PLANUL MARSHALL, ROMÂNIA ŞI ULTIMELE INTERVENŢII

PUBLICE ALE LUI MANIU ŞI BRĂTIANU. TĂTĂRĂSCU - ÎNŞELĂCIUNE ŞI TRĂDARE NEÎNTRERUPTĂ

După declaraţia din 12 martie, prin care preşedintele Statelor Unite fixa atitudinea Americii faţă de Europa, şi după 44 de şedinţe fără rezultat ale Conferinţei de la Moscova, H. Truman vorbind la un banchet la Asociaţia Presei din New-York, pe 21 aprilie 1947, a spus printre altele:

"...Multe dintre popoare au ales astăzi între totalitarism şi democraţie pentru că războiul le-a secătuit în aşa măsură, încât au devenit ţinte uşoare pentru ideologiile străine şi presiunile externe. Acordându-le un ajutor economic şi contribuind la refacerea lor, le vom permite să reziste forţelor care le ameninţă direct felul lor de viaţă...".

Hoover, împuternicitul pentru organizaţia americană în Europa, referitor la problema ajutorului american ridicată de Truman, a precizat:

"...Relev că Rusia sovietică duce o acţiune obstrucţionistă şi de sabotaj contra eforturilor pentru redresarea economică a celei mai mari părţi a Europei. Această acţiune este unul din aspectele U.R.S.S. pentru a obliga Statele Unite ale Americii să-şi împrăştie propriile resurse în toate colţurile lumii. Statele Unite sunt obligate să prevadă pentru anul 1947/1948 patru miliarde de dolari pentru Europa, în plus de alte patrusprezece milioane de dolari care au fost deja cheltuiţi în acelaşi scop fără rezultat. 90% din ajutorul care vine astăzi în Europa provine din Statele Unite.

In ţările din răsăritul Europei dăinuie o nemaipomenită mizerie fizică şi morală, dublată de o permanentă spaimă şi asuprire, adevărate drame care au un accent mai grav acolo unde există în acelaşi timp o armată străină şi un guvern comunist impus de afară".

Generalul Jan Christiaan Smuts (primul ministru al Africii de Sud), într-o declaraţie făcută în acele zile, pe 28 mai 1947 a spus:

"...Comunismul se bazează de asemenea pe dezordinea contra căreia omenirea luptă de mult timp".

Problema care se punea era dacă se pot face progrese spre o acţiune de reconstrucţie economică, fără să se fi realizat înainte condiţiile politice necesare acestei reconstrucţii.

Pe 5 iunie 1947, America a lansat un plan „revoluţionar" de redresare. Generalul George Marshall a ţinut un discurs la Universitatea Harvard, în care a spus printre altele:

„Situaţia mondială este foarte serioasă. Războiul a lăsat ruine aşa de mari, că nevoile Europei... sunt mai mari decât posibilităţile de a le plăti... Este nevoie să examinăm un ajutor suplimentar, un ajutor care să fie gratuit şi care în acelaşi timp să fie important, sub ameninţarea de a ne expune la mutaţii economice, sociale şi politice foarte grave... Politica noastră se îndreaptă nu împotriva vreunei ţări sau doctrine, ci împotriva foametei, sărăciei, disperării şi haosului. Scopul ei ar trebui să fie revigorarea unei economii lucrative în lume, care să permită naşterea condiţiilor politice şi sociale în care pot exista instituţii libere...".

Acest ajutor nu trebuia acordat puţin câte puţin şi neregulat, aşa cum s-a făcut după 1945, ci trebuia oferit pe o scară mare. Ajutorul trebuia dat ţărilor europene în general şi acestea trebuiau să-şi redreseze bilanţul resurselor şi posibilităţilor lor şi să stabilească între ele o cooperare. Cu doctrina Truman şi Planul Marshall, Statele Unite acceptau în mod liber o Europă care să fie eficace în echilibrul mondial. Această generoasă propunere suplimentară de ajutor se adresa de asemenea şi Europei Răsăritene.

Statele Unite se hotărâseră să folosească această armă economică, mai puternică decât bomba atomică, pentru a împiedica expansiunea comunistă.

Pentru redresarea lor, ţările din Răsărit, de sub umbrela sovietică, vedeau posibilitatea schimburilor economice nu numai cu Moscova, ci şi cu ţările apusene.

Guvernul francez şi cel englez au hotărât să nu întreprindă nimic până nu se consultă şi cu Rusia. Molotov a recunoscut că reconstrucţia şi dezvoltarea economică a ţărilor europene poate fi înfăptuită mai uşor cu ajutorul Statelor Unite. Dar în acelaşi timp se arăta ostil că făcea aceasta ca statele din Europa să devină dependente de Marile Puteri. Rusia avea nevoie şi ea de ajutor economic şi l-ar fi acceptat, dar necondiţionat, lăsându-i neatinsă suveranitatea economică şi controlul economic asupra zonei estice a Europei. Molotov se erija în apărătorul de neînduplecat al independenţei economice, mai ales a ţărilor din Răsărit. El a început să reproşeze englezilor şi francezilor că vor să divizeze Europa.

Ţările răsăritene luate separat doreau acest ajutor economic american. De exemplu, Cehoslovacia a anunţat că va participa la Conferinţa de la Paris pentru discuţii, pe 12 iulie, unde erau invitate toate ţările din Europa.

Din România s-au auzit voci care aprobau prevederile planului şi pe 9 iunie în ziarul "Dreptatea" (nr. 214/1947) s-a publicat un articol care indica punctul de vedere al Partidului Naţional-Ţărănesc:

"SĂ MERGEM LA PARIS

„Douăzeci şi patru de state au fost invitate să participe la Conferinţa de la Paris, care va avea loc drept urmare a discursului generalului Marshall şi reunirii celor Patru Mari. Ţara noastră a avut cinstea de a se număra printre cele invitate.

Mijloacele de informaţie de care dispunem nu ne îngăduie să ne pronunţăm în fondul problemei, nici nouă, nici respectivilor conducători de state, înainte de o consfătuire care să-i aşeze în faţa realităţilor şi care să le precizeze obligaţii şi răspunderi.

Dar nimeni nu are în acelaşi timp dreptul în numele poporului român să respingă de plano o rodnică participare la discuţii, participare de pe urma căreia ne-am alege cel puţin cu drept de cetate recunoscută în concertul european.

Mai ales într-o epocă în care cele mai Mari Puteri ale lumii ne dau un exemplu diametral opus. Să cităm bunăvoinţa cu care Statele Unite înţeleg să păstreze toate contactele, în ciuda puterii efective de care dispun? Să amintim ţinuta democratică a U.R.S.S. care, deşi de altă opinie în chestia Planului Marshall, a ţinut totuşi să participe la Conferinţa de la Paris?

Prezumţia, atât de periculoasă în viaţa particulară, nu are efecte mai puţin nocive în viaţa publică şi mai ales între raporturile dintre popoare.

Ţara românească are prilejul să dovedească spiritul ei european, înţelegerea faţă de problemele ceasului şi în acelaşi timp chibzuinţă în administrarea afacerilor ei proprii.

Să mergem la Paris".

Dar comanda şi biletul de voie erau la Moscova. Şi chiar radio Moscova a fost cel care a anunţat că România şi Polonia au declinat invitaţia. Stalin ne-a oprit să facem vreo greşeală, să ne pierdem de căruţă.

Pe cehi care erau mai negativişti i-a chemat la Moscova şi i-a dăscălit tovărăşeşte. Masaryk la întoarcerea de la „Mecca" a spus: „Dragi prieteni, noi nu suntem decât nişte vasali".

Şi cu aceeaşi grijă părintească, acelaşi Stalin a avut grijă, după cum vom vedea, după arestarea lui Maniu, sâ-1 spânzure pe Petkov în Bulgaria şi să aresteze, pe 15 septembrie 1947, 80 de persoane care pregătiseră un complot prin care să-1 „asasineze" pe preşedintele Cehoslovaciei, Eduard Beneş. Şi au regretat ruşii că nu l-au putut salva pe 10 martie 1948 pe Jan Masaryk, înainte de a fi fost aruncat pe fereastră.

Şi în timp ce, pe 12 iulie, la Paris începuseră discuţiile pentru punerea în practică a Planului Marshall, la Moscova se trecea la încheierea de tratate pentru ajutorarea celor de sub umbrelă, dar fără prea multă generozitate.

Era în perioada când toţi tremurau în faţa lui Stalin. Lui Hruşciov îi spunea: „Este suficient să mişc degetul mic şi totul se năruie".

Dovada o dăduse după îngenuncherea atâtor popoare, iar acum asistam la căderea unul după altul a tuturor celor care îi tulburau liniştea. De peste doi ani arăta cu degetul spre România, de unde era privit, încă, cu semeţie. A fost nevoit să ridice mâna şi să strige: "terminaţi odată". Şi lacheii s-au trezit.

Deocamdată, la Bucureşti atenţia era îndreptată spre Philip Morgan, venit de la Londra, care purta discuţii cu Constantin Titel Petrescu, dar cu prudenţă, ca să nu-i supere de comunişti şi să facă rău rădăceniştilor, toleraţi în guvern ca socialişti. Titel Petrescu era decepţionat de lipsa sprijinului laburist şi s-a arătat dispus să colaboreze cu socialiştii, dar nu cu fripturiştii care treceau de partea comuniştilor.

In guvern, Gheorghiu-Dej era furios pe Tătărăscu, din cauza memoriului acestuia, şi aceşti tovarăşi de drum începuseră să şovăie şi să se divizeze, făcând reproşuri şefului. In acelaşi timp, unul din deputaţii lui de la Severin, profesorul CC. Giurescu, care cochetase în trecutul apropiat şi cu antoneştii şi acum era epurat din învăţământul universitar, fiind pe pragul de a fi scos şi din Parlament, Tătărăscu se vedea nevoit sa renunţe la serviciile lui, excluzându-1 chiar din partid.

[..]

In ziarul "Dreptatea" din 22 iunie a apărut sub semnătura lui Ion Totu un articol intitulat „Profanări":

"...Sunteţi oamenii prezentului. Nu însă ai viitorului şi în nici un caz cu vreo legătură cu trecutul glorios al acestei ţări. Deci, lăsaţi-i pe cei ce l-au ilustrat să se odihnească în pace. In trecutul nostru nu aveţi ce căuta. Drumul va este închis".

Stalin stătea mereu cu mâna întinsă - îşi descărcase din furgoanele lui agenţii care se încrucişaseră cu trădătorii autohtoni, trecând imediat la lucru. Vărsaseră ceva sânge, dar nu-1 săturase pe călău. Nu rezolvaseră misiunea principală, desfiinţarea partidelor naţionale şi mai ales pe Iuliu Maniu. Era nevoie de urgenţă. Câteva infiltrări se făcuseră, dar Maniu nu căzuse.

Serviciul Secret de Informaţii s-a pus pe lucru, aşternând durerea peste ţară.

Cele două guverne occidentale implicate în prăvălirea vieţii noastre democratice înaintează şi ele ultimele schimburi de note diplomatice cu cei care folosesc impertinenţa, minciuna şi frauda.

Pe 24 iunie 1947, guvernul american trimite prin D. Roy Melbourne, reprezentantul său de la Bucureşti, o „Notă" în care se spune:

"Am primit instrucţiuni de la guvernul meu să vă transmit serioasa sa îngrijorare faţă de drasticele măsuri privative de libertate, la care este supus poporul român de către sau cu aprobarea autorităţilor româneşti. Guvernul meu este în mod special îngrijorat faţă de arestarea arbitrară, fără mandat de arestare, sau acuzarea atâtor sute de membri ai opoziţiei, cât şi a altora care nu fac parte din partidele opoziţioniste şi a deţinerii pe timp nelimitat a cestor persoane în lagărele de concentrare sau în închisori, în condiţii despre care se spune că sunt deplorabile.

Cu toate că un comunicat dat pe 6 mai 1947 de Ministerul Român al Afacerilor Interne sugerează că guvernul român îşi propune să justifice aceste măsuri ca necesare pentru păstrarea ordinii interne faţă de actele provocatoare sau subversive, aceste măsuri par mai degrabă să însemne o încercare premeditată de a suprima sau a intimida prin teroare elementele democratice ale populaţiei româneşti, care se împotrivesc actualului regim.

Guvernul meu urmăreşte îndeaproape aceste evenimente, deoarece ele par să contravină atât formal, cât şi neformal asigurărilor date de către însărcinaţii oficiali ai guvernului român în diferite ocazii reprezentanţilor Statelor Unite. Aceste asigurări se refereau la anumite libertăţi publice, cât şi la profesiunea de credinţă a guvernului român, relativă la aderarea sa la principiile de justiţie şi libertate. Mai mult încă, o asemenea vădită încălcare a celor mai elementare drepturi este contrară art. 3 din Tratatul de Pace pe care România l-a semnat şi ai cărui termeni vor obliga guvernul să asigure persoanelor de sub jurisdicţia sa beneficiul acestui fel de drepturi şi libertăţi.

Guvernul meu urmăreşte cu adâncă îngrijorare îndeplinirea acestor stipulaţii din Tratatul de Pace, fapte care ar face într-adevăr ca demersurile guvernului român fată_de acestea să devină nule.

Guvernul meu consideră obligaţia asumată de guvernul român prin art. 3 ca neechivocă şi socoteşte că drepturile asigurate prin acest articol pentru poporul român nu pot fi negate, nici modificate prin proceduri interne legislative sau juridice.

24 iunie 1947”

A doua zi, guvernul Marii Britanii, prin dl Adrian Holman, a înaintat o "Notă"-

"Guvernul Majestăţii Sale a urmărit îndeaproape evenimentele şi întâmplările din România, în speranţa că nu va fi pierdută nici o ocazie de a se îmbunătăţi relaţiile anglo române în domeniul politic şi cel economic, în interesul celor două ţări. Opinia publica din Regatul Unit a aflat cu uimire felul în care guvernul român a procedat în ultimele câteva luni la arestarea arbitrară şi fără discriminare a celor consideraţi ca adversari politici ai guvernului. Printre cei arestaţi se găsesc bătrâni, preoţi, profesori, studenţi si alţii, care, în multe cazuri, nu sunt afiliaţi nici unei formaţiuni politice şi care au fost pur şi simplu privaţi de libertate pe timp indefinit, de către sau cu consimţământul autorităţilor româneşti, fiind bănuiţi de participare la acţiuni subversive.

Atât din motive umanitare, cât şi pentru responsabilitatea pe care şi-a asumat-o de a asigura îndeplinirea termenilor din Tratatul de Pace, guvernul Majestăţii Sale nu poate trece sub tăcere faptul că cei arestaţi nu sunt acuzaţi de nici un delict sau de vreo culpă precisă şi nici faptul că, în cele mai multe cazuri, ei nu au fost nici măcar interogaţi. Unii dintre cei arestaţi sunt eliberaţi fără măcar să fi aflat motivul arestării lor. Mai mult, este de domeniul public că felul în care prizonierii politici sunt deţinuţi în închisori precum cele din Piteşti, Aiud şi altele constituie în el însuşi o negare a drepturilor omeneşti, aşa cum au fost în mod precis garantate prin art. 3 al Tratatului de Pace. Lipsa de hrană şi mijloacele de hrană adecvate au avut drept rezultat boli şi, în anumite cazuri, se spune că unii prizonieri au murit. Această campanie de intimidare morală a cauzat nespuse suferinţe nu numai printre cei care zac actualmente în închisori, dar şi printre familiile celor asupra cărora atârnă ameninţarea de a fi arestaţi din cauza convingerilor lor politice sincere.

Chiar dacă unii dintre cei deţinuţi au fost eliberaţi, sunt motive să se creadă că nu va trece mult timp până ce locurile lor vor fi luate de alte victime. La 11 iunie, în tabelul oficial al celor sub arest dat de Ministerul de Interne primului ministru şi comunicat de acesta din urmă domnilor Morgan Philip şi Waston în conversaţia avută cu domnia sa, se indică un număr de 103 deţinuţi. De aceea este normal să se creadă că numărul celor care au trecut prin închisori în ultimele trei luni este cu mult mai mare.

Guvernul Majestăţii Sale dezaprobă cu tărie întrebuinţarea într-o ţară civilizată a unor metode pe care sperase să le vadă dispărute pentru totdeauna, odată cu dizolvarea poliţiei secrete germane. Faptul că reputaţia României în străinătate va avea mult de suferit din cauza aceasta este o chestiune care priveşte în primul rând guvernul român. Totuşi, chestiunea priveşte şi Guvernul Majestăţii Sale, deoarece guvernul român a dat, în asigurările din ianuarie 1946, depline garanţii cu privire la libertăţile individuale. Mai mult încă, Guvernul Majestăţii Sale trebuie să insiste din nou că, prin art. 3 al Tratatului de Pace pe care l-a semnat atât de recent, guvernul român a acceptat obligaţia de a asigura tuturor persoanelor de sub jurisdicţia română folosirea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Politica dusă actualmente de guvernul român este în vădită contradicţie cu aceste asigurări neechivoce şi cu obligaţiile asumate, care asigură poporului român drepturi care nu pot fi nici negate, nici modificate de către legislaţia română sau de către procedura juridică.

25 iunie 1947”

Preocupările Partidului Naţional-Ţărănesc erau legate de situaţia disperată a deţinuţilor închişi. După întrevederea lui Emil Haţieganu cu ministrul de Interne, în dimineaţa de 27 iunie, Emil Haţieganu s-a întâlnit cu Ion Mihalache, informându-1 că, la acuzaţiile asupra tratamentului inuman la care sunt supuşi deţinuţii, Teohari Georgescu i-a cerut să aducă martori.

Ion Mihalache i-a spus lui Haţieganu că, dacă va fi nevoie de aşa ceva, să propună a fi chemat dr. Virgil Solomon de la închisoarea din Craiova şi Dumitru Căpăţâneanu de la închisoarea din Piteşti, ambii foşti miniştri.

Pe 28 iunie Emil Haţieganu a aşteptat toată ziua să fie chemat în audienţă, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Intre timp, s-a consultat cu Nicolae Penescu atât dimineaţa, cât şi după-amiaza. Discuţiile au continuat între cei doi şi în ziua de Sfântul Petru. Spre prânz a primit vestea că secretarul lui, Dumitru-Mitruş Ionescu, şi Ioniţă CV. Dumitru, funcţionar la P.N.Ţ., au fost arestaţi de la Club şi l-a rugat pe Haţieganu să menţioneze numele acestora.

In aşteptarea chemării în audienţă, în după amiaza zilei de 29 iunie au continuat discuţiile între cei doi. Cu această ocazie, Penescu i-a spus lui Haţieganu că din informaţiile pe care le deţine reiese că se pregăteşte arestarea lui şi a lui Ion Mihalache, menţionând că a observat în jurul locuinţei lui agenţi care îl ţineau sub observaţie.

Directorul Siguranţei, prin adresa nr. 14.406 S trimisă inspectorului A. Bondrescu de la Siguranţa Capitalei, îi cere acestuia lămuriri, dându-i şi indicaţii în acelaşi timp:

"Vă rugăm să binevoiţi a dispune să se raporteze dacă Penescu este urmărit de organele inspectoratului de Siguranţă al Capitalei. în caz afirmativ se atrage atenţiunea asupra necesităţii de a se camufla cât mai bine filajul instituit. Veţi raporta de asemenea zilnic rezultatele obţinute prin filaj. Se vor lua măsuri pentru o supraveghere cât mai severă, dar şi cât mai discretă a activităţii lui Penescu".

Opoziţia îşi făcuse pe deplin datoria faţă de poporul român şi relatarea dezlănţuirii cruntei terori, însoţită de date precise, ajunsese până la forul suprem al Naţiunilor Unite, de unde Iuliu Maniu a primit pe 1 iulie 1947, răspunsul:

„Secretarul General al Naţiunilor Unite are onoarea să anunţe primirea comunicării ce i-a fost adresată de către Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, dl Constantin I.C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional-Liberal, şi dl Constantin Titel Petrescu, preşedintele Partidului Social-Democrat Independent, care i-a parvenit la data de 29 aprilie 1947.

Cabinetul Secretarului General"

Dar Secretariatul General al Naţiunilor Unite nu cunoştea că din sânul ei, una dintre Marile Puteri, care conducea o conspiraţie internaţională prin intermediul celui mai oribil instrument pe care-1 deţinea, anume N.K.V.D., dăduse pe 6 iunie 1947 directivele de bază referitoare la ţările din orbita sovietică, sub indicativul K-AA/CC 113... indicaţia NK/003/47 şi, dintre cele 45 de puncte, în România se trecuse la aplicarea punctului 40:

"Trebuie ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Se va încerca prin toate mijloacele racolarea acelor opozanţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromişi prin campanie de denigrare.Inainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa-numite «întâmplări neprevăzute» sau închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun. Numai în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ţinute sub acuzaţia de «înaltă trădare»".

Datorită infiltrărilor până la nivel înalt, în cazul de faţă, din jurul preşedintelui în arhiva Direcţiei Siguranţei Statului, din 29 iulie 1947, se găseşte o informaţie preţioasă din care rezultă că Maniu prevedea sfârşitul acţiunii politice. Piesa respectivă era intitulată:

"Ultimele declaraţii transmise de luliu Maniu cu privire la atitudinea sa şi a Partidului Naţional-Ţărănesc, în timpul cât preşedintele P.N.Ţ. a stat internat în sanatoriul Jovin şi a încredinţat acestuia o serie de declaraţiuni cu scopul de a fi transmise unui corespondent de presă străin cu care nu reuşise să vină în contact".

Declaraţiile acestea, pe care le redăm mai jos, au fost comunicate în ziua de 25 iulie a.c. de către dr. Jovin corespondentului străin, în cadrul unei convorbiri care a avut loc între ei:

"în aceste declaraţiuni, Maniu a ţinut în primul rând să facă cunoscut faptul că el s-a opus totdeauna la începerea unor tratative între fruntaşii partidului său şi alţi factori ai guvernului sau ai partidului comunist.

După părerea sa, astfel de convorbiri nu puteau avea niciodată un rezultat real, iar adversarii nu urmăreau decât un singur scop, şi anume acela de a descoperi punctele nevralgice ale partidului.

Acest lucru a ieşit în evidenţă, după părerea lui Maniu, când Mâţă şi Mirto au făcut unele propuneri din partea guvernului.

Prin intermediul lui Mâţă şi Mirto, susţine Maniu, guvernul a urmărit să producă o ruptură în sânul partidului cu scopul de a capta o parte din membri pentru a intra într-un compromis cu factorii guvernamentali, lucru ce părea la un moment dat că se va produce, dar care mai târziu i-a făcut să revină pe acei membri ai partidului ce reflectau la o atare posibilitate şi care şi-au dat seama că într-o astfel de situaţie ar pierde întreaga bază morală a partidului.

Situaţia a devenit şi mai clară din momentul când au început acţiunile directe din Grecia şi măsurile luate contra opoziţiei din Bulgaria şi apoi din Ungaria.

In urma acestor evenimente, mulţi conducători ai partidului, cum sunt de exemplu Penescu şi Mihalache, au început să fie stăpâniţi de teamă, căutând să fugă în străinătate.

In ceea ce îl priveşte pe el personal, Maniu a menţionat că avea posibilitatea să plece în străinătate, dar totuşi nu a făcut-o pentru anumite motive:

El socoteşte că astăzi, fiind în vârstă de 74 de ani, nu va mai avea mult de trăit şi, în plus, un politician de formatul lui, la vârsta aceasta, trebuie să calculeze de a plăti cu moartea politica pe care o întruchipează.

Mai departe, declaraţiunile lui Maniu redate de către dr. Jovin fac o serie de comentarii în legătură cu posibilitatea declanşării unui nou conflict armat.

Deşi a precizat din nou că nu crede în izbucnirea în curând a unui nou război, totuşi Maniu a declarat că astăzi pregătirile pentru conflict sunt destul de înaintate şi. mai ales în punctele nevralgice ale globului, Marile Puteri caută să-şi asigure poziţii dominante.

In Europa apuseană, Planul Marshall nu urmăreşte altceva decât reorganizarea producţiei de război în mod unitar pentru puterile occidentale.

Nu este exclus ca până în cele din urmă să se ajungă la o înţelegere, dar şi aceasta nu va constitui decât un simplu armistiţiu pentru bătălia hotărâtoare care se va da între capitalism şi socialism.

Maniu este de părere că din acest antagonism nici unul dintre cele două principii nu va ieşi invingător.

Capitalismul clasic desigur că va trebui să fie învins, dar nici principiile socialiste pure nu vor putea fi aplicate total în viaţa practică.

In momentul de faţă, pe el nu-l interesează decât faptul ca în România să se tină seama de particularităţile specifice şi să se înlăture anumite principii teoretice

venite din afară".

Sursa e considerată serioasă.

Desigur, lucrurile prezentate sunt reale şi, ceea ce este mai important, arată că pe firul desfăşurării acestor evenimente este intrat Serviciul Secret de Informaţii, care, pe de o parte, îşi infiltrase oameni pentru destabilizarea partidului, iar pe de alta, pregătea cursa pentru a-i prinde pe câţiva şi dacă se poate dintre cei mai de sus, în drumul spre străinătate. Din această cauză şi Ilie Lazăr se vedea urmărit, şi Ion Mihalache îşi luase unele măsuri de precauţie, iar Penescu avea deja agenţii la poartă.

La acest sfârşit de lună, acţiunea era foarte avansată pe mai multe planuri, şi Silviu Brucan, care făcea parte din conspiraţia comunistă, nu întâmplător scria: "...Poporul român nu poate îngădui la infinit acţiunile criminale ale unui pumn de politicieni reacţionari, nărăviţi în rele, care sunt gata să înfometeze populaţia şi se gândesc la acţiuni criminale îndreptate împotriva ţării, independenţei şi

suveranităţii ei".

Dar nu spunea adevărul că aceia care înfometau ţara erau ei, comuniştii şi stăpânii lor, care furau şi ajutoarele venite în sprijin, dirijându-le spre Moscova, iar cei ce duceau acţiuni criminale erau tot ei, care arestaseră şi duceau la exterminare miile de deţinuţi, la acea dată, şi, nu după mult, sutele de mii de oameni, români

nevinovaţi.

Campania furibundă împotriva celor care încercau să salveze onoarea şi demnitatea ţării era subliniată în ziarul "Dreptatea" din 1 iulie 1947, prin articolul intitulat „Ura stearpă", în care se spunea: "...actualii guvernanţi au dezlănţuit o campanie plină de ură împotriva vechilor partide, denumite în derâdere istorice, reacţionare, resturi fasciste, trădători de ţară, vânduţi străinilor".

Dar dacă la noi se foloseau astfel de epitete, nu era ceva local, era în conformitate cu linia Kremlinului, unde tocmai se întorcea de la Paris Molotov, care „a denunţat Planul Marshall ca pe o încercare a Statelor Unite de a domina Europa şi a avertizat guvernele francez şi britanic asupra consecinţelor acţiunii lor".

Americanii, prin vocile lor autorizate, au respins aceste "fantasticele deformări ale adevărului" şi au continuat acţiunea, prin invitarea tuturor statelor Europei, în afară de Spania şi de Germania.

Fără să mai aştepte cuvântul invitaţilor, radio Moscova, bine "informat", a anunţat că Polonia şi România nu vor participa la Conferinţa de la Paris din 12 iulie, în timp ce Tătărăscu, în Consiliul de Miniştri, pentru a-şi ameliora situaţia, declara înaintea altora: "...noi nu putem participa la această conferinţă. A participa înseamnă a adopta într-un moment atât de important, cum este cel de astăzi, o atitudine alta decât aceea a Sovietelor". Era foarte clar.

Această hotărâre se lua în ziua când Statele Unite îşi aniversau independenta naţională.

In ultima sa intervenţie, pe 5 iulie, C.I.C. Brătianu spunea într-o scrisoare adresată primului ministru Groza, referitoare la participarea României la Conferinţa de la Paris pentru aderarea la Planul Marshall:

"Domnule Preşedinte,

Din ziua de 4 iulie a.c, guvernul prezidat de dvs. este în posesia invitaţiei guvernelor Marii Britanii şi Franţei, în vederea participării la o conferinţă a tuturor statelor europene. Scopul acestei conferinţe este - după cum o spune însuşi textul invitaţiei: «de a stabili cât mai repede cu putinţă un program cuprinzând atât resursele cât şi nevoile Europei» şi de a institui o organizaţie temporară care va coordona activitatea tuturor ţărilor participante spre a îndruma opera de ajutorare reciprocă a economiilor europene şi a crea condiţiile cele mai favorabile aplicării Planului Marshall.

După un şir de ani de suferinţă şi lipsuri, consecinţe ale războiului şi ale împrejurărilor care i-au urmat, România are astfel prilejul, împreună cu alte ţări, de a-şi vedea tămăduite rănile cu un ceas mai devreme şi de a putea coopera şi ea la refacerea economică a Europei.

Răspunsul guvernului român va trebui să ţină seama de sentimentul opiniei publice, când e vorba de hotărâri cu aşa de însemnate consecinţe pentru viitorul ţării. Ca exponent al acestei opinii publice, ca apărător statornic al marilor interese naţionale, Partidul Naţional-Liberal crede de datoria sa să vă atragă atenţia asupra următoarelor consideraţii:

1. Situaţia României, în urma sarcinilor care o apasă şi a obligaţiilor preluate prin Convenţia de Armistiţiu, cât şi ca o consecinţă a unor succesivi ani de secetă, este dintre cele mai grele şi cere o îndreptare neîntârziată pe toate sectoarele economice.

Nu vom putea face faţă grelelor noastre îndatoriri şi aşeza ţara la nivelul de viaţă ce i se cuvine decât prin dezvoltarea grabnică a tuturor resurselor noastre. Această operă nu este cu putinţă să fie întreprinsă şi desăvârşită în starea actuală a ţării -lipsită de mijloace financiare, tehnice şi de materii prime - decât prin larga colaborare cu ţările străine şi printr-un concurs masiv din partea lor.

2. Nimeni nu a propovăduit mai statornic încrederea în propriile noastre puteri şi nu a fost mai zelos de independenţa şi suveranitatea României ca Partidul Naţional-Liberal, a cărui acţiune pe această linie se poate urmări de la proclamarea însăşi a neatârnării până în zilele noastre, prin consecventa lui atitudine şi prin ferma lui poziţie în toate conferinţele internaţionale care au hotărât soarta Europei.

Dar suveranitatea naţională nu a însemnat niciodată o izolare parţială sau totală, întreaga dezvoltare a României dovedeşte că ea a trăit întotdeauna în cea mai strânsă colaborare cu economia celorlalte ţări, de care o apropie şi o leagă marile căi de comunicaţie europene ce îi străbat teritoriul. De altfel, neatârnarea ţării nu se poate asigura temeinic decât prin prosperitatea şi bunăstarea poporului român, ajuns astăzi să cerşească hrana sa zilnică în toate părţile lumii.

3. Invitaţia celor două guverne conţine toate asigurările că «nu se urmăreşte nici un amestec în afacerile interne ale altor ţări» şi că «nu se va întreprinde nici o acţiune ce ar putea fi socotită ca o violare a suveranităţii lor. Nu se va impune nici o restricţie în legătură cu dezvoltarea ce se doreşte pentru comerţul european». Faptul că Anglia şi Franţa, două naţiuni mari, cu tradiţii seculare de libertate şi independenţă, sunt iniţiatoarele acestei acţiuni de cooperare europeană constituie în sine o chezăşie că nici o ştirbire nu va fi adusă drepturilor suverane ale României, care a aflat întotdeauna în aceste puteri un sprijin temeinic.

Guvernul român are deci datoria imperioasă de a face toate silinţele pentru a nu compromite posibilităţile de redresare ale ţării, prin atitudini de negaţie sau de pasivitate ce nu ar corespunde nici intereselor ei permanente, nici nevoilor ei imediate.

In concluzie, Partidul Naţional-Liberal socoteşte că răspunsul Guvernului Român la invitaţia Guvernelor din Londra şi Paris nu poate fi decât afirmativ. El trebuie să cumpănească cu toată răspunderea covârşitoare pe care o implică hotărârea sa, nu numai faţă de naţiunea română, dar şi de marea iniţiativă a cooperării internaţionale în ale cărei realizări poporul nostru îşi aşază întreaga nădejde.

Vă rog să primiţi, domnule preşedinte al Consiliului, asigurarea simţămintelor mele alese,

Preşedintele Partidul Naţional-Liberal,

Constantin I.C. Brătianu"

După cum am spus, aceasta a fost ultima intervenţie făcută la o instituţie română sau străină. După această dată, se constată dispariţia liberalilor de pe scena politică, dar se va face simţită şi prezenţa lor prin temniţe. însuşi preşedintele va muri în închisoarea de exterminare de la Sighet.

Merită ca faţă de argumentările făcute nu numai de P.N.L., dar şi de opinia publică românească, să se vadă şi răspunsul ministrului de Externe, care înainte cu şase săptămâni arătase situaţia deplorabilă a ţării. Iată răspunsul celui ce a fost caracterizat de ambasadorul englez "îmbibat până la buze cu înşelăciune şi trădare":

"Către Conferinţa de la Paris,

Am onoarea a confirma primirea Notei din 4 iulie 1947, prin care Guvernul Majestăţii Sale din Regatul Unit şi Guvernul francez transmit Guvernului român invitaţia de participare la organizarea programului pentru redresarea economică a Europei, sugerată de Secretarul de Stat al Statelor Unite ale Americii.

Reprezentând o ţară care se zbate în nevoile create de urmările războiului şi de urmările a doi ani consecutivi de secetă, guvernul român este în măsură să aprecieze valoarea unui plan destinat să redreseze economia ţărilor europene. El a luat în serioasă examinare propunerile cuprinse în Nota Excelenţei Voastre şi se grăbeşte să vă comunice rezultatul acestui examen.

Guvernul român socoteşte că, în situaţia de azi, Europa nu poate fi considerată astfel cum o face planul franco-britanic, drept o unitate economică putând fi obligată să se ajute ea însăşi prin reglementarea şi dezvoltarea producţiilor ei fundamentale si făcându-se abstracţie de interesele particulare ale ţărilor de pe continent şi de năzuinţele lor economice specifice.

Un program de ajutor reciproc - întocmit pe baza disponibilităţilor europene actuale şi tinzând la crearea de curente de schimbări artificiale sau silite, care fatal nu vor ţine seama de necesităţile şi realităţile existente precum şi de orientarea economică a fiecărei ţări suverane - nu ar putea contribui eficace nici la redresarea economică a României.

Concluzia aceasta este întărită de lipsa oricărei precizări referitoare la declanşarea acţiunii de ajutorare, precum şi la proporţiile acestei acţiuni.

Guvernul român consideră apoi că organizarea propusă de guvernul britanic şi de cel francez va duce fatal la rezultate care vor însemna, pe de o parte, o ştirbire a independenţei, pe care ţările Europei vor şi trebuie să o păstreze, cu privire la politica lor economică, iar pe de altă parte o imixtiune în afacerile interne ale acestor ţări.

Pe de altă parte, orice plan de redresarea economică europeană nu-şi poate atinge ţelurile decât dacă se sprijină pe colaborarea tuturor ţărilor de pe continent şi dacă se sprijină în primul rând pe colaborarea Uniunii Sovietice.

Uniunea Sovietică, prin bogăţia resurselor sale naturale, prin volumul de producţie agricolă şi industrială, prin puterea organizării sale tehnice şi prin disciplina muncii popoarelor ce o alcătuiesc, constituie elementul de bază, elementul indispensabil al oricărei organizări pentru reconstrucţia economică a Europei. Dar Uniunea Sovietică fiind absentă, organizarea la care România e invitată să participe este lipsită de colaborarea factorului esenţial care ar putea să-i asigure realizarea, în consecinţă, organizarea vestului cu izolarea estului continentului nu poate fi o creaţie fericită nici pentru redresarea economică a Europei şi nici pentru statornicirea. încrederii şi pentru consolidarea păcii.

Iată de ce Guvernul român declară că nu poate să colaboreze la o acţiune pe care o consideră neeficientă pe planul economic şi primejdioasă pe planul politic şi totodată îşi exprimă regretele de a nu putea accepta invitaţia ce a avut onoarea să primească.

ss Gh. Tătărăscu

9 iulie"

Şi fără pic de jenă, a doua zi, printr-o altă Notă cerea Secretariatului General al O.N.U. primirea României în Organizaţia Naţiunilor Unite "în mijlocul celorlalte popoare libere ale lumii". Şi afirma, negru pe alb, că "şi-a reorganizat în interior întreaga viaţă a statului, prin realizarea unui mare program de reforme democratice", uitând să amintească de fraudele comise şi de umplerea închisorilor în vederea exterminării opoziţiei.

Apelând tot la caracterizarea ambasadorului Archibald Clark Kerr, făcută altui specimen "democrat" român, "un pungaş experimentat de neclintit... care dansează cu râvnă şi vioiciune la fiecare melodie pe care Vîşinski are grijă să i-o fluiere", trebuie să amintim că nici acest Groza nu s-a lăsat mai prejos şi pe 12 iulie, în aceeaşi zi, a răspuns guvernelor anglo-americane Notelor primite pe 24 şi 25 iunie pentru nerespectarea libertăţilor şi a art. 3 din Tratatul de Pace. Răspunsul şablon, acuzator, are conţinut foarte asemănător:

"Guvernul român regretă că temeiurile de fapt şi de drept nu-i îngăduie să ia în considerare intervenţia cuprinsă în notă... GUVERNUL ROMÂN A MAI SPUS-O că nu poate lua în considerare observaţiile şi recomandările care ar constitui acte de imixtiune în politica sa internă... Guvernul român se vede în sfârşit dator să atragă atenţia că orice intervenţie străină e de natură să agraveze situaţia elementelor vizate de măsurile legale ale guvernului său... şi în fapt şi în drept Guvernul roman se vede deci obligat a nu putea reţine Nota din 24 iunie".