PREVIZIUNILE LUI MANIU ÎNCEP SĂ SE ADEVEREASCĂ (1)

După eşecul ofensivei germane din faţa Moscovei, Hitler s-a hotărât la o ofensivă de primăvară, în 1942, socotind că armata bolşevică „va fi o pradă uşoară" şi în acest sens (în timp ce se semna declaraţia puterilor asociate), Hitler i-a trimis Mareşalului Antonescu cadou o maşină „Mercedes Benz", la care a anexat o scrisoare, cu laude, dar şi cu cererea: „.. Aş dori, dle mareşal, să vă rog un singur lucru, de a deplasa pe front unităţile d-voastră... cât mai curând posibil, astfel încât ele să sosească pe front înainte de a începe topirea zăpezilor, deoarece aş vrea ca atacul să înceapă imediat după uscarea solului... "

Trecând peste sfaturile Marelui Stat Major, care luase cunoştinţă de conţinutul scrisorii, mareşalul i-a răspuns pe 5 ianuarie Fuhrerului, că „... voi lua toate măsurile pentru ca deplasarea lor (a trupelor) să se poată face la vreme... "

Generalul Iosif Iacobici, Şeful Marelui Stat Major, i-a înaintat mareşalului un raport pe 8 ianuarie, în care sublinia, pe lângă faptul că înaltul Comandament german rezervase românilor rolul de ocupaţie în spatele frontului (în afară de corpul expediţionar), greutăţile ce se iveau pentru trimiterea de noi trupe ofensive;

- greutatea alimentării datorită lipsei mijloacelor auto şi a aviaţiei necesare într-o astfel de operaţie;

- participarea forţelor noastre departe de ţară nu este populară...

- neglijarea situaţiei faţă de Ungaria: „...mă tem că tineretul pe care voiam să-l pregătim temeinic, va cădea pe plaiurile îndepăratate ale Rusiei bolşevice, lipsindu-ne foarte mult în cursul socotelilor cu Ungaria... "

Socotind că se găseşte în divergenţă cu mareşalul, generalul de Corp de Armată, Iosif Iacobici, a înaintat un Memoriu, menţionând printre altele:

„... sunt dator a sublinia încă o dată că nu găsesc nici oportun şi nici posibil a participa la operaţiunile militare din primăvară cu mai mult decât o armată, în valoare de 8 divizii... "

Confirmarea necesităţii menţinerii de trupe româneşti în Transilvania, aşa cum fusese adusă la cunoştiinţă mareşalului şi prin scrisoarea lui Iuliu Maniu, trimisă prin dr. N. Lupu şi prin raportul generalului Iosif Iacobici, se făcea simţită chiar acum, la început de an, când vizita ministrului de externe Ioakim von Ribbentrop la Budapesta a făcut să vuiască Ungaria şi ecourile să ajungă şi în România.

Din declaraţiile ministrului de externe ar fi reieşit că problema graniţei româno-ungare se rezolvase prin „Dictatul de la Viena" şi că poporul român se afla în război pentru revizuirea tratatelor de pace...

Cu ocazia vizitei de la Berlin, 10-12 februarie 1942, Mareşalul Antonescu a căutat să ridice şi această problemă.

Conducătorii rezistenţei româneşti împotriva angajării într-un război ce era cu siguranţă pierdut, Constantin I.C. Brătianu şi Iuliu Maniu, s-au adresat pe 19 ianuarie 1942 cu un strigăt de alarmă în faţa escaladării războiului, spunând printre altele:

„...Suntem informaţi că voiţi să faceţi concentrări masive ale armatei noastre pentru. ..ale trimite spre Marea de Azov... Am făcut până acum sacrificii prea mari, care au nemulţumit adânc populaţia noastră, care nu mai vede unde ne vor duce ele...

S-a mers prea departe în cele ce s-au făcut pentru a satisface cererile germane... Dacă este pericol bolşevic extern, este unul şi mai mare de anarhie internă, la care va fi împins la sfârşitul războiului poporul român sărăcit, înfometat şi îndurerat de numeroase dolii şi suferinţe... lumea crede că tot ce sacrificăm ca armată şi ca putere economică a ţării este pentru ca Germania să menajeze forţele şi traiul poporului său.

Să nu uitaţi că vom avea în coastele noastre două ţări vrăjmaşe care şi-au menajat forţele lor militare şi care nu au făcut nici un sacrificiu politic, economic sau financiar pentru a susţine campania din Rusia...

Ungaria nu se sfieşte să afirme că va lua de la România şi restul Ardealului şi Banatului, iar Bulgaria, Dobrogea; astfel, de curând generalul Szombathelyi, şeful Statului major maghiar, într-un interviu acordat ziarului bulgar «Zora», afirma că armata maghiară, în istoria ei milenară, nu a fost niciodată instruită şi înzestrată cum este astăzi şi că o colaborare cu Bulgaria e posibilă. România... fără a fi silită prin Pactul Tripartit a declarat război Statelor Unite, contrar sentimentului românilor, fapt pe care opinia noastră publică nu şi-1 poate explica...

Prin urmare, cât mai este timp, trebuie să arătaţi Germaniei că aţi făcut până acum, în cadrul alianţei ce aţi contractat cu dânşii, tot ceea ce putea face România, fără a se expune la un grav dezastru, că am făcut sacrificii pe care Ungaria şi Bulgaria nu le-au făcut, că suntem siliţi să retragem forţa noastră armată şi să organizăm situaţia noastră, care nu poate suporta o prelungire a războiului... Pregătiţi-vă să faceţi faţă la lipsa de alimente şi îmbrăcăminte care ne ameninţă în 1942 şi la sporirea producţiei noastre agricole şi industriale; să se reorganizeze transporturile şi să fie dirijate mai mult către economia noastră naţională, fiind scutite de atâtea necesităţi militare... "

Pe 24 ianuarie cu ocazia festivităţilor de la Palatul Regal, unde erau invitaţi şi cavalerii Ordinului Ferdinand, Iuliu Maniu a fost prezent şi cu această ocazie a putut să se întreţină cu Regele Mihai şi cu Regina Mamă Elena, prezentând situaţia grea a ţării, mai ales din punct de vedere politic, reuşind să-i convingă să facă demersuri pentru ieşirea României din angrenajul Axei Roma-Berlin. De atunci s-au făcut unele legături care au dus în final, după cum vom vedea, la 23 august 1944.

După ce noi am declarat război, Statele Unite şi-au mai menţinut diplomaţii în România până în luna ianuiarie 1942, când şi i-au retras, deşi nu ne declaraseră încă război.

Congresul american de abia în 5 iunie a hotărât să declare război României, Bulgariei şi Ungariei, la intervenţia lui Molotov, deoarece trupele române înaintau spre Caucaz şi Volga.

Situaţia Aliaţilor era foarte proastă. Japonezii avuseseră succese nesperate în Pacific, reuşind să ocupe Sumatra, Kuala Lampur, Malacca, Birmania, ajungând la graniţa Indiei, la porţile Australiei, bombardaseră Ceylonul, coasta Californiei şi chiar Vancouverul.

Germanii, pe lângă succesele lui Rommel în Nordul Africii, ocupaseră Crimeea şi ameninţau să ia drumul golfului Persic peste Caucaz.

Pe plan intern, românii erau nemulţumiţi de îndepărtarea de casă a celor dragi care de multe ori nu se mai întorceau. Distanţele şi condiţiile în care erau nevoiţi să lupte îi obosise pe ostaşi şi făcuseră pe unii dintre conducătorii lor să se îngrijoreze. După reacţiile unor mari comandanţi de armată, făcute public şi cu zgomot, precum generalii Nicolae Ciupercă, Alexandru Orăşanu, Nicolae Rădescu... au urmat la începutul anului obiecţiile lui Iosif Iacobici şi Manoliu Gh. La o lună după scoaterea din cadrele active a generalului Iacobici, acesta a înaintat o lămurire cu privire la zvonurile ce circulau:

„... In ultimele săptămâni nu mi s-a dat posibilitatea de a-mi face datoria ce îmi revenea ca şef al Marelui Stat Major...

Am fost surprins de schimbarea repetată a situaţiei noastre militar-politice, uneori pe cale cu totul anormală a unor rezoluţii puse pe hârtii de importanţă redusă...

Că situaţia în care am fost pus în ceea ce priveşte condiţiile executării datoriilor mele şi mai ales tratamentul dur la care am fost supus, cu totul neobişnuit între înalţii demnitari ai statului, ar justifica cererea mea de a fi desărcinat de funcţia plină de răspundere a şefului de Stat Major ...în concluzie spun că adevăratele motive ale schimbării mele trebuiesc căutate pe alt teren decât cel militar: fie pe teren politic, fie pe cel psihologic, fie pe amândouă, de care sunt cu totul străin. (18 februarie 1942)"

Tot în această perioadă când se cerea o multiplicare a eforturilor pentru ofensiva de primăvară cerută de Hitler, observăm realitatea de pe teren raportată de generalul de divizie Gh. Manoliu:

„Apreciez că unităţile Bug ce am onoarea să comand pe câmpul de luptă 8 luni, zi de zi, sunt la maximum sforţărilor lor: capacitatea lor de luptă diminuată. Cauze: Ofiţerii şi trupa: obosite; deosebire vizibilă între ce a fost şi ce este.

Ofiţeri de rezervă, completaţi de la PS sau chiar de la vatră, fără pregătire; de specialişti nici vorbă.

Trupa-gradaţii - din cauza marilor pierderi au fost înlocuiţi cu elemente improvizate.

Propunerea mea este cu totul obiectivă: brigada să fie înlocuită şi dusă în interior pentru refacere". (Gen. Manoliu, comandant Brigada 4 - Vânători de munte -23 februarie 1942).

După câte constatăm, aceste aspecte ale nemulţumirilor subliniate de Iuliu Maniu se dezbăteau la toate nivelurile şi în armată, dar mai ales în viaţa cotidiană a cetăţenilor de pretutindeni.

Şi tot lui Iuliu Maniu îi revine sarcina, ca lider al celui mai mare partid politic, să continue acţiunea de trezire la realitate a conducătorului ţării. Prin scrisoarea din 22 februarie 1942 el ridica problema spinoasă a relaţiilor dintre naţionalităţile conlocuitoare care se bucurau de mai multe drepturi decât locuitorii autohtoni. Ne lămurim spicuind câteva idei:

„ Domnule general,

Petrecând în timpul din urmă mai multe zile în Transilvania, am constatat cu durere că situaţia politică generală şi raporturile internaţionale în care a intrat ţara noastră au creat o stare de spirit şi situaţiuni pe care multă lume nu le cunoaşte şi care poate nu sunt cunoscute nici de guvernul ţării... în special în ce priveşte starea de spirit la poporaţiunea germană din Banat şi sudul Ardealului, îndeosebi pentru că toţi românii cu care am avut contact, orăşeni şi săteni, ni s-au plâns că atitudinea conlocuitorilor maghiari, şi în special germani, din acele provincii a devenit aproape insuportabilă.

Demnitatea naţională a românilor este zilnic umilită, iar în concurenţa economică elementul românesc este pas cu pas dezavantajat...

Dreptul acordat cetăţenilor de origină germană de a se grupa în organizaţii politice, care este refuzat poporaţiunii româneşti, dreptul ce au de a ţine întruniri politice fără autorizaţie, de a-şi crea organizaţiuni premilitare, încuviinţarea de a purta uniforme şi arme şi de a face exerciţii în aceste unităţi organizate, aşează poporaţiunea germană într-o stare de superioritate politică şi morală faţă de cea românească.

Nu numai atât, dar această situaţiune poartă în sine gemenele unui pericol evident, cu atât mai serios că poporaţiunea germană numai ţine nici o legătură sufletească cu ţara românească şi recunoaşte pe faţă că aşteaptă ordine de la Reichul german şi de la Fuhrerul lui.

Spre a dovedi acest lucru, alătur în original şi în traducere românească un apel al dlui Hermann Jeckeli din Braşov, comandantul organizaţiei «Deutsche Mannschaft» (Trupa germană), apel apărut cu învoirea cenzurii româneşti în ziarul «Sudostdeutsche Tageszeitung», organul central al grupării germane din România, în el se spune «noi naţional-socialiştii credem în Fiirher şi în marele imperiu german din viitor». In continuare, autorul arată conaţionalilor săi că «Adolf Hilter a destinat grupului nostru etnic rolul de a pecetlui frăţia de arme româno-germană prin participarea noastră în cadrul armatei româneşti... ordinul Fiihrerului constituie pentru noi cea mai sfântă datorie şi ne dă puterea să aducem şi cea mai grea jertfă

pentru Germania.»

Iar apelul se încheie cu: «Fie pe frontul armelor, fie pe frontul patriei, iubirea noastră se cheamă Germania, atitudinea noastră: supunere, voinţa noastră se cheamă victorie, credinţa noastră se cheamă: Adolf Hitler!»

De români nici un cuvânt, de Regele nostru, de Conducătorul şi guvernul ţării, nici un cuvânt... Apelul s-ar fi putut lansa oriunde în Germania, dar nu în România. Spre nefericire însă, germanii din Ardeal şi Banat socotesc de pe acum aceste provincii ale României ca aparţinând Germaniei Mari...

De altfel, printre minoritarii noştri germani se vorbeşte de pe acum, pe faţă, de planul de a se constitui după război un „Donauland", format din Transilvania şi Banat, rupte din trupul ţării noastre şi supuse elementului german minoritar, sub protectoratul Marelui imperiu german... Singure succesele armelor germane nu pot fi cauza, căci, spre pildă, în Ungaria, germanii nici pe departe ni şi-au însuşit acest curaj. Cauza este deci locală. Toleranţa inaugurată de regimul ex Regelui Carol II, toleranţa continuată şi de regimul actual şi încurajarea exercitată de unii germani din Reich în România...

Deci germanii cutează orice, iar Românii tolerează orice!... Viaţa economică, industrială, comercială, în bună parte germanizată, comerţul nostru extern aproape cu totul la dispoziţia Germaniei, poporul german stat în stat, liber de a face ce vrea şi lăsat să declare pe faţă că se supune ordinelor şefului unui stat străin... Iată situaţiunea în care se află ţara noastră...

Ceea ce se petrece la noi în ţară cu poporul german nu este o politică minoritară, ci o renunţare umilitoare şi periculoasă pentru viitor... Pericolul ţara îl vede, îl simte şi este adânc îndurerată. Noi constatăm că situaţia a devenit intolerabilă... " (Iuliu Maniu, 23 februarie 1942)

Adânc îndurerat şi de soarta fraţilor rămaşi sub asuprirea străină instaurată cu forţa în Transilvania de Nord, Iuliu Maniu a adresat o scrisoare unui prieten, rămas acolo, dar cum ea a circulat, înseamnă că ea se adresa tuturor celor năpăstuiţi, fiindcă toţi pentru el erau prieteni şi fraţi. „Iubite prietene,

Am aflat cu multă durere ştirile triste despre felul cum sunt trataţi fraţii români din Transilvania de Nord vremelnic ocupată de trupele maghiare. Ne-a revoltat pe toţi hotărârea din Viena, adusă fără a fi ascultaţi delegaţii României şi fără a fi întrebat poporul românesc din Ardealul de Nord. Această hotărâre din Viena nu are nici o valoare juridică sau internaţională. Consiliul de Coroană prezidat de Exregele Carol nu a avut drept de a accepta acest arbitraj, ceea ce am declarat categoric şi am protestat personal în acel Consiliu de Cororană, contra cedării acelui teritoriu. Exregele Carol a săvârşit un act de trădare când a acceptat acel arbitraj şi a dat ordin ca trupele române să părăsească Ardealul. Drept pedeapsă pentru această trădare şi pentru modul dictatorial şi imoral în care şi-a condus viaţa şi guvernarea ţării, a fost alungat de pe tron şi i s-a luat Coroana şi a fost trimis în pribegie în străinătate, aşa cum merita.

În calitatea mea de Preşedinte al Consiliului Dirigent, am adresat Fiihrerului Hitler şi Ducelui Mussolini un memoriu, în care am protestat împotriva sentinţei de la Viena, declarând-o de invalidă şi caracterizând-o ca una ce nu are valoare de drept şi PE CARE NU O VOM RESPECTA NICIODATĂ.

Aflând apoi despre atrocităţile şi persecuţiile la care sunt supuşi fraţii noştri Români din Ardealul de Nord, am adresat un nou memoriu reprezentantului german în Bucureşti şi mai multe memorii guvernului Ţării Româneşti, cerând prin ele ocrotirea intereselor Românilor din Ardealul de Nord şi realipirea acestuia către Ţara mamă. Toate aceste memorii au rămas însă fără rezultat. Ţara noastră este ciuntită şi azi, cu toate sacrificiile enorme ce am făcut prin averea noastră şi prin vieţile prăpădite prin Rusia, iar fraţii din Ardealul de Nord continuă a suferi persecuţiile şi nedreptăţile unui guvern străin de neamul nostru.

Cu toate acestea, roagă în numele meu pe toţi fraţii Români din Ardealul de Nord ocupat vremelnic de Unguri, să nu-şi piardă nădejdea, nici să nu le scadă hotărârea de a lupta pentru libertatea întregului popor românesc, pentru reînfăptuirea ROMÂNIEI MARI.

Nici o piedică şi nici o suferinţă nu poate fi prea mare pentru a ne putea împiedica să luptăm cu toţii pentru UNITATEA NAŢIONALĂ, pentru ROMÂNIA MARE.

Toţi Românii din Ardealul ocupat vremelnic de Unguri să ştie că întreg Românismul, Dinastia, Cârmuirea şi Poporul au la inimă soarta poporului românesc din Ardealul de Nord răpit de Unguri şi că suntem cu toţii hotărâţi a ne sacrifica avutul şi viaţa pentru mântuirea poporului românesc de acolo. îndeosebi Partidul Naţional-Ţărănesc, conform tradiţiei sale mari, are ca prin punct reîntregirea totală a României Mari şi lucrează şi azi cum a lucrat întotdeauna pentru libertatea şi fericirea întregului popor românesc unit într-o Românie Mare puternică şi victorioasă. Acest partid continuă a lupta pentru democraţie, pentru dreptate socială şi pentru buna stare a poporului şi a muncitorului de rând.

Spune tuturor Românilor să-şi iubească limba şi legea.

Să se adune în jurul bisericii şi şcolilor româneşti.

Să asculte de conducătorii români.

Să nu lase să intre zâzanie şi ceartă între ei, ceea ce ar folosi numai duşmanilor

României şi ai românilor.

Să stea toţi împreună ca cinci degete la o mână, ca să poată atunci când va veni vremea, să mângâie cu palma, sau să izbească cu pumnul puternic, aşa cum vor pretinde interesele neamului şi aşa cum cei în drept vor ordona.

Frăţeşti salutări tuturor, în credinţa că ceasul mântuirii va veni în curând.

Iuliu Maniu, Bucureşti"

Iuliu Maniu, informat de pregătirile militare ale Mareşalului pentru escaladarea războiului, i-a adus la cunoştinţă marile pagube de care suferă ţara şi care nu se pot repara dacă se continuă starea de război:

- pierderile mari avute de armată în oameni şi materiale;

- inflaţia monetară rezultând din deficitele bugetare şi de acumularea mărcilor

germane neîntrebuinţate;

- lipsa alimentară şi de îmbrăcăminte pentru populaţie;

- continua micşorare a producţiei industriale;

- perspective grave pentru recolta anului 1942;

- paralizarea comerţului interior;

- lipsa de transporturi...

Dar nu numai în România se aduceau critici organizării militare. Germanii, după eşecul avut în faţa Moscovei şi în faţa perspectivei reluării ofensivei din primăvara anului 1942, au ridicat şi ei obiecţiuni. De exemplu, generalul von Rundstedt a cerut retragerea trupelor în Polonia şi renunţarea la o campanie ofensivă în URSS, iar generalul Franz Halder a propus rectificarea liniei frontului şi consolidarea lui prin crearea unor unităţi de manevră, spre a respinge orice atac. Dar Hitler nici n-a

vrut să audă.

Hitler avea nevoie de resurse şi mai ales de petrol pentru continuarea războiului, fiindcă prin întinderea fronturilor şi în Africa, petrolul românesc nu-i mai era suficient. Ochii lui s-au îndreptat spre Stalingrad, gura fluviului Volga, pentru a tăia aprovizionarea centrului şi nordului Rusiei cu combustibilul din sudul Caspicii, şi în al doilea rând oiectivul atingea Caucazul, cu zăcămintele de petrol de la Baku, lovind pe de o parte în aprovizionarea rusească şi după aceea visând la perspectiva drumului spre Irak, cu alungarea englezilor din Orientul Mijlociu şi ajungerea lor la Oceanul Indian, înaintea nereuşitelor încercări sovietice.

Dar totul s-a oprit odată cu înfigerea zvasticii la 5633 m pe Elbrus.

Şi pentru atingerea acestor „culmi" trebuia să-şi asigure spatele. In acest sens, între 8 mai şi 4 iulie 1942 s-au depus jertfe foarte mari pentru cucerirea Crimeei şi a Sevastopolului, luând URSS-ului una din cele mai mari baze, împingând-o în colţul Mării Negre, spre Batumi.

Pe 5 aprilie 1942, Hitler definea obiectivele campaniei germane din acel an.

în acelaşi timp, pe 4 aprilie, radio Londra dădea un comunicat cu privire la situaţia din România, comunicat pe care Iuliu Maniu 1-a considerat de o mare importanţă deoarece:

- se recunoştea că România nu face politica sa externă şi militară potrivit cu
interesele şi voinţa ei;

- Marea Britanie şi Statele Unite declarau în mod public că n-au cedat România
ca zonă de influenţă URSS.

- în final Anglia cere şi opiniei publice româneşti să lucreze în favoarea puterilor
democratice.

Maniu socotea că pe plan politic PNŢ duce o acţiune în măsura îngăduită de împrejurări, fiind o ţară cvasiocupată, iar intervenţiile, protestele, memoriile grupării naţional-ţărăniste trebuiesc socotite ca o reacţie împotriva politicii germanofile a regimului, ele având prin aceasta valoarea unor acte internaţionale. Privind atitudinea României în cercul de prieteni se vede că generalii pe care ne-am putea baza nu se vor mişca decât atunci când balanţa va atârna în mod definitiv de partea engleză.

Partidul Comunist din România încearcă pe 15 aprilie 1942 să înainteze lui Iuliu Maniu un apel pentru crearea unui front comun antihitlerist şi antiantonescian. La această solicitare, Preşedintele PNŢ a răspuns printr-un refuz, deoarece PCR din România nu are independenţă politică, fiind o secţie a Cominternului, care nu-i permite orientări în privinţa graniţelor şi le cere să facă declaraţii publice recunoscând graniţele din 1939.

Dovadă că Iuliu Maniu era liderul de necontestat al rezistenţei româneşti o dovedeşte faptul că toţi se îndreptau spre el, cum o să avem ocazia să constatăm şi cu alţi politicieni.

Şi faptul că mareşalul Antonescu i-a oferit puterea dovedeşte acelaşi lucru, dar nu întăreşte afirmaţiile unora, „păi de ce n-a luat puterea când i s-a oferit?" Dar uită că oferta a făcut-o la disperare, şi cel ce o lua trebuia s-o facă sub comandament german, la care fusese supusă ţara de el. Şi el care era adversarul Germaniei, cum ar fi putut-o face?

În acelaşi timp, alţi patrioţi se străduiau să obţină condiţii mai bune pentru ţara lor, sau teritoriile lor şi pentru cetăţenii ţării lor.

Să ne amintim de eforturile ce la făcea în acelaşi timp Charles de Gaulle, în condiţii mai bune, dar totuşi necesare poporului francez. De exemplu, scrisoarea trimisă pe 11 februarie 1942 lui Winston Churchill:

„Dragă domnule prim-ministru

In situaţia generală creată de intrarea Japoniei în război, importanţa strategică a coloniei franceze Madagascar şi în special a bazei Diego-Suarez a devenit considerabilă pentru Oceanul Indian.

Or, o foarte mare parte a populaţiei din Madagascar, credincioasă Franţei, este în acelaşi timp şi datorită acestui fapt dornică de a servi cauza aliaţilor...

Comitetul naţional francez este hotărât să procedeze la ralierea Madagascarului, consacrând acestui ţel o parte din forţele împotriva inamicilor comuni şi pentru a face ca resursele sale să participe la efortul de război al aliaţilor..." (Londra, 11 feb. 1942

Charles de Gaulle)

În spatele pregătirilor militare mai intense ca oricând, viaţa politică îşi avea cuvântul greu de spus şi diplomaţia căuta să găsească mijloacele pentru a câştiga războiul.

Încă nu se terminase predarea celor 240.000 de ruşi încercuiţi de germani, prevăzându-se şi pierderea Crimeii, că Molotov a şi ajuns la Washington, pentru a insista asupra dechiderii celui de al doilea front. Churchill, după ce a poposit puţin la Cairo, ca să vadă cum poate limita dezastrul din Nordul Africii, a ajuns la Moscova pe 15 iunie 1942, ca să-1 convingă pe Stalin pentru amânarea celui de al doilea front, în schimb oferindu-i o suplimentare a ajutoarelor prin Oceanul îngheţat de Nord şi să-1 asigure că s-au luat măsuri de stabilizare, deocamdată, a situaţiei din Pacific, prin numirea lui Mac Arthur în calitate de comandant şef al forţelor aliate.

Cu ocazia vizitei la Washington, Molotov a cerut Preşedintelui USA să se declare război României, Bulgariei şi Ungariei, care nu înţeleseseră să-şi oprească înaintarea aşa cum o făcuse Finlanda.

În timp ce era Churchill la Cairo, se primea vestea că nemţii ocupaseră Bir Hakeim, unde luptaseră francezii şi pierduseră 1.109 ostaşi, provocând pierderi germanilor, de trei ori mai mult, făcându-i să dea prin radio următorul comunicat, elaborat de adevăraţi

barbari:

Francezii albi şi de culoare făcuţi prizonieri la Bir-Hakeim, neaparţinând unei armate regulate, vor suferi rigorile legilor de război şi vor fî executaţi.

Dispoziţia venea din partea celor ce voiau să instaureze o nouă ordine în omenire şi sub comanda cărora ne găseam şi noi.

La numai o oră după acest comunicat, prin BBC se lansa în toate limbile

înştiinţarea următoare:

„Dacă armata germană se dezonorează în aşa măsură, încât să ucidă soldaţii făcuţi prizonieri în timp ce luptau pentru patria lor, generalul de Gaulleface cunoscut că, spre regretul său profund, se va vedea obligat de a-i supune la acelaşi tratament pe prizonierii germani căzuţi în mâinile sale ".

In aceeaşi seară, radio Berlin făcea precizarea:

„In privinţa militarilor francezi care au fost capturaţi în luptele de la Bir Hakeim, nu poate fi vorba de nici o neînţelegere. Soldaţii generalului de Gaulle vor fi trataţi ca nişte soldaţi."

Şi aşa s-a întâmplat.

Serviciul Secret de Informaţii care-1 ţinea în permanenţă sub supraveghere şi-şi avea informatori până în cercul intim al preşedintelui PNŢ, informează printr-o notă din 9 iunie 1942 că Iuliu Maniu a făcut o expunere asupra situaţiei politice prietenilor, după datele ce le are şi după analiza lui:

A amintit că între Hitler şi Antonescu va avea loc a doua întâlnire de la începutul anului, datorită „gravelor nemulţumiri de ambele părţi", în primul rând că în urma mobilizărilor masive din primăvară, el urma să fie comandantul suprem al trupelor germano-române din sectorul sudic, iar germanii s-ar fi amestecat şi l-ar fi numit comandant al forţelor române pe Iosif Iacobici, pe cel pentru care el modificase limita de vârstă pentru a-1 scoate din armată, ca insubordonat la ordinele lui.

Economiceşte situaţia s-ar fi degradat prin intervenţia lui Clodius, care cerea monopolul complet al comerţului nostru extern, „totul ar fi controlat şi dirijat de germani şi ar rupe încă ultimele legături pe care le mai avem cu lumea din afară, punându-ne complet la discreţia Germaniei, care ar lua noi măsuri de restricţie în dezavantajul populaţiei şi al armatei române... pierzându-se astfel complet independenţa noastră economică, precum şi suveranitatea noastră naţională.

„Am unele informaţii, a mai spus Iuliu Maniu, că se manevrează de către germani împotriva dlui vice-preşedinte de Consiliu... Germanii îl susţin pe Cancicov, sperând că ar putea pune mai multă ordine în conducerea afacerilor economice, dar atâta vreme cât germanii vor lua totul, nimeni nu poate face nimic. "

Cât priveşte declaraţia americană, Iuliu Maniu subliniază că „America nu ne declară război, ci ia act de declaraţia de război a României... că se recunoaşte că România se află în situaţiunea de a nu putea proceda potrivit cu voinţa sa, fiind o ţară ocupată de Hitler... "

Cu privire la relaţiile cu liberalii a afirmat: „Nădăjduiesc că voi înfrânge rezistenţa liberală, mă trudesc ca partidul liberal să-şi ia locul său de reprezentant al burgheziei din Vechiul Regat... Eu sunt pentru o viaţă constituţională, întemeiată pe partide, nu poate să existe un singur partid, nici pentru acţiunea internă, nici pentru cea externă... străinătatea trebuie să ştie că acţiunea mea e reprezentată de două partide democratice, cu rădăcini adânci în masele populare... "

Iuliu Maniu, la jumătatea lunii iunie, a avut o audienţă cu Mareşalul Antonescu pentru a discuta problema Ardealului şi a irosirii forţelor ardelene în luptele din Rusia, mai ales acum după încheierea pactului anglo-rus.

Această alianţă se semnase la Londra, pe 26 mai 1942, şi era îndreptată împotriva Germaniei şi a sateliţilor ei şi prevedea că cele două ţări se angajează să nu poarte discuţii cu guvernul hitlerist şi nici cu vreun guvern german care n-ar renunţa la agresiune, să colaboreze după război politic şi economic şi să nu mai participe la nici o coaliţie îndreptată contra celor doi parteneri. Valabilitatea tratatului era de 20 de ani.

Iuliu Maniu mai avea acum o satisfacţie, după declaraţia americană care nu ne condamna, pentru că pe 5 iulie 1942, ministrul de externe britanic Sir Anthony Eden a declarat că situaţia din România va depinde de poporul român şi nu de ceea ce va face guvernul român.

In cadrul reuniunilor dintre prieteni, Iuliu Maniu a criticat atitudinea trădătoare a lui Valeriu Pop, fost ministru şi consilier regal, care a participat la tratativele pentru cedarea Ardealului.

Acesta, fiind informat, i-a trimis o scrisoare lui Maniu, prin care încerca să se apere motivând că „eu nu am semnat actul de la Viena şi nici un act în legătură cu acest arbitraj... "

Preşedintele PNŢ i-a răspuns la scrisoare în termenii următori: „Domnule Dr. Valeriu Pop

Vă mulţumesc pentru lămuririle privitoare la aşa-zisul acord de la Viena şi la rolul dvs. în această catastrofală operaţiune...

Cum nu am obiceiul să-mi ascund opiniile, nici să-mi acopăr atitudinile, trebuie să recunosc exactitatea informaţiunii dvs., că v-am atacat pentru rolul şi atitudinea ce aţi avut în legătură cu arbitrajul de la Viena. Este dreptul fiecăruia de a aproba sau a ataca actele celor care se ocupă de afacerile publice.

Motivul pentru care v-am atacat atitudinea dvs. n-a fost împrejurarea că aţi fi semnat sau nu procesul verbal adresat la Viena, ceea ce nu are vreo importanţă deosebită.

Am criticat şi reprobat întreaga dvs. atitudine, în legătură cu cedarea Ardealului de Nord, pentru următoarele motive:

Dvs. nu aţi respectat angajamentele reciproce asupra cărora am căzut de acord în casa şefului dvs. de partid, dl C. Brătianu, la începutul lunii iulie 1940 şi anume:

a. că veţi semna, împreună cu noi, un memoriu adresat Regelui Carol II, prin care aveam să protestăm împotriva acceptării, în principiu, a unor tratative directe cu ungurii, în ce priveşte soluţionarea chestiunilor în litigiu între România şi Ungaria.

b. că nici un ardelean nu va lua parte la nici un act în legătură cu aceste tratative, care acceptate odată, chiar şi pentru cel mai naiv om politic trebuiau să însemne, în cel din urmă, oarecare cedări teritoriale în favoarea Ungariei...

Dvs. însă aţi refuzat să iscăliţi memoriul-protest şi aţi primit însărcinarea oficială de a duce tratative cu Ungaria, deci de a lua parte activă la actul istoric de directă trădare, prin care s-a cedat o parte însemnată a Transilvaniei. Astfel, Domnia Voastră, participând direct şi jucând un rol de prim plan, în tratativele de la Turnu-Severin, mai întâi şi mai târziu la întâlnirea de la Viena, nu numai că aţi călcat un angajament, dar, deşi sunteţi transilvănean, aţi admis, fie şi numai în mod teoretic, că frontierele Ardealului sunt negociabile şi nu constituiesc un patrimoniu sacru şi intangibil, pentru ori care român ardelean. Aceasta este cu atât mai grav, cu cât dvs., în calitate de consilier şi fost ministru al exRegelui Carol II, aţi ştiut că Axa este hotărâtă să decidă în favoarea Ungariei şi că Regele Carol II este gata să facă concesiuni teritoriale. Nici eu, nici opinia publică românească şi mai puţin cea internaţională n-a putut sesiza împrejurarea că, în decursul întregii proceduri de la Viena, împestriţată cu lacrimi şi ameţeli, provocate, desigur de o conştiinţă tulbure şi de lipsa prezenţei de spirit, dvs. aţi semnat sau nu protocolul.

Făcând abstracţie de la aceasta, este inexactă informaţia că nesemnarea procesului verbal de la Viena, de către dvs., ar putea fi primită ca un protest, deoarece dvs. aţi luat parte la banchetul festiv de încheiere a „ arbitrajului" şi aţi închinat pahare cu sfâşietorii ţării noastre. Cel mai mic simţ de răspundere şi prevedere politică ar fi trebuit să vă îndemne să părăsiţi imediat Viena şi să declaraţi oficial că dvs. aţi fost trimişi să discutaţi problema, iar nu să ascultaţi un verdict, adus fără dezbateri. Ar fi trebuit imediat să vă depuneţi, în mod ostentativ, mandatul, ceea ce n-aţi făcut. In schimb, ulterior, în discursul din 2 septembrie de la radio, nu numai că aţi aprobat semnarea, dar aţi încercat să prezentaţi acest act ca ceva firesc şi ca un obligament patriotic de mare prudenţă, anihilând prin această declaraţie orice valoare morală a nesemnării protocolului... în consecinţă, este o tactică complet greşită să întemeiaţi argumentarea invalidităţii juridice a actului de la Viena şi nevinovăţia dvs., în ce priveşte răspunderea istorică de a fi colaborat la trădarea Transilvaniei de Nord, de împrejurarea că dvs. personal nu aţi semnat protocolul...

Dreptatea noastră este clară ca lumina soarelui. Duşmanii noştri seculari au reuşit să prefacă problema Transilvaniei, iniţial derutată de către ex Regele Carol II, prin domnia lui nenorocită, sprijinită de sfetnicii săi inconştienţi, într-o problemă de forţă.

In faţa acestei împrejurări, hotărârea de la Viena, care s-a adus cu colaborarea dvs. activă şi cu aprobarea dvs. ulterioară, are numai importanţa unui element moral şi istoric, care nu aşează într-o lumină frumoasă nici solidaritatea ardelenilor, nici prevederea politică a conducătorilor statului din acel timp. "

Iuliu Maniu,

Bucureşti, 27 iunie 1942

Valeriu Pop a încercat să se angajeze într-o polemică cu Iuliu Maniu, în primul rând negând afirmaţiile că ar fi trădat Ardealul de Nord, după aceea aducând acuzaţii Preşedintelui PNŢ şi încheie spunând că acesta a apucat un drum contrar intereselor ţării:

„ Credeţi că România s-ar putea degaja din actuala încadrare fără riscuri mortale? Nici onoarea, dar nici conştiinţa intereselor noastre vitale nu ne permit luarea în considerare a unor astfel de aventuri. Mareşalul Antonescu şi Armata nu se vor preta niciodată la astfel de acte... Părerile şi acţiunea dvs. pot fi însă speculate de adversarii României, împotriva intereselor mari ale Ţării. Opriţi-vă deci, Domnule Maniu, nu perseveraţi pe calea aceasta greşită. "

„ Ce rost ar mai avea discuţia între noi ? Ar fi păcat şi de hârtie şi de timp ", i-a răspuns Iuliu Maniu dându-i un binevoitor sfat:

„Părăsiţi cât mai grabnic scena politică, ca să faceţi posibil opiniei publice româneşti să uite activitatea dvs. din ultimele două decenii şi ca astfel să se poată exercita spiritul său de iertare. Să faceţi să se poată uita că aţi părăsit atâţia prieteni, că aţi trădat atâtea partide şi pe urmă aţi lăsat pradă ungurilor o mare parte a Transilvaniei. Vă cred pe cuvânt că aţi schimbat trei partide.

Iau act de afirmaţia d-voastră că principiile dvs. au rămas aceleaşi şi nu aţi schimbat decât «eticheta», dar vă rog să nu uitaţi că pe comerciantul care pe aceeaşi marfă pune diverse etichete, clienţii îl părăsesc. Ei ştiu că în mod fatal trebuie să fie fals sau conţinutul sau eticheta. In cele mai multe cazuri, ambele. "