecat, a ridicat-o şi a îmbrăţişat-o, spunându-i: "îmi pare bine că a dat 
Dumnezeu să te ajut să poţi ajunge la rosturile d-tale şi la casa pe care te-ai chinuit să o faci acolo. Să ai 
parte de bătrâneţe liniştită."

După plecarea bătrânei a fost adusă în bordei o femeie refugiată din Basarabia. Aceasta recunoştea 
pe faţă că e informatoarea securităţii şi miliţiei, cărora le spunea tot ce vede şi aude: "Dacă nu fac asta, mă 
ameninţă că mă trimit în satul meu din Tighina care este sub ocupaţie rusească. Şi acolo nu mai găsesc pe ni-
meni,  fiindcă  ştiţi  şi  dumneavoastră că au fost  duşi de mult din căscioarele lor."

Aceasta a fost atmosfera în care a trăit doamna Niculina Mihalache până în Septembrie 1958, când a 
fost arestată. In noua înscenare a securităţii au fost implicate rude şi prieteni apropiaţi ai familiei. In urma 
unei anchete dure, în care s-au folosit metode barbare, printre alţii au fost condamnaţi: Preotul Gh. Tomescu 
din Ţigăneşti-Muscel, care a murit în închisoare, avocatul Gh. Popescu, mort în închisoarea de la Botoşani, 
Doctorul Belizarie, care a murit în dimineaţa în care securitatea a venit să-l aresteze.

Numărul celor arestaţi şi implicaţi a fost mare şi chinurile pe care le-au suportat sunt incredibile.
Doamna Niculina Mihalache a fost deasemenea condamnată şi a pornit pe drumul închisorilor, 
având de data aceasta asigurată fiertura zilnică.

De fapt, anul 1958 a însemnat o nouă prigoană împotriva deţinuţilor politici de care nu au scăpat 
nici acei cu domiciliu obligatoriu. In noaptea de 19/20 Septembrie au fost ridicate sute de persoane din 
bordeiele Bărăganului, pentru a li se înscena procese.

Numai din satul Răchitoasa, ce aparţinea de comuna Luciu-Giurgeni jud. Ialomiţa, au fost ridicate în 
acea noapte 62 de persoane. Pentru justificarea acestui nou abuz, deoarece nu mai aveau motive, au recurs la 
invenţii, acuzaţii cu totul şi cu totul imaginare. Pentru a ilustra aceasta subliniez că de la ferma Luciu-
Giurgeni a fost arestat contabilul şef Ion Almăjan şi învinuit că ar fi ajutat şi pactizat cu cei din domiciliu 
obligatoriu. Toată lumea ştia că un contabil şef nu putea ajuta cu nimic pe nişte muncitori ce trudeau la o 
distanţă de kilometri de biroul lui. Nici măcar un kg. de "boabe" în plus nu avea cum să le ofere la ziua de 
lucru. Au mai arestat pe Dumitra Lungu, soţia lui Neagu Lungu care se găsea cu domiciliu  obligatoriu,  
învinuind-o  că  ar fi mijlocit legăturile  între cei  din Bărăgan şi Bucureşti, cu ocazia vizitelor ce le făcea 
soţului.

Aceste motive puerile pentru arestarea opozanţilor urmăreau la acea dată trecerea lor printr-o nouă 
înscenare, încovoierea tuturor, obligându-i să recunoască în scris realizările regimului şi în acelaşi timp să 
devină adversarii propriilor convingeri sau ai celor mai buni prieteni. 

DIN RELATĂRILE ULUITOARE ALE UNUI "ÎMPROPRIETĂRIT " PE BĂRĂGAN

"Fusesem dus dincolo de Urali, la o mină. Nevastă-mea lucra la peste 60 de kilometri mai spre 
Răsărit. Băieţii rămăseseră cu mama în Ţară. Dumnezeu m-a învrednicit să mă întorc cu vreo 25 de zile 
înaintea soţiei. Pe copii i-am găsit sănătoşi şi voinici. Mama, a doua zi, mi-a spus:
Uite nişte bănuţi. Mâine te duci la Timişoara şi te arăţi unui doctor. Nu este posibil ca la 1,91 metri 
înălţime să cântăreşti numai 51 de kilograme.

I-am urmat sfatul şi m-am dus la Timişoara, dar nu pentru a mă arăta la doctor, ci pentru a-mi căuta 
de lucru. M-am angajat la şantierul 11 Construcţii pentru Reşiţa. După sosirea soţiei din Rusia ne-am mutat 
cu toţii în acest oraş. Soţia şi-a găsit un post la o farmacie, iar soacră-mea îngrijea de copii. De pe piaţă 
cumpăram carne, ouă, struguri şi plăteam pentru mama cotele obligatorii către stat. Totul părea că intrase în 
normal şi ne simţeam bine. Dar într-o zi mi-a telefonat mama că trebuie să mă prezint de urgenţă acasă şi cu 
soţia, deoarece s-a primit dispoziţie de la primărie ca toţi oamenii între 18 şi 40 de ani să fie împroprietăriţi 
în Bărăgan. Mama mă implora să fac cum oi face şi să vin, pentru a nu avea necazuri. Am liniştit-o şi m-am 
dus la şeful de şantier să-i cer lichidarea şi dacă este posibil să-mi dea şi leafa. Din lunca Pamosului, unde se 
aflau birourile şantierului, am trecut Bârzava pentru a merge la soţie. Picioarele îmi tremurau. Inima îmi 
bătea de parcă ar fi vrut să iasă din piept spre a-şi arăta curăţenia. Imi venea să urIu şi să întreb: Ce mai 
doriţi de la mine oameni buni? Am muncit cinstit şi am arătat dragoste şi oamenilor şi lui Dumnezeu, iar 
acum nu mă lăsaţi să muncesc, să-mi cresc copiii? Vreţi să mă împroprietăriţi fără să vă cer şi fără să am 
nevoie?

Pe la jumătatea drumului m-am prăvălit. Când m-am trezit eram la uzina de pe Bârzava unde un 
doctor îmi făcuse o injecţie şi mă întreba cum mă simt. Printre cei care se aflau în jurul meu se afla şi 
specialistul rus care conducea lucrările de punere în funcţiune a turbinelor furnizate de Uniunea Sovietică. 
Cu el avusesem o contrazicere serioasă cu privire la montaj. Eu cunoşteam şi limba rusă din deportare. 
Acum mi-a spus că-i pare rău că n-a luat în consideraţie punctul meu de vedere.

M-am ridicat, le-am mulţumit pentru îngrijire şi am plecat  mai departe, spre farmacia unde lucra 
soţia mea.
Pe drum am întâlnit un car mortuar. M-am descoperit ca tot creştinul. Pe platforma maşinii era un 
bloc de metal în loc de coşciug. Am înţeles că un alt muncitor căzuse în cochila de foc. Erau dese aceste 
accidente. Vecinul de pe trotuar mi-a zis: "Când Loncear a fost numit Director general al Uzinei de la 
Reşiţa, bineînţeles după ce a slăvit armata eliberatoare şi "înaintata" ştiinţă sovietică, a promis că nu vor mai 
fi morţi sau accidentaţi. Nu ştiu cum s-a făcut, că tocmai pe dos a fost. Acum este ministru şi a uitat cu 
desăvârşire promisiunile."
N-am răspuns şi mi-am văzut de drum.
In mintea mea se înrădăcinase întrebarea: Cum să-i fac soţiei cunoscută situaţia cu împroprietărirea 
de care nu aveam nevoie şi pe care n-o cerusem?

Parcă o văd ca şi acum. Am intrat în farmacie. Ea era ocupată cu un client. Am trecut în depozitul 
din spate şi am aşteptat. Mă gândeam, între timp, s-o iau cu binişorul. Dar când a venit, m-a luat gura pe 
dinainte şi i-am spus direct. Citind tristeţea în ochii mei, mi-a zis:
"Dacă nu ne desparte pe noi şi nu ne desparte de copii,  o  să  putem  suporta şi  această  
"împroprietărire", a spus acest cuvânt apăsat. Tu eşti priceput la munca câmpului, mai ales că vacanţele le 
petreceai la ţară dând ajutor părinţilor tăi. Eu am fost mai mult la internat. Dar sper să-ţi fiu de ajutor. Este 
greu că nu suntem firi aventuriere. După deportarea din Urali şi aici, în Bărăgan, o să fie ceva asemănător. 
Un fel de sclavie, a noastră şi mi-e teamă să nu fie şi a copiilor. Şi la urma urmelor mă întreb de ce nu-i 
împroprietăreşte pe ţărani şi ţin morţiş să ne facă pe noi cu pământ, când avem deja o profesiune căutată? "

Am tăcut şi-n tăcere şi-a strâns lucrurile şi am plecat la mama, care ne aştepta plângând. Am 
convins-o că nu este o situaţie prea gravă şi ne vom descurca şi de data aceasta cu ajutorul lui Dumnezeu.
Sub "ocrotirea" partidului comunist şi a organelor de miliţie, a doua zi am fost instalaţi în 
vagoanele de vite destinate pentru noi. în fiecare vagon câte două familii, cu car, boi, ceva lucruri şi 
mâncare.

Trenul a avut mers de accelerat până-n gara Lehliu unde am ajuns la orele 6 dimineaţa. Vagoanele 
au fost trase pe o linie secundară şi un cheferist ne-a spus să ne grăbim cu descărcatul, deoarece trenul este 
destinat pentru O.R.A.C.A. (oficiu pentru colectarea animalelor). Era luna Iunie şi o zi frumoasă, fără vânt. 
După ce oamenii au dat jos din vagoane toate lucrurile, după ce am mâncat ceva în fugă, am plecat câţiva 
la primărie pentru a vedea ce se-ntâmplă cu noi, deoarece la plecare fusesem asiguraţi că vom fi aşteptaţi la 
gară. Acolo am fost informaţi că tovarăşul Varză, care se ocupă de problema dislocaţilor o să vină şi va sta 
la dispoziţia noastră.

Deci făceam parte dintr-o categorie specială de care nu mai auzisem.
Pe la ora 10,30 a venit tovarăşul Varză, care s-a scuzat pentru că a fost luat prin surprindere. Am 
sosit cu o zi mai devreme. Când a auzit de sosirea noastră a alergat, a bătut cu pumnul în masă şi a obţinut 6 
camioane care  vor veni la gară la ora 14 pentru a ne transporta. Ne-a asigurat că la ora precizată va veni 
personal la gară, fiindcă este obişnuit să rezolve problemele aşa cum l-a învăţat partidul şi ne va conduce în 
comună.

Am plecat la gară să liniştim lumea care ne aştepta.
La orele 14 au venit maşinile şi a început încărcarea. Tovarăşul Varză a venit, puţin timp după 
aceea, într-un jeep. Imi făcu semn să mă duc la el. Mi-a spus că eu sunt omul pe care a pus ochii, şi el 
cunoaşte la oameni şi vrea să discute cu mine planul satului şi problemele administrative. Desfăcând un 
plan, m-a informat că satul e orientat spre Slobozia. Pentru alegerea de preşedinte al Sfatului Popular el s-a 
gândit la mine şi mi-a recomandat să ocup o casă cât mai în centru.

Coloana de maşini fiind gata, el m-a luat în jeepul lui şi am pornit la drum prin hârtoape. Intre timp 
îmi roteam privirile prin împrejurimi. Nici urmă de sat, de deal sau vale. La un moment dat jeepul s-a oprit 
în mijlocul câmpului. Toată coloana a stopat. Cât priveai cu ochii, numai pustiu. Tovarăşul Varză a coborît 
şi mi s-a adresat:
- Dumneata îţi cunoşti oamenii din sat. Este bine să îţi chemi 4 dintre ei, mai dezgheţaţi, pentru ca 
să formăm un comitet de conducere provizorie.
- Cum să chem numai patru? Să chemăm pe toţi, pentru a face o treabă bună, fiindcă fiecare este 
interesat de soarta lui.
- Dumneata nu eşti un bun conducător, mi-a zis tov. Varză. M-am înşelat asupra alegerii făcute cu 
dumneata. Cum ţi-ai putea închipui să eu aş putea sta de vorbă cu tot satul? Eu am experienţă. Stau de vorbă 
cu conducătorii, pe care-i aleg din timp. Nu las alegerile la voia întâmplării.
Am făcut hatârul tovarăşului Varză şi am chemat 4 oameni.
Tovarăşul Varză a întins un plan şi a început să arate primăria, şcoala şi miliţia.  Ne-a  sfătuit să 
alegem un comitet format dintr-un număr fără soţ, conform principiilor democratice de partid. In timpul 
discuţiilor s-a oprit brusc şi ni s-a adresat:
- Ce vă uitaţi aşa? De ce nu participaţi la discuţii?
Noi continuam să ne uităm unul la altul, nedumeriţi. Şi unul dintre noi a îndrăznit să întrebe: "Dar 
unde este satul?"
Furios, tovarăşul Varză a răspuns: Cum? Care sat? Aveţi planul, aveţi ţăruşii înşiraţi şi vă înţelegeţi 
tovărăşeşte. Credeţi că eu am timp de pierdut? Drept cine mă luaţi? Trebuie să fim serioşi, să ştiţi că eu nu 
glumesc. Până când credeţi că o să stea şoferii cu voi aici? Hai! Toată lumea la descărcat. Mâine dimineaţă 
veţi primi barăci care se pot monta în câteva ore, iar astă seară vă adăpostiţi cum puteţi. Este vina celor de la 
Timişoara care v-au trimis cu o zi mai devreme. Tot mâine o să vi se comunice şi numele satului.
Şi tot furios, tovarăşul Varză s-a urcat în jeep şi a plecat. După zece metri a oprit maşina şi, 
întorcând capul, ne-a strigat:
- Despre actele de împroprietărire să nu aveţi nici o grijă, că le veţi primi la timp.
De atunci nu l-am mai văzut pe tovarăşul Varză de la raion. îşi îndeplinise misiunea dată de partid.
Iar noi am rămas uitându-ne spre cer."

In majoritate erau aceiaşi care mai cunoscuseră surghiunul în nesfârşita Rusie. Işi reaminteau cum, 
copiii de la 16-17 ani până la vârstnicii care se mai ţineau pe picioare, 45000 de Şvabi, cunoscuseră amarul 
pribegiei, în care 7000 au murit. Acum în anii 1950-56, de abia reveniţi, supravieţuitorii exterminării de pe 
tot cuprinsul Rusiei erau mânaţi spre Bărăgan, Siberia românească.

Patruzeci şi cinci de mii de Şvabi, cincisprezece mii de Sârbi şi zece mii de Români au pornit pe 
drumul, pentru mulţi, fără întoarcere. Pe acest Bărăgan s-au întâlnit, pe lângă deţinuţii politici şi locuitorii 
satelor din Vestul Banatului: Bield, Checea, Ceacova, Cruceni, Diniaş, Foeni, Giera, Iam, Jecea Mare, 
Johanisfeld, Jebel, Leib-Ung, Lăţunaş, Moraviţa, Naidiş, Nicoliţel, Oraviţa, Partoş, Pesac, Recaş, Uivar, 
Văradia, Vrani, Teremia Mare şi din multe alte localităţi.
La Urleasca au fost aduşi, în 1952, peste 80 de zişi chiaburi din comuna Vânătorii Mari din Oltenia.

CIMITIRUL REÎNVIEREA

Capela este neîncăpătoare. Lumea vine, stă, aşteaptă. Trei şiruri de câte patru persoane, ţinându-se 
de braţ înaintează pipăind cu atenţie drumul. In primul rând Costică Gheorghe, preşedintele nevăzătorilor de 
la Vatra Luminoasă, la braţ cu Filimon, Radu şi Mitică păşesc îndureraţi. Urmează Vereguţ, Capeţ, Saveta şi 
Lenuţa. Toader cu alţi trei încheie grupul. Ajutaţi, ei urcă treptele spre cupolă, pipăind aerul cu mâinile. Alte 
mâini necunoscute îi poartă spre catafalc. Lumea le face loc. Costică Gheorghe scoate din buzunar capătul 
roşu al unei fâşii. în timp ce o desfăşoară, încercând s-o treacă peste cel ce le fusese prieten sincer, galbenul 
îşi face apariţia, urmat de albastrul cerului. Lacrimile şiroiesc pe obrajii nevăzătorilor, ceilalţi plâng de-a 
binelea.

Prietenul ostaşului român, poetul prizonierilor, prietenul nevăzătorilor, căpitanul George Fonea îi 
părăsea pe toţi, "străfulgerând ca o lumină peste veac."
Capela devenise neîncăpătoare, iar florile, simbolul dragostei eterne, acopereau trupul celui ce 
pusese în vers suferinţa şi speranţa de la Nistru la Ural.
"Şi fă lui veşnică pomenire..." a fost cântecul de despărţire, intonat de mulţimea îndurerată.
La 12 Februarie 1958, numai la câteva luni, amintirea-i era prezentă în ancheta desfăşurată de 
organele securităţii. Pomenirea lui devenise permanentă.

Acest an, hărăzit retragerii trupelor invadatoare, a consilierilor ce "ne-au sfătuit 14 ani în toate 
domeniile", a dezlănţuit, ca la venire, valuri de arestări. Cei lăsaţi drept slugi credincioase  aveau  nevoie  de 
linişte. Pentru aceasta, argaţii fără stăpâni i-au adunat pe toţi cei care ar fi putut să-i deranjeze din ospăţ. Pe 
lângă foştii deţinuţi politici liberi, a căror urmărire a început, lista a fost completată cu foştii prizonieri 
eliberaţi din îndepărtatul Est.

Intre cimitirul "Reînvierea" şi tutungeria de pe bulevardul alăturat teatrului Magheru s-a făcut 
"legătura". George Fonea fusese prieten de prizonierat cu Puiu Atanasiu, acum vânzător de tutun. Aici, la 
tutungerie, securitatea s-a hotărît să fixeze nucleul de conducere al comandamentului legionar. Dacă printre 
toţi cei care treceau pe acolo, în plin centru al Capitalei, oprindu-se să cumpere câte ceva, unii fuseseră prin 
lagărele de muncă forţată din Rusia, puteau fi siguri că-şi asiguraseră "viitorul" în închisorile româneşti.

Ministerul de interne le-a fost primul adăpost al vremurilor vitrege ce se reaşezau peste ţară. Se intra 
direct în iad.
Inmormântarea zisă "legionară", socotită ca "ajutor", a fost prima acuzaţie. A urmat ancheta şi 
bătaia. Alţi decedaţi din cauza torturilor. înmormântaţi de data aceasta cu "ajutorul" securităţii. Aceasta n-a 
mai fost înscrisă la dosar. Dar timpul trecea şi ancheta nu progresa, într-o zi i-au ridicat din Calea Victoriei 
pe toţi, indiferent de orientarea politică, şi i-au mutat pe Uranus, pentru a face loc Comitetului Central. în 
noul local, crimele au continuat. Zi şi noapte era un du-te vino. La şedinţa de rangă erai bătut până îţi 
pierdeai cunoştinţa. Te trezeau cănile cu apă şi cearceafurile ude. Cel puţin o săptămână nu puteai merge: 
durerile picioarelor umflate, cu vase de sânge sparte, erau insuportabile. Fundul vânăt şi strivit nu-ţi 
permitea să te aşezi. Culcat, nu aveai voie. Ce chin!...ce durere! Ar fi spus oamenii tot ca să scape, dar nu 
aveau ce spune.

State Aurel, omul ce se jucase cu moartea de-a v-aţi ascunselea de la Ţiganca până-n Crimeia şi 
Caucaz, cel care mersese pe jos prin lagărele de exterminare până dincolo de Cercul arctic, nu avea 
astâmpăr aici, în grotele subterane de sub statuia unde căpitanul Zăgănescu oprise pe turci la 13 Septembrie 
1848.

Dar el ce făcuse? Nu reuşise să-i oprească pe Ruşi şi nici sistemul lor dialectic, pe care-l cunoscuse 
până-n străfundurile Uralilor sub biciuirea viscolului polar şi-a "realizărilor marxisto-staliniste":
"O dorinţă imensă de răscumpărare şi ispăşire se ridică în suflet, înviorându-mă ca un joc de ape. 
Capacitatea de suferinţă era singura resursă de care mai dispuneam, care mă mai putea slava. Nu pentru 
mântuirea mea, ci pentru eliberarea celor care umpleau firidele acestei închisori şi erau chinuiţi noapte de 
noapte pe rangă, în subsolul maşinilor puse sub presiune ca să acopere ţipetele femeilor şi bărbaţilor înainte 
de a leşina.

Eram în stare să cerşesc în genunchi: faceţi cu mine orice: chinuiţi-mă sadic, săturaţi-vă de pofta de 
a tortura, dar daţi-le drumul, deschideţi poarta să se întoarcă oamenii acasă!"
In aceste chinuri, un om şi-a făcut bilanţul: "Dacă aceasta a fost viaţa din 1944 până astăzi, iar dacă 
acum o ia de la început, trebuie ca eu să-i pun capăt." Hotărît, a analizat toate posibilităţile şi într-una din 
zile a ajuns pe acoperişul închisorii de la Uranus, fugărit de toată liota. Pentru o clipă s-a simţit eliberat. 
Afară pe caldarâm, State Aurel era adunat într-o pătură, sub ochii îngroziţi ai trecătorilor. Intins pe masa 
spitalului Văcăreşti, sârma a început să-i lege oscioarele, acul să-i coasă organele.

Reamintindu-şi acele clipe, Aurel State ne zugrăveşte un tablou demn de un erou:
"Incepeam cu durere şi grea neştiinţă o altă existenţă. Tărâmul în care căzusem se plăzmuia din 
forme cunoscute în combinaţii inedite, saturate de o cumplită durere. Mintea şchiopăta ca o pasăre cu aripi 
rupte, împuşcate. Moartea, obsesia vieţii trecute, era prezenţă neîntreruptă, de faţă chiar, dar nu în raza 
ochilor care deprindeau anevoios iarăşi văzul, ci undeva după umăr, dar mai aproape decât inima, de care 
uitasem. O rugam mut să mă ajute la trecerea "dincolo", fiindcă nu ajunsesem deplin acolo, "mă 
împiedicasem de-o aripă de înger". Pândeam din anticamera cu 40 de paturi albe, în care mă găseam cu 
intermitenţă, fiindcă mai încercam şi la alte punţi, poduri sau ape, trecătoare: - Pot să intru, întrebam în faţa 
uşii deschise, încurajat că eram singurul candidat.
- Aşteaptă să fii strigat, tocmai te liberăm, îmi răspundea o voce tânără, dar obosită foarte. Mă 
grăbeam să dau oasele rupte în primire, ca pe o legătură de vreascuri, greu de dus, şi nu puteam sta în 
picioare şi nici jos, sau culcat.
Oasele se fărâmaseră precum în traistă covrigii colindaţi pe care ai căzut, urmărit de zăvozi. 
Zăbrelele şi zăvoarele erau tefere însă!"

Anii au trecut. Au disjuns grămada de oase. Din tutungeria de la Magheru au făcut un ciorchine: 
ramificaţii în Bucureşti, legături în ţară. La numeroase procese, pe scăunel, era purtat un alt schilodit al 
securităţii: Nicolae Petraşcu, martor al acuzării. El era cel care confirma că pe unii dintre acuzaţi îi 
cunoscuse şi-i văzuse cu două decenii în urmă, în Mişcarea Legionară.

Printre cei ce s-au perindat prin boxă, unii erau oameni distruşi de război, dar mai ales de lagărele de 
exterminare sovietice. Dintre ei amintesc pe av. Popescu, Atanasiu, State, Militam şi doctorul Sari, tânărul 
student Isfănaru, născut după 1940. Am cunoscut de asemenea un alt tânăr ţăran, tot Isfănaru, condamnat la 
4 ani, fără să fie cunoscut de către aşa-zişii conducători.

Dar ceea ce conta era numărul şi diversitatea regiunilor de unde au fost ridicaţi, pentru ca teama să 
se răspândească în toată ţara, odată cu zvonul arestărilor, provocând nesiguranţa.
La Gugeşti, pe Milcov, s-a procedat la noi arestări.
Cei  ridicaţi au fost implicaţi într-un lot socotit o ramificaţie a celui a lui Puiu Atanasiu de la 
Bucureşti. Printre cei condamnaţi s-au numărat Gheorghe Militaru, fost prizonier în Rusia; Ionel Militaru, 
din satul Motnau, comuna Dumitreşti, fost prizonier în Rusia; Stelian Rădulescu, tot fost prizonier, se pare 
că şi Gh. Reus a fost condamnat tot în acest lot, împreună cu o mulţime de cunoscuţi de-ai lui. Este de 
remarcat că toţi cei care au fost prizonieri în Rusia au fost implicaţi cu Puiu Atanasiu. S-a căutat în acelaşi 
timp arestarea şi condamnarea tuturor foştilor deţinuţi  politici  cu dosare "grele", socotiţi indezirabili 
regimului comunist.

SECURITATEA DIN CONSTANŢA

In noaptea de 19/20 Septembrie 1958, în beciurile securităţii arhipline din acest oraş au mai fost 
înghesuiţi 62 de Români, ridicaţi din Bărăgan:
Adăscăliţei Vasile din Vaslui, Ambruş Petre, medic din Timişoara, Aristide Jean, avocat din 
Fălticeni, Bangu Petre, funcţionar din Sinaia, Bejan Dumitru, preot din Hârlău, Caraza Grigore din jud. 
Neamţ, Caratana Nicolae din Constanţa, Caşu Dumitru, învăţător din Rădăuţi, Cazacu Marcel, elev din 
Rădăuţi, Caciuc Leonard din Rădăuţi, Chiriţă din Buzău, Coloianu Petre din Bucureşti, Cracă Marin, 
inginer din jud. Olt, Cureliuc Alfred din jud. Storojineţ, Damian Viorel, inginer din Timişoara, Droch, 
inginer din Buzău, Dumitrescu Marin, student din Bucureşti, Dumitrescu Oscar, muncitor din Bucureşti, 
Folea Ion, ofiţer din regiunea Târnavelor, Gavril, ţăran din Botoşani, Gligor, ofiţer din Aiud, Hudici Vasile, 
profesor universitar din Iaşi, Iliescu Dumitru, avocat din Buzău, Iliescu Ion, profesor din Cuptoare-
Cruşovăţ, Lungu Neagu, din Bucureşti, Lupaşcu Ion, muncitor, Mândrescu Constantin, profesor din Sibiu, 
Măcrineanu, Merceanu Grigore, Mereu, preot din Transilvania, Mihalache Andrei din Bucureşti, Nicoară 
Teodor, student din Brăila, Oniga Dumitru, student din Stupina, Suceava, Panteş Ion, inginer din jud, Bihor, 
Stamate Constantin, medic din Vaslui, Stan Ion, muncitor din Bucureşti, Stanciu Constantin din jud Dolj, 
Stoicescu Constantin, preot din Buzău, Trifan Traian, avocat din Braşov, Tonea Ion, inginer din Năsăud, 
Verevenciuc Ion din Bucureşti. După zece luni de chinuri, pe data de 16 Iunie 1959 s-a înscenat un nou 
proces, în care au fost inculpate 12 persoane:

Bejan Dumitru, preot din Hârlău, socotit ca şef de lot, a primit o condamnare de 25 ani muncă 
silnică, după ce mai executase încă o condamnare în 1948. Inainte de detenţie luptase pe front, unde a căzut 
prizonier, cunoscând astfel şi lagărele de exterminare sovietice de la Oranki şi Mânăstârca, unde a fost 
adjunctul lui Puiu Atanasiu, cel în jurul căruia se vor ţese o serie de procese, incluzând pe foştii prizonieri 
români scăpaţi din iadul lui Stalin, care refuzaseră să slujească regimul comunist.

Aristide Ion, avocat din Fălticeni,...Caraza Grigore din jud. Neamţ a fost condamnat 23 ani muncă 
silnică, după ce mai executase o pedeapsă între 1949-57, Dumtrescu Marin, student din Bucureşti, care a 
trecut şi pe la Piteşti, a refuzat reeducarea din Aiud, Folea Ion, fost ofiţer, mai executase o condamnare, 
Lungu Neagu din Bucureşti, Stan Ion, muncitor din Bucureşti, Stoicescu Constantin, preot din Buzău, Tonea 
Ion, inginer din Prundul Bârgăului, jud. Năsăud, care mai executase o pedeapsă şi al cărui tată fusese 
asasinat la data de 21/22 Septembrie 1939, Verevenciuc Ion din comuna Rucăr, stabilit în Bucureşti.

La aceşti "ZECE", socotiţi ca recidivişti irecuperabili, s-au adăugat:
Almăjanu Ion, contabil şef al fermei Răchitoasa de pe lângă comuna Luciu Giurgeni, învinuit că a 
pactizat cu cei trimişi la muncă forţată în Bărăgan, cărora le-a înlesnit posibilitatea de a câştiga, fără să 
depună eforturi prea mari.
Lungu Dumitra, soţia celui de mai sus, arestată şi condamnată pentru că a înlesnit şi mijlocit 
legăturile dintre cei cu domiciliu obligatoriu şi familiile acestora, cu ocazia vizitelor ce Ie făcea soţului ei. 
Trebuie menţionat că cei cu domiciliu forţat nu puteau părăsi locurile unde erau duşi, în schimb familiile 
puteau oricând să-i viziteze şi să le aducă lucrurile de care aveau nevoie.

Aceste procese, tipice regimului comunist, s-au făcut şi se fac la ordin, fără să se ţină seama de 
vreun considerent umanitar.

După proces, cei condamnaţi au lăut drumul închisorilor, trecând în prima etapă prin Jilava. Acest 
lot, fiind socotit ca format din recidivişti periculoşi, a venit în lanţuri, a stat 4 luni de zile tot în lanţuri, după 
care a plecat la Aiud, unde a intrat în vestita ZARCA până în 1964.
Cei necondamnaţi nu au fost eliberaţi, ci au rămas închişi, la dispoziţia securităţii.