OPOZIŢIA DIN ROMÂNIA ÎNAINTEA ÎNCEPERII CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (2)

Declanşarea celui de-al doilea război mondial

A fost duminică, 22 iunie, ora 3 dimineaţa, când de-a lungul a 1.600 km s-a dezlănţuit marea încleştare între două ideologii, una mai criminală decât alta.

Cel care pregătise în secret mare această „cruciadă" sub flamura lui Barbarossa, dar cu militari bine instruiţi, împotriva celuilalt dictator, Hitler îşi adunase 250 de generali pe 30 martie 1941 şi le spusese că: „nu se angajau numai într-un război de cucerire, dar şi într-unui de exterminare. în această luptă ideologică uriaşă nu poate fi loc pentru virtuţi cavalereşti, bolşevismul este o crimă socială, trebuie să-l zdrobim. Cadrele politice şi comisarii care vor fi capturaţi nu vor fi trimişi în spatele frontului. Ei vor fi imediat împuşcaţi de trupele care i-au capturat sau de echipe de execuţie."

Pe 14 iunie, tot Hitler i-a convocat la Cartierul lui general pe comandanţii grupurilor de armată şi şefii de state majore reamintindu-le dispoziţiile din 30 martie şi a insistat că Anglia va fi şi ea nevoită să capituleze.

Sâmbătă, 21 iunie, la ora 13 şi nu mai înainte, Hitler i-a trimis lui Mussolini o scrisoare cu un avion special, dezvăluindu-i planul „Barbarossa" cu menţiunea că cea mai dificilă decizie din viaţa lui a fost luată. De remarcat că nici celălalt „tripartit", Japonia, nu fusese anunţată până la acea oră. De fapt, ea încheiase pe 14 aprilie un pact de neutralitate cu URSS.

Deci, dintre sateliţi, numai generalul Antonescu fusese anunţat şi i se încredinţase comanda armatei române formată din Armata a IlI-a de sub conducerea generalului Petre Dumitrescu şi Armata a IV-a sub comanda generalului Nicolae Ciupercă.

După ce în dimineaţa de duminică, la orele 2, aviaţia zburase în valuri ca să distrugă aeroporturile sovietice, la ora 3 au pornit la atac prin surprindere 146 divizii germane contra 147 sovietice, şi aceasta înainte de a se citi lui Molotov ultimatele german şi român, conform obiceiului pirateresc al lui Hitler.

Şi vorba lui Ion Mihalache, Hitler începuse atacul contra URSS după ce nu reuşise să înfrângă Anglia. Dar Mihalache nu ştia că Hitler anunţase că Anglia va trebui să capituleze şi lăsase pe frontul de vest 60 de divizii ca s-o îngenuncheze.

Tot în aceasta zi de duminică, 22 iunie 1941, seara, la radio Londra, Winston Churchill s-a adresat poporului englez:

„Regimul nazist nu se deosebeşte de trăsăturile cele mai rele ale comunismului. Este lipsit de orice idei şi principii, în afară de pofte şi de dominaţie rasială. Depăşeşte orice forme ale slăbiciunilor umane în eficienţa cruzimii şi a agresiunii feroce. Nimeni nu a fost un oponent mai consistent al comunismului decât mine, în ultimii 25 de ani. N-am să neg nici un cuvânt din ce am spus despre ei. Dar toate acestea dispar în faţa spectacolului care se desfăşoară acum. Trecutul, cu crimele, nebuniile şi tragediile sale, este acum departe. îi văd pe soldaţii ruşi stând în pragul patriei lor, uitându-se la câmpurile pe care înaintaşii lor le-au cultivat din timpuri imemoriabile. îi văd privind la casele lor, unde mame şi soţii se roagă - o, da! - pentru că sunt momente când toţi se roagă pentru siguranţa celor dragi, pentru întoarcerea întreţinătorului familiei, a luptătorului, a protectorului. Văd cele zece mii de sate ale Rusiei, unde mijloacele de existenţă sunt smulse atât de greu din pământ, dar unde mai există bucurii primordiale, unde fecioarele râd şi copiii se joacă. Văd înaintând peste toate războiul hidos al maşinii germane de război, cu ofiţerii ei prusaci zgomotoşi, bătând din călcâie, făloşi, cu agenţii ei, mari experţi veniţi de curând după ce au speriat şi supus sclaviei o duzină de ţări. Văd, de asemeni, masele triste, instruite, docile, brutale, ale soldăţimii care merge înainte ca un roi de lăcuste care se târăsc.

Văd bombardierele germane şi avioanele de luptă, pe cer, care mai simt încă usturimea biciuielii britanice, încântate acum să găsească ceea ce cred a fi o pradă mai uşoară şi mai sigură.

În spatele acestei străluciri, acestei furtuni, văd acel mic grup de bărbaţi nemernici care plănuiesc, organizează şi lansează această cataractă de orori asupra omenirii.

Trebuie să declar hotărârea guvernului Majestăţii Sale şi sunt sigur că este o decizie la care vor adera în timpul potrivit, marile dominioane, căci trebuie s-o spunem acum, imediat, fără nici o zi întârziere. Trebuie să fac declaraţia, dar vă puteţi îndoi oare care va fi politica noastră? Avem doar un singur ţel şi un singur scop irevocabil. Suntem hotărâţi să-l distrugem pe Hitler şi fiecare vestigiu al regimului nazist. De la aceasta nu ne va abate nimic. Nu vom parlamenta niciodată, nu vom negocia niciodată cu Hitler sau cu cineva din gaşca lui. O să luptăm cu el şi pe uscat, o să luptăm cu el pe mare, ne vom bate cu el în văzduh, până când, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom curăţa pământul de umbra lui şi vom elibera popoarele de sub jugul lui. Orice om sau stat care luptă împotriva supremaţiei naziste va avea sprijinul nostru. Orice om sau stat care mărşăluieşte cu Hitler este duşmanul nostru. Aceasta este politica noastră, aceasta este declaraţia noastră. Urmează deci că vom da Rusiei şi poporului rus ajutorul pe care îl putem oferi. Vom apela la toţi prietenii şi aliaţii noştri din toată lumea să adopte aceeaşi linie şi să o urmeze, aşa cum vom face şi noi, cu credinţă şi cu perseverenţă, până la sfârşit...

Acesta nu este un război de clasă, ci un război în care întregul imperiu britanic şi naţiunile Commonwealth-ului sunt angajate, fără deosebire de rasă, credinţă sau partid. Nu este cazul ca eu să vorbesc despre acţiunea Statelor Unite, dar voi spune doar atât: dacă Hitler îşi închipuie că atacul lui împotriva Uniunii Sovietice va produce cea mai mică divergenţă de ţeluri sau va slăbi efortul marilor democraţii care sunt hotărâte în privinţa distrugerii lui, se înşeală amarnic. Dimpotrivă, vom fi întăriţi şi încurajaţi în eforturile noastre de a salva omenirea de sub tirania lui. Vom fi întăriţi şi nu slăbiţi în hotărâre şi în resurse.

Acum nu este momentul să facem morală pentru nechibzuinţele unor ţări şi guverne care au permis să fie doborâte una câte una când, prin acţiune unită, ar fi putut să se salveze pe ele şi să salveze lumea de catastrofă. Dar, când am vorbit mai înainte de setea de sânge a lui Hitler şi de poftele care l-au împins sau l-au atras în aventura rusă, am spus că există un motiv mai adânc în spatele ultragiului lui. El vrea să distrugă puterea rusă pentru că speră că, dacă reuşeşte acest lucru, va putea întoarce întreaga forţă a armatei lui şi a forţei aeriene din est ca să fie aruncată asupra acestei insule pe care ştie că trebuie s-o cucerească, în caz contrar trebuind să sufere pedeapsa pentru crimele lui. Invazia lui împotriva Rusiei nu este decât un preludiu al unei încercări de invazie a Insulelor Britanice. El speră, fără îndoială, că poate realiza toate acestea înainte de venirea iernii şi că poate copleşi Marea Britanie înainte ca flota şi forţa aeriană a Statelor Unite să poată interveni. El crede că poate repeta, pe o scară mai mare decât oricând înainte, acel proces de a distruge inamicii, unul câte unul, prin care s-a menţinut şi a prosperat atâta timp şi că, în acest fel, scena va fi liberă pentru ultimul act, fără de care cuceririle lui ar fi zadarnice, şi anume să subjuge emisfera occidentală voinţei şi sistemului lui.

Pericolul Rusiei este deci şi pericolul nostru şi pericolul Statelor Unite, la fel cum este cauza fiecărui rus care luptă pentru focul şi căminul lui, este cauza oamenilor liberi din fiecare colţ al globului.

Să învăţăm lecţia predată deja de asemenea experienţe crude. Să ne dublăm eforturile, să lovim cu forţă, atâta timp cât avem viaţă şi putere."

(Din discursul lui Churchill de pe 22 iunie).

La această ofertă de ajutorare a Rusiei, Stalin nu va răspunde decât după cel deal doilea mesaj din partea lui Churchill, după jumătatea lunii iulie. în ziua de 22 iunie, când trupele române trecuseră Prutul, iar Antonescu se supusese necondiţionat voinţei lui Hitler, fără a încheia vreun tratat sau vreo convenţie, în aceeaşi zi Iuliu Maniu primea o scrisoare foarte lungă din partea generalului, un fel de răspuns la toate acuzaţiile ce-i fuseseră adresate. Iată o spicuire din document:

„Stimate domnule Maniu,

...Mă simt obligat, în vederea clarificării definitive a chestiunilor puse prin memoriile d-voastra din... să vă răspund următoarele:

D-voastră sunteţi şi astăzi pentru un regim democratic constituţional şi pentru «libertăţile cetăţeneşti», în politica internă, precum şi pentru vechile noastre legături internaţionale, alături de puterile democratice apusene, în ceea ce priveşte orientarea externă. Prin lovitura de stat din 6 septembrie 1940 eu am rupt-o însă total şi definitiv cu aceste sisteme. In politica internă reprezint un regim de autoritate, iar în politica externă sunt şi rămân alături de puterile Axei, având convingerea că interesele actuale şi cele permanente ale României pot fi servite numai cu o asemenea orientare... socotiţi că avem încă vechile obligaţii ale tratatelor noastre de alianţă şi că putem fi încă instrumentul politicii britanice împotriva Axei, sacrificând chiar ţara de dragul ideologiei d-voastră democratice...

Nu am aşteptat o aprobare sau dezaprobare a partidelor politice legal inexistente şi nici n-am chemat la vot pe partizanii d-voastră... D-voastră păstraţi încă iluzia că partidele politice ar fi exercitat un serios control de stat şi ar fi putut combate curentele subversive şi tendinţele de răzvrătire... Rădăcinile anarhiei ce ameninţa să prăbuşească viaţa statului sunt a se căuta în activitatea fostelor partide politice care au dat frâu liber tuturor poftelor şi fărădelegilor... Am spus de repetate ori că nu sunt un tiran, că sunt gata să ascult păsul oricui, precum şi sugestiile folositoare...

Nu sunt de vină eu dacă sunt sau voi fi lipsit de ajutorul competenţelor de partid care, din resentimente faţă de regim sau din opoziţie doctrinară, se menţin în rezervă..."

Este evident, numai din aceste afirmaţii ale generalului, "că Iuliu Maniu nu a sprijinit regimul antonescian, nici pe plan intern şi nici pe plan extern, iar acuzaţiile ce s-au adus prin procesul mareşalului Antonescu au fost numai propagandă pentru capital politic electoral, aşa cum remarca ministrul Burton Berry, în mai 1946. Iar mai târziu au fost reluate, tot ca propagandă acuzatoare în procesul conducătorilor PNŢ.

În concluzia acestei scrisori, generalul Antonescu, printre alte obiecţiuni, precizează:

„...Anumite puncte de vedere sunt ireconciliabile, este deci explicabil dezacordul complet în care m-am găsit faţă de argumentele şi concluziile d-voastră."

Cei doi şefi de partide, C. I. C. Brătianu şi Iuliu Maniu, erau de acord cu refacerea hotarelor, dar recomandau imediat după începerea războiului ca trupele române să se oprească la Nistru.

Pe 28 iunie 1941, Iuliu Maniu vorbea fără nici o teamă:

„Armata română nu trebuie să încalce teritorii ce nu ne-au aparţinut. Un imperialism românesc va fi condamnat de toată lumea..."

Pe 6 iulie, Iuliu Maniu, printr-o scrisoare adresată generalului Antonescu, se arată bucuros de succesele armatei române, dar insistă la oprirea operaţiilor militare la Nistru şi pregătirea eliberării prin luptă a Transilvaniei de nord, cedată prin dictatul de la Viena.

Sesizat de opoziţia permanentă a lui Iuliu Maniu faţă de politica germană şi, mai ales, de insistenţele ce le depunea pentru oprirea armatei la Nistru, ţinând seama că nu voise să stea de vorbă cu Killinger, care îi tot încrucişa drumurile, Hitler a hotărât să-i trimită un mesager, un fost adept al democraţiei americane, dintr-o veche familie franceză, căsătorit cu fiica contelui maghiar Appony (fost prim-ministru ce se „luptase" cu Nicolae Titulescu la Geneva în problema optanţilor), pe principele Karl Anton de Rohan, care fusese câştigat de naţional-socialism, devenind între intimii Fiihrerului.

Acesta a reuşit să stea de vorbă, pe 16 iulie 1941, cu Iuliu Maniu, căruia, în expunerea făcută i-a demonstrat că, după distrugerea comunismului şi recâştigarea Basarabiei şi Bucovinei, oamenii de stat europeni vor trebui să-şi modifice atitudinea şi să ia contact cu noile realităţi politice şi economice, în cadrul cărora România nu are decât de câştigat, mai ales economiceşte.

Iar în ceea ce priveşte Ardealul se vor găsi soluţii care să împace ambele părţi, la sfârşitul războiului, deoarece Hitler îşi fixase punctul de vedere: delimitările teritoriale în sud-est au un caracter provizoriu, deoarece la pacea generală se vor fixa teritoriile definitive.

După ce 1-a ascultat cu calm, Iuliu Maniu i-a replicat:

„N-aş putea să vă tăinuiesc convingerile mele, fiindcă acestea sunt îndeobşte cunoscute. Am fost şi rămân anglofil. Şi aceasta nu numai fiindcă există o filiaţiune între convingerile şi ideologia mea cu cele ale lumii anglo-saxone, dar mai ales fiindcă Anglia a fost, în mod constant, prietena şi protectoarea ţării mele.

Realizarea aspiraţiilor naţionale româneşti s-a făcut cu sprijinul Franţei, Angliei şi Americii, iar, de atunci, în toate împrejurările, Anglia a sprijinit România.

Veţi fi de acord cu mine că Germania a avut o atitudine potrivnică României. Noi n-am fost niciodată împotriva Germaniei, iar în războiul trecut eram în conflict cu imperiul austro-ungar care deţinea provincii locuite în majoritate zdrobitoare de către români şi dacă am intrat în conflict cu Germania este fiindcă aceasta a fost aliata Austro-Ungariei.

Imediat însă după război, guvernul român a căutat să reia raporturile bune cu Germania şi de atunci ne-am străduit să menţinem o colaborare economică cât şi raporturi politice corecte.

Noi însă vrem să ne păstrăm ţara, câştigată cu lupte şi suferinţe mari, iar d-voastră v-aţi aflat în cealaltă parte.

Din cauza Germaniei am pierdut Basarabia şi Bucovina de nord, prin hotărârea puterilor Axei s-a făcut României cea mai mare nedreptate care s-a făcut vreodată în istorie, răpindu-i-se o parte din Ardeal, provincia cea mai românească, cu o populaţie majoritar românească, având conştiinţa naţională dezvoltată în mod puternic.

Dacă veţi judeca obiectiv, veţi înţelege temeiurile acţiunii noastre.

Prin sabie nu poate fi organizat nimic. Ce se organizează cu sabia se năruie.

Atât timp cât Anglia şi Franţa nu declară că sunt învinse şi nu ne dezleagă de obligaţiile ce le avem faţă de ele, eu merg alături de Anglia şi Franţa. "

Principele Karl Anton de Rohan i-a propus lui Maniu să se întâlnească cu o personalitate autorizată germană pentru că situaţia s-ar putea schimba şi aceasta depinde de bărbaţii de stat români. La propunere i s-a răspuns că poporul român a avut multe decepţii în relaţiile cu marile puteri şi că va reflecta şi va da un răspuns prin Minai Popovici.

După această întrevedere, Iuliu Maniu a declarat prietenilor lui:

„N-am nici o încredere în făgăduielile lui Hitler, deoarece i-a înşelat pe toţi. Germania se află astăzi într-o situaţie dificilă şi de aceea vrea să profite de acţiunea anticomunistă, pentru a strânge în jurul său toate statele.

România trebuie să aibă în vedere numai interesele sale şi trebuie să ţină seama că şansele Angliei au crescut şi mai mult.

Noi trebuie să apărăm interesele Ardealului şi aceste interese nu ni le poate satisface Germania.

Cu atât mai mult trebuie să lucrăm alături de Anglia, cu cât Ungaria exercită o propagandă extraordinară în America, Anglia şi Elveţia."

În faţa măsurilor ce se anunţau pentru organizarea vieţii în Basarabia şi Bucovina de nord, măsuri care nu erau făcute pentru a linişti populaţia alungată de cotropitorul bolşevic, Iuliu Maniu a trimis o scrisoare generalului Antonescu spunând, printre altele:

„Domnule general,

Opinia publică a reţinut declaraţiile dlui vicepreşedinte al Consiliului de miniştri privitoare la organizarea administrativă şi economică... Nu înţeleg bine raţiunea care a prezidat la oprirea refugiaţilor de a intra în Basarabia şi Bucovina, spre a-şi reocupa din primul moment proprietăţile, când este ştiut că în actuala criză de alimente e firesc ca pământul să fie administrat de proprietarii lui, care îl vor lucra cu mai multă tragere de inimă decât alte elemente.

Nu înţelege opinia publică raţiunea şi dedesubtul pasagiului următor: «Până la sfârşitul ostilităţilor, când va interveni un decret de anexiune, până atunci autorităţile militare şi regimul de ocupaţie sunt singura situaţie legală a acestor teritorii». întâi: despre care ostilităţi este vorba, acelea pentru Basarabia şi Bucovina, sau cele contra Rusiei, sau cele ale conflictului armat mondial? Al doilea: pentru ce trebuie un decret de «anexiune»? Basarabia şi Bucovina s-au contopit cu regatul României, pe baza autodeterminării, cu 23 de ani înainte, prin hotărârile de unire aduse în adunările naţionale. Pentru ce trebuie acum un nou decret de anexiune, care dă o altă înfăţişare bazei de drept a unirii acestor două provincii cu patria mamă?

Pentru ce trebuie un expert german, anunţat cu atâta stăruinţă?

Deodată cu recuperarea acestor provincii, trebuie un «restitutio in integrum» şi apoi măsuri de guvernământ care urmează în mod firesc din experienţele trecutului, respectând hotărârile de unire ale provinciilor...

Lupta armatelor noastre pentru recucerirea lor nu este, prin urmare, agresiune cu intenţii de cucerire, intenţiuni care trebuie să ne fie străine, ci urmarea unei invaziuni care trebuia respinsă din primul moment. în această luptă, întreaga naţiune şi toţi fiii ei trebuie să se înşire sub drapel sau acolo unde cred că pot fi utili în serviciul voinţei naţionale unanime, de a ne păstra hotarele şi a recâştiga Basarabia, Bucovina şi toate provinciile pierdute prin slăbiciunea unei cârmuiri vinovate, impusă ţării prin lovitură de stat.

Întreaga naţiune a fost cuprinsă de o nespusă bucurie când a aflat că Cernăuţii, Chişinăul şi alte oraşe au fost eliberate de cotropitori...

Vom încerca cu toţii cea mai mare satisfacţie, când vom afla în comunicate că reocuparea întregii Basarabii şi a Bucovinei s-a terminat... Recunoştinţa ţării pentru generalii, ofiţerii şi soldaţii români şi pentru d-voastră, d-le general, va fi eternă.

Dacă întreaga opinie publică românească, cu noi toţi, am fost pentru recucerirea provinciilor rupte prin agresiune de la patria-mamă, suntem categoric contra ca România să urmărească obiective de agresiune.

Nu este admisibil să ne prezentăm ca agresori faţă de Rusia, astăzi aliata Angliei, aceasta din urmă probabil învingătoare, pentru alt obiectiv decât Basarabia şi Bucovina, în tovărăşia de arme a «Axei» şi a Ungariei, care ne-au rupt printr-un act arbitrar, neratificat de nimeni, o parte importantă a ţării noastre, vătămându-ne teritoriul, mândria şi onoarea noastră naţională...

Nu avem nici un soldat român de sacrificat pentru scopuri străine. Trebuie să cruţăm armata noastră pentru scopurile noastre româneşti. Care sunt multe şi mari şi de o tragică actualitate, pentru foarte apropiate vremuri...

O tendinţă de cucerire şi ocupaţiune mai conţine şi un pericol pe care mulţi nu-l cunosc. Opinia publică maghiară şi conducătorii ei sunt într-un mod semnificativ frământaţi, iar ideea tot mai vânturată de publicitatea maghiară şi cercurile lor importante este că spaţiul vital al României este la est de Carpaţi, iar al Ungariei în partea din vest a Carpaţilor.

Nu-i admisibil ca noi să servim argumente şi motive în sprijinul celor ce urmăresc să ne împingă spre răsărit, eliminându-ne din cetatea naturală a Transilvaniei, leagănul românismului şi mai ales nu este admisibil să ne legăm soarta prin războaie de cucerire şi agresiune cu Axa.

Zvonuri tot mai persistente vorbesc despre masacre săvârşite asupra populaţiei minoritare, în special evreieşti, din Moldova. Simţul de umanitate al poporului nostru şi bunul lui renume nu trebuie atinse prin executări şi schingiuiri în masă, prin intoleranţe care s-ar răzbuna în primul rând asupra noastră şi a conaţionalilor noştri. Pentru acest motiv... protestăm în contra lor sau a continuării lor, dacă s-ar fi săvârşit."

I. Maniu.

După o lună de la începerea războiului, după o lună de când generalul Antonescu îi trimisese scrisoarea de 57 de pagini justificându-şi acţiunile de care se considera acuzat de către Iuliu Maniu, pe data de 3 iulie, preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc i-a răspuns într-o scrisoare, cam tot atât de lungă şi mai documentată, trecând în revistă sectoarele la care se referise generalul, dar mai ales cele economice, comerciale, industriale şi chiar morale. Hotărârea fermă şi preocuparea lui Iuliu Maniu pentru soarta ţării şi a neamului românesc se reliefează ca un fir călăuzitor. Câteva pasaje:

„...Afirmaţiile care ating onoarea naţională şi reputaţia celor ce se preocupă de ea nu pot rămâne fără răspuns categoric. Aţi găsit bine ca în ziua când România a intrat în război să-mi trimiteţi răspunsul d-voastră, care a putut întârzia foarte multe luni şi care mai putea întârzia câtva timp, fără nici un prejudiciu.

Am fost foarte mişcat de accentele sentimentale ale cuvintelor d-voastră care exprimă necesitatea unirii dintre fraţi... O asemenea atmosferă însă nu se poate produce prin acuzaţiuni jignitor de nedrepte din partea d-voastră care, asumându -vă rolul de conducător al statului, aveţi tocmai menirea de a înlătura asperităţile, refuzând să vă prezentaţi, în acelaşi timp, acuzator şi judecător...

D-voastră aţi precizat că deosebirile de vederi sunt ireconciliabile... Orice păreri am, ele sunt puse în slujba celui mai desăvârşit patriotism: să ne refacem hotarele ţării... Alături de discursurile mişcătoare, nu aţi putut face nimic pentru fraţii subjugaţi de unguri... persecuţiile de tot felul continuă.

Congresul refugiaţilor convocat pe 2 iunie cu încuviinţarea autorităţilor a fost oprit în ultimul moment... şi oameni respectabili au fost forţaţi să se împrăştie... nu s-a făcut nimic în interesul refugiaţilor... acordarea împrumuturilor pentru refugiaţi aşteaptă numai un aviz care se amână necontenit.

În faţa caracterizării partidelor şi a vieţii noastre politice, îmi exprim adânca mea mâhnire şi protestul cel mai categoric.

Zi de zi, prin lupte crâncene, comerţul german a dobândit modificarea cursului monedei naţionale şi modificarea procentelor din volumul comerţului nostru extern. Trebuie să recunosc că dv., de la început, «în 24 de ore», cum spunea Corneliu Codreanu, aţifostfrăţiţipe o singură linie şi aţi alăturat poporul român soartei puterilor Axei, ceea ce Regele Carol al Il-lea nu a avut curajul să o facă total şi pe faţă; dar, o dată cu această alăturare la aceste puteri, le-aţi dat tot potenţialul economic al poporului român... Nu lăsaţi să se dărăpăneze tot ceea ce au făcut generaţiile anterioare... Nu dezorganizaţi sistemul nostru de apărare economică...

Grija noastră, a tuturor, este existenţa, puterea, progresul şi spaţiul vital al naţiunii române şi nicidecum existenţa, puterea, progresul şi spaţiul altor naţiuni... " Şi Iuliu Maniu a continuat, arătând dezastrul „colaborării" cu Germania în sectorul agricol, industrial, bancar, comerţ exterior...

„Partidele politice vechi şi-au făcut datoria, avertizându-vă prin aceasta, oferindu-vă concursul; pentru a vă elibera, pe cât posibil, de cătuşele pe care singur vi le-aţi pus. Aţi refuzat şi le-aţi cerut solidarizarea la opera d-voastră... Le-aţi interzis activitatea şi pe fruntaşii lor i-aţi lăsat pradă asasinatelor, i-aţi arestat... Nu am pretenţia că în această expunere făcută în grabă aş fi epuizat întregul material necesar acestor complexe şi tragice probleme... Ceea ce nu vreau eu, nu poate vroi nici un român, ca economiceşte să fim aserviţi Germaniei... Ţara noastră trebuie să fie liberă în toate mişcările ei şi, prin urmare, în cele economice... "

Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc care întreţinea relaţii cu unii reprezentanţi ai occidentului urmărea să convingă pe cei ai Statelor Unite că ţara se află sub ocupaţie germană, cu o situaţie asemănătoare Poloniei şi că nu ar trebui tratată ca inamic. Cele 2 democraţii ar putea să convingă URSS să declare că cele 2 provincii, Basarabia şi Bucovina, au fost ocupate în 1940 ca o măsură de siguranţă în faţa Germaniei. Pentru aceasta Maniu insista să se oprească trupele la Nistru. La cererea ruşilor, Anglia a trimis un ultimatum României ca în termen de 5 zile să se retragă trupelela Nistru.

Era o acţiune conjugată, deoarece şi radio Londra, ce servea interesele anglo-americane, cerea oprirea armatelor la Nistru.

Nistrul a fost trecut pe 26 iulie 1941 şi pierderile înregistrate de armata română s-au cifrat la 1268 de ofiţeri, 566 subofiţeri şi 29.741 de ostaşi.

Pe când Mannerheim, după recucerirea Careliei (ameninţat de Churchill că Anglia va declara război Finlandei dacă nu stopează acţiunile militare spre răsărit),a oprit înaintarea trupelor finlandeze în Rusia, Antonescu a continuat războiul care s-a soldat cu 147.000 de morţi şi 180.000 de prizonieri. Continuând operaţiunile militare dincolo de Nistru, numai la Odesa au murit 71.585 de militari, dar la Sevastopol, Stalingrad...

Luaţi prin surprindere, ruşii au început prin retragere pe tot frontul, după ce aviaţia prinsă pe aeroporturi a fost distrusă în bună parte chiar din prima zi.

Hitler jubila, prevăzând o înfrângere rapidă a lui Stalin şi atacurile împotriva Angliei slăbiseră într-o oarecare măsură.

Puterile Axei erau stăpâne pe situaţie, mai ales că puterile democratice primiseră o lovitură serioasă şi din partea Japoniei care, la sfârşitul lui iulie 1941, ajunsese cu trupele în sudul Indochinei, ameninţând „cheia" Pacificului, portul Singapore.

Winston Churchill încerca, chiar din 22 iunie 1941, să-1 trezească pe Stalin şi să-i propună ajutorarea în lupta care devenea comună.

De-abia după cel de-al treilea mesaj, pe 19 iulie, Stalin a răspuns:

„...Poate că nu este locul să menţionez că poziţia forţelor sovietice pe front rămâne încordată... De aceea, mi se pare că situaţia militară a Uniunii Sovietice, cât şi a Marii Britanii, ar fi considerabil îmbunătăţită dacă s-ar putea stabili un front împotriva lui Hitler în partea de nord-vest a Franţei şi în nord, în Arctica.

Un front în nordul Franţei nu numai că ar întoarce forţele lui Hitler din est, dar, în acelaşi timp, ar face imposibilă o invadare a Marii Britanii din partea lui Hitler... îmi dau seama pe deplin de dificultăţile în crearea unui asemenea front. Acesta este momentul cel mai propice pentru crearea unui asemenea front, pentru că acum trupele lui Hitler sunt îndreptate spre est şi încă nu au avut ocazia să-şi consolideze poziţia ocupată în est.

în nord este şi mai uşor de creat un front. Aici, pentru Marea Britanie ar fi necesare doar operaţiuni navale şi aeriene, fără debarcare de trupe sau de artilerie. Forţele militare sovietice, navale şi aeriene ar lua parte la o asemenea operaţiune. Am saluta dacă Marea Britanie ar putea transfera pe acest teatru de război ceva în jurul uneia sau mai multor divizii uşoare de voluntari norvegieni, care ar putea fi folosite în nordul Norvegiei, pentru a organiza o răscoală împotriva germanilor."

Această problemă a celui de-al doilea front a fost ridicată tot timpul, până când s-a deschis, ba în nordul Africii, ba, în sfârşit, în nord-vestul Franţei, după cum vom vedea.

Dar, până atunci, imediat a început aprovizionarea Rusiei cu materiale transportate cu convoaie englezeşti la Murmansk şi Arhanghelsk, sub ploaia de reproşuri moscovite sau telegrame rămase fără răspuns. Churchill, în memoriile sale, ne semnalează greul începutului:

„Guvernul sovietic avea impresia că ne face nouă o mare favoare să lupte în propria ţară pentru propria lui viaţă. Cu cât luptau ruşii mai mult, cu atât creştea datoria noastră. Nu era un punct de vedere echitabil. De două sau de trei ori, în această lungă corespondenţă, a trebuit să protestez în limbaj dur, în special împotriva prostului tratament al marinarilor noştri care transportau, cu atâtea pericole, aprovizionarea la Murmansk şi Arhanghelsk; totuşi, aproape invariabil, suportam intimidările şi reproşurile, cu o ridicare din umeri răbdătoare, căci îngăduinţa este emblema «tuturor celor care trebuie să aibă de-a face cu Kremlinul.»"

Cu cât Anglia şi Statele Unite dădeau mai mult, cu atât reproşurile ruseşti erau mai mari; este semnificativă relatarea lui Churchill asupra unei întrevederi la Londra avută cu Maiski, ambasadorul rus, în ceea ce priveşte ajutorarea URSS:

„Dar când am simţit imediat dedesubt un aer de ameninţare în apelul lui, m-am înfuriat, l-am spus ambasadorului: «Aminteşte-ţi că doar acum patru luni, noi, pe această insulă, nu ştiam dacă nu cumva veţi intra în război împotriva noastră, de partea Germaniei; de fapt, am crezut chiar că, probabil, o veţi face. Chiar şi atunci am avut sentimentul că vom învinge până la urmă. Noi nu ne-am gândit că supravieţuirea noastră depinde de acţiunea voastră, indiferent care ar fi fost ea. Orice s-ar întâmpla şi orice aţi face, voi aveţi cel mai puţin dreptul dintre toate popoarele să ne faceţi reproşuri.»"

Referitor la sublinierea lui Churchill că ruşii au „ cel mai puţin dreptul dintre toate popoarele să ne facă reproşuri" merită reliefat din cartea lui Nicolae Ciachir „Marile puteri şi România 1856-1947" pasajul de la pag. 297, unde reproduce din cartea autorului bulgar Petar Constantinov „Istoria na Bâlgaria (Istoria Bulgariei)", informaţia:

„Rusia sovietică, în speţă Stalin, prin ţarul Boris, a încercat să încheie pace separată cu Reichul german; tatonările le făcea ministrul Bulgariei acreditat la Moscova, Stamenov. După Stalingrad, Hitler cerea Bulgariei să intre în război de partea sa şi a insistat, mai ales după înfrângerile de la Kursk, din vara anului 1943. La 14 august 1943 a avut loc ultima întâlnire între Hitler şi ţarul Boris al Bulgariei. Din păcate, Boris al IH-lea a murit pe 28 august 1943"

Pentru anglo-americani situaţia devenise îngrijorătoare în Pacific, prin ocuparea Indochinei, care ajunsese la porţile Singaporelui. De aici putea în orice moment să-i lovească pe britanici în Malaia, pe americani în Filipine şi pe olandezi în insulele orientale, care reprezentau baza de aprovizionare japoneză cu petrol. O primă măsură, paralelă cu avertismentul dat, americanii au îngheţat toate bunurile japoneze din SUA.

Imediat, Churchill şi Roosevelt s-au întâlnit la Terra Nova şi au făcut cunoscute omenirii ţelurile urmărite de anglo-americani prin „Declaraţia comună a preşedintelui SUA şi a primului ministru al Marii Britanii" de la 12 august 1941:

1. Nu urmăresc vreo mărire teritorială sau de alt fel.

2. Nu vor să vadă schimbări teritoriale care să nu concorde cu dorinţele liber exprimate ale popoarelor în cauză.

3. Respectă dreptul tuturor popoarelor de a-şi alege forma de guvernământ sub care vor trăi şi vor ca drepturile suverane şi autoguvernarea să fie redate celor care au fost lipsiţi de aceasta cu forţa.

4. Se vor strădui ca, respectând obligaţiile lor existente, să contribuie ca toate statele mari sau mici, învingătoare sau învinse, să se bucure de accesul, în termeni egali, la comerţ şi la materiile prime ale lumii, necesare prosperităţii lor economice.

5. Dorinţa lor de a determina cea mai deplină colaborare între toate naţiunile în domeniul economic cu scopul de a asigura tuturor standarde de muncă îmbunătăţite, dezvoltare economică şi securitate socială.

6. După distrugerea finală a tiraniei naziste, speră să vadă stabilită o pace care să aducă tuturor naţiunilor mijloacele de a trăi în siguranţă în graniţele lor şi să acorde asistenţă ca toţi oamenii, din toate ţările, să-şi trăiască viaţa, eliberaţi de teamă şi nevoi.

7. O asemenea pace trebuie să permită tuturor oamenilor să traverseze mările şi oceanele fără oprelişti.

8. Cred că toate naţiunile din lume trebuie să ajungă la abandonarea forţei, din motive realiste şi spirituale. întrucât nici o viitoare pace nu poate fi menţinută dacă armamentele de uscat, mare sau aer continuă să fie folosite de naţiuni care ameninţă, sau pot ameninţa, cu agresiune, în afara graniţelor lor, cred, legat de stabilirea unui sistem mai larg şi mai permanent de securitate generală, că dezarmarea unor atari naţiuni este esenţială. Vor ajuta şi încuraja toate măsurile practicabile care să uşureze popoarele iubitoare de pace de povara armamentelor.

Acest angajament, luat în faţa omenirii, a fost primul prin care cei doi conducători de popoare anunţau hotărârea de a distruge „tirania nazistă" şi nu peste mult vor anunţa că nu vor încheia ostilităţile până la victoria finală.

România, sau mai precis generalul Antonescu, trecuse Nistrul şi se angajase pentru două luni în bătălia pentru cucerirea Odessei, unde au murit 71.585 de ostaşi. în acest timp, pe 6 august 1941, generalul Antonescu fusese decorat cu Crucea de cavaler şi Crucea de fier clasa I şi clasa II (fiind primul român care primea asemenea dinstincţii), iar pe 23 august 1941 se avansa la gradul de Mareşal, purtând bastonul numai trei ani. La mai puţin de la acordarea dinstincţiilor, Hitler, referindu-se la România şi conducătorul ei, spunea:

„Aliaţii noştri, trupele române, sunt deosebit de buni. După evenimentele îngrijorătoare care au avut loc în trecut în România, au existat la început anumite temeri în privinţa lor; generalul Antonescu a făcut adevărate minuni..."

Iuliu Maniu, în cursul unei întrevederi cu Antonescu, îi arătase din nou pericolul cu privire la trecerea trupelor române dincolo de Nistru.

Credinţa lui Maniu în victoria democraţiilor este subliniată de Grigore Gafencu, în Jurnalul lui, pe 3 august:

„Maniu crede în victoria Angliei. Şi mai crede că România nu-şi poate salva neatârnarea, fiinţa naţională şi hotarele decât în urma unei victorii britanice. De aceea, socoteşte că ar fi cea mai mare nenorocire dacă sfârşitul războiului ne-ar găsi într-o tabără duşmană puterilor anglo-saxone... După părerea lui Maniu, armata română ar fi trebuit să se oprească pe Nistru. Tot ce se petrece dincolo de fostul nostru hotar nu ne interesează. Nemţii caută să ne intereseze de problemele transnistriene, pentru a ne lega şi mai strâns de soarta lor, pentru a ne vârî şi mai adânc în războiul lor, pentru a ne sili să rămânem, orice s-ar întâmpla, sub oblăduirea şi dependenţa lor. Scopul politicii noastre ar fi să ne slobozim şi nu să înnodăm mai rău firele acestei dependenţe..."

Şi de ce îi era teamă lui Iuliu Maniu s-a înfăptuit, pe 30 august 1941, când la Tighina s-a semnat un tratat între România şi Germania, prin care România primea dreptul să administreze Transnistria, porţiunea dintre Nistru şi Bug, în suprafaţă de 44.000 kmp., cu circa 20% populaţie românească. Şi cât ne va costa această administrare?

Dar punctul de vedere asupra opririi armatelor române la Nistru nu îl aveau numai oamenii politici, ci şi militari, conducători de mari unităţi, care acţionaseră pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei. Amintim, deocamdată, pe generalii Nicolae Ciupercă si Iosif Iacobici, care până la urmă îşi vor prezenta demisia în scris.

Atitudinea românească împotriva continuării războiului dincolo de Nistru nu putea să treacă neobservată celui ce reprezenta pe Fuhrer în mijlocul „zăcămintelor de petrol şi de holde" româneşti, ministrului Manfred von Killinger. Acesta, într-un discurs ţinut în faţa coloniei germane din Bucureşti, mulţumindu-le pentru contribuţia la accentuarea cooperării germano-române, dar neuitând să insulte pe cetăţenii ţării care făceau „greutăţi", numindu-i „politicieni ticăloşi", pentru că se împotriveau continuării războiului.

Declaraţia ofensatoare a fost publicată în ziarul „Timpul", din 6 octombrie 1941, şi imediat generalul Nicolae Rădescu i-a trimis lui Killinger un răspuns plin de demnitate:

„Mă număr, domnule ministru, printre acei nenumăraţi români care au săvârşit, după părerea dvs., marea crimă de a crede că armatele noastre nu trebuiau să depăşească linia Nistrului şi cărora, fiindcă părerea lor nu vă convenea, le-aţi aruncat epitetul de „politicieni ticăloşi". Şi ar trebui să mă socotesc cel din urmă dintre laşi... dacă n-aş răspunde aşa cum se cuvine atacului d-voastră necugetat şi insolent.

Nu poate fi ticălos patriotul român care, cu inima sângerând din pricina nenorocirilor care i-au copleşit ţara, încearcă să-şi exprime gândul asupra a ceea ce crede el că ar fi bine de făcut spre a fi înlăturate o parte, cel puţin, din suferinţe.

Ticălos este, d-le ministru, străinul căruia, neconvenindu-i atitudinea patriotului, profită de situaţiunea privilegiată ce deţine şi, nesocotind cea mai elementară îndatorire ce îi impune ospitalitatea de care se bucură, nu se mulţumeşte să-i smulgă pâinea de la gură spre a-şi potoli, el şi ai lui, foamea, dar îl şi acoperă de injurii şi ameninţări, încercând astfel să-l înfricoşeze şi să facă să amuţească glasul care grăieşte adevărul...

Vă credeţi prea puternic, d-le ministru, şi abuzaţi fără măsură de puterea trecătoare pe care o aveţi...

Ca bun cunoscător al istoriei, cum bănuiesc că sunteţi, ar trebui să mai ştiţi că domnia celor prea trufaşi n-a fost niciodată de prea multă durată; astfel că s-ar putea ca într-o zi şi trufia dvs. să fie înfrântă. Ziua aceea, d-le ministru, va fi ziua răzbunării tuturor celor pe care i-aţi umilit, batjocorit şi asuprit." (răspunsul a fost publicat de-abia pe 4 septembrie 1944, tot în ziarul „Timpul")

Până la publicarea răspunsului oprit de cenzură, pe baza „întăririi" colaborării germano-române, mareşalul Antonescu şi-a internat colegul de armă şi generaţie, pe generalul Nicolae Rădescu, în lagăr.

Deoarece generalul Ion Antonescu se ferea să lovească direct în Iuliu Maniu pentru propaganda împotriva continuării războiului, a trecut la internarea în lagăr a câtorva din apropiaţii care multiplicau şi răspândeau scrisorile lui Maniu. Printre ei se numărau: Ilie Lazăr, Aurel Leucuţia şi Răchiteanu, arestaţi pe 31 iulie 1941, şi a continuat cu Virgil Solomon, Zaharia Boilă, Emil Ghilezan şi numărul lor va creşte.

Arestarea fruntaşilor naţional-ţărănişti care erau ardeleni a făcut ca în Transilvania să se întreţină o agitaţie la care se adăugau şi măsurile intense ce le făceau ungurii în porţiunea răpită prin Dictatul de la Viena. Datorită acestei agitaţii interne, consecinţă a unor implicaţii internaţionale, Iuliu Maniu a trebuit să plece de urgenţă peste Carpaţi şi 1-a rugat pe dr. Nicolae Lupu să aducă la cunoştinţă starea de fapt şi luarea unor măsuri preventive.

Din scrisoarea adresată lui N. Lupu se evidenţiază următoarele probleme, subliniate de Iuliu Maniu:

„...în urma mijloacelor mele de informaţie, destul de ramificate, în teritoriul fostei monarhii austro-ungare, în statele succesorale şi, în special, Ardealul rupt din ţara noastră, am aflat:

Guvernul maghiar a respins cererile lui Hitler de a da noi trupe contra Rusiei, iar propaganda antigermană se face în public. Ungaria se pregăteşte în mod serios şi febril de război contra României: fortificaţii, şcoli de paraşutişti şi brigăzi de voluntari, concentrări de trupe, severe restricţii de combustibil pentru civili, vorbindu-se că Ungaria trebuie să se găsească bine pregătită ca să-şi ia revanşa faţă de România, care şi-a redus esenţial posibilităţile armatei prin expediţia în Rusia... Sensul prieteniei italo-maghiare este că Italia vrea să facă din Ungaria un stat tampon între Marea Adriatică şi Germania...

Aceste planuri au bază politică internă, cu atât mai serioase cu cât, după cum este ştiut, în Ungaria este de mult consolidată direcţiunea politică externă italo-engleză, sub conducerea intelectuală a contelui Bethlen.

Este uşor de prevăzut tragedia ce ne aşteaptă într-un caz de înfrângere a Germaniei.

În primul rând nu este admisibilă scoaterea nici unui soldat şi a nici unei trupe din Ardeal; armata expediţionară combatantă din Rusia trebuie urgent readusă, trebuie refăcută şi înzestrată de urgenţă. Graniţa înspre Ungaria trebuie fortificată şi prevăzută cu noi şi suficiente trupe, ceea ce este cu atât mai necesar cu cât Ungaria a făcut întărituri importante pe valea Bârgăului, a Someşului, pe Rotunda şi pe toate trecătorile dintre Bucovina şi Moldova în scopul ca trupele noastre care operează în Rusia să nu poată trece cu grabă în apărarea Ardealului în caz de atac unguresc. Este foarte semnificativ că Ungaria a dat ordin ca toţi bărbaţii între 20-60 ani din Ardealul ocupat să fie trecuţi în liste, ca să fie deportaţi în caz de război. Românii nu sunt recrutaţi în armată.

Trebuie urgent contrabalansată propaganda maghiară din Anglia, Italia şi America, care nu poate fi lăsată în seama ex-Regelui Carol, care vrea să se releve în opinia publică pe această temă...

Te rog să găseşti o cale potrivită pentru a împărtăşi dlui mareşal Antonescu...

Iuliu Maniu 27 sept. 1941"

Trupele române erau angajate în acel moment în lupta pentru cucerirea Odesei, în care, după mai mult de 2 luni, au reuşit să intre, după cum relatează un document de epocă:

„... într-un baraj de foc, de branduri, arme automate, grenade şi explozii la fiecare pas. Străzile sunt înfundate cu baricade, apărate cu deznădejde de militari şi civili. Peste tot sunt presărate nenumărate curse şi mine din care ţâşneşte moartea la fiecare pas. Bolşevicii, în cea mai mare parte dezbrăcaţi de uniforme, ascunşi prin pivniţe şi catacombe, continuă a lupta, trăgând prin ferestre şi crenele şi incendiază sau aruncă în aer clădiri, imediat după ce soldaţii noştri pătrund în ele."

în ziua de 16 octombrie 1941, Hitler consemna:

„Lăsându-l pe Duce printre aliaţii noştri, Antone seu face cea mai puternică impresie. Este un om brav, pe care nimic nu-l sperie; în plus, este incoruptibil, un om cum România n-a avut."

Mareşalul Ion Antonescu, socotind ocuparea Transnistriei ca o nouă etapă a activităţii lui, a convocat populaţia ţării la un nou plebiscit, pe data de 9 noiembrie 1941, pentru a se exprima prin „Da" sau „Nu" asupra aprobării sau dezaprobării cu privire la guvernarea de la 6 septembrie până atunci.

Cu o zi înainte, Iuliu Maniu, pe 8 noiembrie, a înaintat un memoriu mareşalului, arătând printre altele:

„în baza plinelor puteri ce mi s-au acordat de către Comitetul Central P.N.Ţ., vin respectuos să vă aduc la cunoştinţă că PNŢ nu poate lua parte la plebiscit, în plin război, sub stare de asediu, ale căror constrângeri exclud posibilitatea exprimării libere a voinţei obşteşti; el nu vrea să consfinţească, prin colaborare, practica dictaturilor ce s-au perindat în ultimii ani, de a chema naţiunea română, contrar concepţiei ei politice, la plebiscite, pentru a se câştiga o justificare aparentă pentru regimul autocratic, inaugurat contra dispoziţiilor clare ale aşezărilor noastre fundamentale; ...este un simulacru de consultare obştească, repetat de 3 ori în 3 ani şi jumătate...

Decretul interzice discutarea chestiunilor asupra cărora cetăţenii sunt chemaţi să-şi spună opinia, deci face imposibilă clarificarea şi precizarea meritelor, greşelilor, succeselor şi insucceselor regimului actual...

D-voastră cereţi opinia cetăţenilor într-un singur răspuns asupra unui întreg complex de chestiuni. De pildă, PNŢ, împreună cu întreaga opinie publică, aprobă acţiunea militară întreprinsă pentru dezrobirea Basarabiei şi Bucovinei şi eliberarea elementului românesc de peste Nistru de sub regimul comunist şi aclamă cu însufleţire rezultatele obţinute în această privinţă; dar dezaprobă continuarea acţiunii militare în formă agresivă şi cu intenţiuni de ocupaţie pe teritoriul rusesc, dincolo de hotarele noastre naţionale fireşti şi deplânge pierderile de morţi şi răniţi ce am suferit...

Aprobă înlăturarea regimului ex-Regelui Carol, dar dezaprobă categoric continuarea regimului dictatorial...

Aprobă înlăturarea corupţiei, terorii şi a dezordinii, dar dezaprobă introducerea în serviciile şi întreprinderile de stat a persoanelor ce au fost completamente compromise prin atitudinea lor, sub regimul ex-Regelui Carol II.

Aprobă restabilirea inamovibilităţii magistraţilor şi tendinţele de a se introduce un regim de legalitate, dar dezaprobă înlăturarea unor magistraţi şi profesori, în mod cu totul arbitrar...

Aprobă tendinţa de românizare legală, dar dezaprobă, în modul cel mai hotărât, germanizarea întreprinderilor industriale, comerciale şi bancare...

Aprobă tendinţa de a ridica producţia economică, dar dezaprobă, în mod hotărât, lipsa de competenţă a organelor administrative centrale şi exterioare...

D-voastră ordonaţi un plebiscit cu vot pe faţă... cu perspectiva lagărelor de concentrare...

Nu putem consfinţi prin participarea noastră la vot intenţiunea d-voastră de a menţine în viaţa de stat sistemul dictatorial, care exclude afirmarea democratică şi paşnică a voinţei naţionale, în ce priveşte chivernisirea afacerilor publice şi face imposibilă orice activitate de control, ceea ce duce la corupţie în viaţa publică şi abuz în viaţa de stat şi pe urmă la transformări zguduitoare, adeseori catastrofale, în evoluţia naţională.

În faţa acestei perspective, orice intenţiune bună a conducerii de stat rămâne infructuoasă...

8 noiembrie 1941 Iuliu Maniu"

Nemulţumirile în armată sunt evidente şi unii generali îşi vor da demisia. Este vorba de Nicolae Ciupercă, comandantul armatei a IV-a, şi de generalul Alexandru Orăşanu. Vor fi urmaţi şi de alte luări de poziţie, chiar demisii, la începutul anului viitor.

Iuliu Maniu, rămas apărătorul tuturor suferinţelor din ţară, a luat poziţie şi a intervenit împotriva persecuţiilor evreieşti, iar conducătorul acestora, av.W. Filderman, i-a furnizat date cu privire la acest capitol pe care nemţii voiau să-1 rezolve ca la ei, prin internări şi deportări.

Cu toate eforturile depuse pentru a limita operaţiunile militare, cel puţin dacă nu putea să le îngheţe, Iuliu Maniu a văzut cu durere că angajarea totală a mareşalului Antonescu ne-a pus în conflict direct cu puterile aliate, care au început după 1 decembrie 1941 să ne declare război, una după alta, o dată cu intrarea şi a Statelor Unite în marea bătălie pentru distrugerea lui Hitler.