TEMERILE LUI MANIU AU FOST CONFIRMATE DE BURTON BERRY

 

In raportul reprezentantului american la Bucureşti, adresat Departamentului de Stat, pe 12 aprilie, Burton Berry sublinia că sunt „...suficiente probe pentru a justifica analiza, probe demonstrând că, implacabil şi rapid, comuniştii se îndreaptă spre controlul deschis şi nestânjenit  asupra României, având obiectivul identic cu cel din Bulgaria, de a confrunta pe semnatarii   păcii cu un fapt împlinit atunci când se vor încheia ratificările Tratatului de Pace".

Şi nu numai în Bulgaria, dar şi în Polonia, unde sângele curgea după 1944, dar si în 1947. Se dădea cifra de 1.486 de persoane moarte în luptele de partizani împotri­va comunismului.

Tot din aprilie 1947 a început o ridicare în masă a circa 140.000 de ucraineni ce locuiau în Polonia şi deportarea lor în fundul Rusiei, în cadrul operaţiunii denumită Vistula. In timpul alegerilor ce avuseseră loc în Polonia, fuseseră arestaţi peste 50 000 de membri ai partidului ţărănesc polonez.

Dar politica rusească pentru destabilizare se făcea simţită în toată Europa, până la Atlantic. In aprilie 1947, Franţa ajunsese într-o situaţie critică, neputându-se rezolva problemele interne.

Generalul De Gaulle, în aprilie (10), a ţinut un discurs la Strasbourg în care a criticat conducătorii politicii franceze, dându-şi seama că problema constă în ciocnirea intereselor dintre cele două concepţii despre lume care se manifestau pe coasta At­lanticului. Intuind că politica americană are mai multe asemănări cu tradiţia şi structura franceze, s-a declarat împotriva oricărui sistem  totalitar, ceea ce a supărat pe comuniştii din Franţa, repercusiunea simţindu-se până la Moscova. De acolo  n-a întârziat reacţia şi, ca la comandă, comuniştii şi socialiştii din toată lumea au început atacul contra generalului. Acesta, la rândul lui, a trecut la formarea unui nou partid, "Uniunea Poporului Francez", care s-a bucurat de o bună primire nu numai în opinia publică franceză, dar şi în cea internaţională, care vedea din ce în ce mai clar manevra Moscovei. Lucrând „subteran", în Franţa va începe o acţiune de greve dirijate şi la sfârşitul anului se vor găsi în lagărele de refugiaţi ruşi din, şi nu numai acolo, depozite cu arme sovietice oferite de Kremlin. Urmările se vor vedea.

Impasul Conferinţei de la Moscova era evident, iar din cauza cui era mai clar ca oricând. Acelaşi impas se dovedea în ceea ce priveşte încheierea tratatului cu Japonia, neputându-se încheia pacea. Interesul venea numai de la Moscova. Paralel, nu înceta campania pentru transparenţă, ce se făcea mai ales în America, pentru transparenţă asupra secretelor bombei atomice.

Cele două ţări, Germania şi Japonia, nu puteau încheia pacea, fiindcă se găseau sub aceeaşi umbrelă ce îşi avea bastonul sau bagheta la Moscova.

In faţa acestei situaţii, la 23 aprilie, preşedintele Comisiei pentru Energia Atomică, David Lilienthal, a declarat necesitatea menţinerii secretului bombei atomice, analizând motivele atât în cadrul comisiei, cât şi în afara ei.

In cadrul Comisiei se ciocnea propunerea Statelor Unite, care urmărea controlarea producţiei mineralelor radioactive şi utilizarea lor printr-o autoritate însărcinată să controleze absolut toate ţările şi care să nu fie împiedicată prin vetoul Marilor Puteri, Şi cea a U.R.S.S., ca să nu se creeze nici o autoritate, iar controlul să se facă de către Consiliul de Securitate, unde fiecare mare putere să se poată folosi de dreptul de veto. Mai mult, U.R.S.S. nu accepta să se facă control pe teritoriul ei şi bomba atomică să fie scoasă în afara legii, urmând ca în 90 de zile stocurile cu bombe atomice să fie distruse.

Până la distrugere, interesa şi secretul bombei atomice, aşa că pe această linie s-au intensificat eforturile şi nu s-a reuşit să se descopere secretul, ci s-a dat de firul  spionajului care mergea spre secret la Ottawa. Guvernul canadian a cerut rechemarea ataşatului militar rus de către Moscova. Rapoartele comisiei au fost votate cu  10 voturi pentru şi două contra: U.R.S.S. şi Polonia.

Acesta era contextul în care preşedintele Comisiei Energiei Atomice a precizat cauzele „externe" legate de imposibilitatea încheierii tratatului cu Austria, constând din

a)   revendicările Iugoslaviei asupra Austriei;

b)   reparaţiile cerute Austriei;

c)   chestiunea bunurilor germane din Austria.

Toate aceste probleme se aflau sub aceeaşi umbrelă şi erau manevrate din ace­laşi loc ca să nu se poată închide acum, ci cât mai târziu, pentru a putea să stoarcă cât mai mult Austria, iar pe de altă parte ca să se retragă cât mai târziu din centrul Euro­pei, din Ungaria şi România, deoarece retragerea din ultimele două ţări depindea de evacuarea Austriei.

Aşa cum am văzut, ochiul Moscovei veghea de la Atlantic până la Pacific nedorind pacea, ci doar stăpânirea singură şi necondiţionată.

Pe lângă celelalte ţări din regiune, şi România se bucura de o atenţie deosebită, iar regimul i se înăsprea din zi în zi, prin toate mijloacele, urmărind să o îngenuncheze definitiv şi să distrugă orice opoziţie, tot ce ar putea genera o împotrivire la planurile comuniste diabolice.

In crepusculul Conferinţei de la Moscova, unui anume manipulant,  Silviu Brucan, i s-a adus aminte că tăcuse. Trezit din somnolenţă, a pus mâna şi s-a întrebat pe 21 aprilie, în „Scânteia": "Nu mai sunt fascişti în România ?". Şi tot el răspundea:  „După 23 august prima grijă a dlui Maniu a fost să declare că în România nu mai sunt fascişti. Avea şi D-sa o socoteală. Fiindcă, nu mult după aceea, «dispăruţii» au început să apară unul câte unul în partid şi în «oficios» ". Lăsa să se înţeleagă că «dispăruţii» erau legionari, dar uita esenţialul, că aceştia erau dispăruţi fiindcă pe 6 decembrie 1945 încheiaseră pactul cu tovarăşa d-sale Ana.

Un alt coleg de breaslă, venit de la Moscova de ziua luminoasă a muncii cerea demascarea reacţionarilor, şi mai mult: "trebuie toţi, dar absolut toţi, să fie judecaţi şi aspru condamnaţi... să fim necruţători faţă de aceşti jefuitori ai poporului". Voia să îi vadă la "muncă obligatorie în tabere de muncă".

Desigur, peste ţară se aşternuse o teamă, dar văzând cum evoluează situaţia se pare că teama le intrase în oase comuniştilor şi guvernul stătea cu ochii la armată, la aceea şcolită în U.R.S.S. de Ana, Walter Roman şi Teclu, denumită de "voluntari".

Propunerea din aprilie a lui Teclu, ca „Tudor Vladimirescu", divizia procomunistă să rămână în continuare instalată în Bucureşti şi ca tovarăşii lor din cealaltă divizie, „Horia, Cloşca şi Crişan" să staţioneze în apropierea Bucureştiului, „pentru eventualitatea folosirii lor în caz de forţă majoră", a fost socotită oportuna şi acceptată de guvernul Groza.

In paralel, pe 25 aprilie, Ministerul de Interne a întocmit un plan de acţiune ce trebuia să rămână foarte secret până la punerea lui în aplicare, pentru menţinerea ordinii şi asigurarea liniştii pe teritoriul ţării.

Se urmărea ridicarea „din mijlocul maselor a elementelor active care organi­zează şi conduc acţiunea de instigare a populaţiei împotriva regimului..."   Se indica. locul unde se găseau: sediile partidelor politice de opoziţie, sediile unor asociaţii fara scop lucrativ, locuri diverse de întâlniri (cluburi, localuri publice, unele locuinţe particulare) în care conducătorii acţiunii de instigare se întâlneau, camuflând aceste adunări sub pretextul unor reuniuni distractive.

Locurile în care se desfăşurau acţiunile de instigare: instituţii publice, întreprin­deri de stat şi particulare, asociaţii profesionale, sindicate, universităţi şi şcoli, pieţe alimentare şi târguri de desfacere a produselor ţărăneşti, locuri de adunare ale sătenilor (biserici, jocuri în zile de sărbătoare, cârciumi), trenuri şi gări.

Care erau elementele active instigatoare vizate: conducătorii politici din organizaţiile centrale, cei ce se deplasau cu ocazia şedinţelor şi întrunirilor, ele­mente din diferite asociaţii nelucrative, funcţionarii publici cu atitudini şi manifes­tări în spirit reacţionar, cadrele universitare care predau introducând spiritul reacţionar, studenţii cunoscuţi ca agitatori, muncitorii care conduceau acţiunea de instigare în masă, militarii deblocaţi care făceau parte din secţiile militare ale partidelor politice de opoziţie, moşierii şi ţăranii înstăriţi. Atenţia principală trebuia îndreptată asupra celor ce instigau printre muncitori, ceferişti şi săteni, cei care îndemnau la sabotarea producţiei, la greve, colportări de ştiri duşmănoase, cei ce instigau la acte de tulburare a ordinii şi liniştii, cu alte cuvinte împotriva a tot ce mişca în ţară şi nu aplauda guvernul.

In vederea pregătirii arestării tuturor instigatorilor pentru curăţarea maselor de cei ce activau împotriva regimului, inspectorii generali de poliţie vor lua imediat legătura cu conducătorii chesturilor şi poliţiilor de reşedinţe, iar inspectorii de jandarmi cu comandanţii legiunilor, în vederea ridicării şi modului cum se va desfăşura operaţiunea. Se vor întocmi situaţii cu instigatorii activi propuşi pentru arestare.

Cum se desfăşurau operaţiunile de arestare. Data se comunica de Ministerul de Interne şi erau simultane pe tot teritoriul ţării. Pentru fiecare persoană propusă a fi ridicată participa, la oraş, cel puţin un ofiţer de poliţie şi un agent, iar la sate un reangajat şi un jandarm, care luau cunoştinţă de misiune numai în momentul când plecau să-1 aresteze. Cei ridicaţi erau duşi la unităţi de poliţie sau jandarmi, cât mai aproape de staţiile de îmbarcare C.F.R., evitându-se staţiile aglomerate. După ridicare, până a doua zi la ora cinci dimineaţa, se raportau inspectoratului de poliţie numărul celor arestaţi. In următoarele două zile se întocmeau dosare pentru fiecare arestat, cu activitatea de instigator a respectivului, indicându-se şi locul unde s-au desfăşurat.

Operaţiunea de arestare se anunţa de anvergură şi aşa a şi fost pregătită, urmând să se comunice numai ordinul, cu data şi ora aplicării de către Teohari Georgescu, ordin care nu va întârzia, după cum vom vedea.

Planul de acţiune iniţiat pe 25 aprilie 1947 s-a pus în aplicare în noaptea de 4 spre 5 mai, prin ordinul 50.000 S/1947, în cadrul căruia câteva mii de români au fost arestaţi şi duşi la Piteşti, Craiova, Gherla, Aiud, Miercurea Ciuc... Numai de la Braşov au fost ridicate 34 de persoane... din toată ţara fiind luaţi conducătorii partidelor de opoziţie, mai ales naţional-ţărănişti. In dimineaţa de 5 mai, soseau telefoane din toate judeţele anunţând numele celor arestaţi... Arestările aveau să continuie. Directorul Siguranţei şi Ordinii Publice din Inspectoratul jandarmeriei, generalul Nicolae Stoicescu, prin ordinul telefonic 32.971/16 mai confirma continuarea acţiunii:

„urmare la ordinul circular 50.000/1947 al M.A.I., luaţi măsuri ca pe viitor persoanele care se încadrează în prevederile acestui ordin să fie înaintate de către legiunile de jandarmi care le-au reţinut direct la unul din centrele de internare, care este mai aproape de formaţiunea respectivă... După primire, prezentul ordin va fi comunicat formaţiunilor în subordine".

Am putea socoti că s-a lansat acţiunea de distrugere a opoziţiei, după cum preconizase Teohari Georgescu: „Să tăiem vârfurile reacţionare...".

In după amiaza de 5 mai 1947 au fost convocaţi parlamentarii naţional-ţărănişti pe strada Cristian Tell nr. 10, unde s-a discutat situaţia arestărilor şi măsurile ce se impun. Cu acea ocazie Nicolae Penescu a dat citire unei scrisori din închisoarea Piteşti despre situaţia, considerată de exterminare, a celor ridicaţi cu primul val (9 martie).

Profesorul Gheorghe Zâne, deputat de Iaşi, a comunicat că în cadrul audienţei de la Petru Groza, i s-a promis că arestaţii vor putea primi alimente de acasă.

S-a hotărât informarea imediată a lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, care se găseau, primul la Sibiu, iar cel de-al doilea la Dobreşti.

Tineretul Universitar Naţional-Ţărănesc din Bucureşti, în faţa valului de arestări, deoarece cenzura refuza apariţia unor articole de presă, a hotărât să continue acţiunea de informare a opiniei publice prin manifeste difuzate de studenţii din capitală. In această situaţie, Corneliu Coposu a dat de la Clubul P.N.Ţ. multiplicatorul şi un grup format din Ion Manea, Ceacu Constantin, Jurebie Gheorghe şi Ioniţoiu Cicerone au trecut la acţiune. Se multiplicau pe strada Cetatea Albă 17, pe strada Pomenirii 7 şi strada Crăsnaru 28. Difuzarea se făcea prin studenţii de la Academia Comercială şi de la Litere, în timpul nopţii. Unele erau semnate „M".

Iată cuprinsul a două dintre aceste manifeste:

"ROMÂNI,

De trei luni arestările se ţin lanţ. Guvernul comunist a dezlănţuit teroarea. După ce a  furat  voinţa ţării, exprimată la 19 noiembrie 1946, caută astăzi să ne răpească libertatea. Aceşti oameni, aserviţi intereselor străine, urmăresc să îngenuncheze neamul românesc.

Plini de ură şi mânie, sapă la temelia ţării noastre. Setea lor de sânge nu cunoaşte margine. Vor să distrugă totul, urmăresc să aducă haosul.

Avem  datoria de onoare, în clipele grele ce ne aşteaptă, să ne apărăm demnitatea, să ne unim pentru salvarea României".

*

„ROMÂNI

După mai bine de doi ani de guvernare, actualii noştri conducători, înspăimântaţi de bilanţul dezastruos al cârmuirii lor, au reînceput o campanie fero­ce pentru distrugerea a tot  ce este expresie superioară a culturii şi eticului roma­nesc. Recunoscând în toată intelectualitatea o redută ce nu o poate cuceri cu lozinci şi silnicie, guvernul cel mai incompetent pe care l-a avut vreodată Ţara Românească, guvernul care înmănunchează nemaipomenit până astăzi trădarea, prostia şi minciuna crede că se poate salva prin eliminarea adversarului. Astăzi, sunt arestaţi şi persecutaţi profesori universitari, magistraţi, ofiţeri superiori, muncitori, studenţi si  ţărani de frunte, fără nici o justificare. Crede oare guvernul că a reuşit să reducă într-atât conştiinţa românească, încât aceste abuzuri să nu mai trezească nici un răsunet în sufletul ţării, sau vrea să conducă un popor de sclavi terorizaţi?

Români, este timpul să ne afirmăm puternic dorinţa noastră de libertate. Să ştie guvernul  şi toţi adversarii ţării că vrem o Românie Mare şi independentă. Sprijiniţi pe toate căile pe cei persecutaţi, căci sprijiniţi sufletul ţării".

*       *

A doua zi după arestări, pe 6 mai 1947, într-un comunicat al Ministerului de Interne, se justificau arestările ca necesare în vederea păstrării ordinii faţă de actele provocatoare şi subversive.

Corespondentul ziarului „New York Times" din Londra a trimis un articol pe 9 mai la Londra, anunţând:

„253 de oameni politici aparţinând Partidelor Naţional-Ţărănesc, Liberal-Brătianu şi Social-Democrat Independent, ce se găsesc în tabăra de internare de la Piteşti, au înaintat un memoriu Comisiei Aliate de Control. Cei arestaţi arată în memoriu că sunt ţinuţi în tabăra de la Piteşti fără a fi interogaţi şi fără să li se spună motivele arestării. Ei arată, de asemenea, că hrana este insuficientă, deoarece ea nu reprezintă nici minimul necesar de 40% de calorii. Cei 253 de arestaţi cer intervenţia Comisiei Aliate de Control ca să fie aplicate legile în vigoare, pentru a fi salvaţi de starea de inaniţie în care se găsesc şi care devine din ce în ce mai rea. Memoriul poartă data de 5 mai şi se încheie cu post-scriptumul că, în acest moment, au sosit alţi 70 de arestaţi, adaugă semnatarii. Memoriul a fost înmânat vineri la amiază celor 3 reprezentanţi care compuneau Comisia Aliată de Control". Semnează Liviu Nasta.

(Liviu Nasta a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică pe 14 aprilie 1950, cu lotul de la Oficiul American de Informaţii.)

In faţa presiunilor ce se făceau în învăţământul superior, profesorul universitar Florian Ştefănescu-Goangă, fost rector al Universităţii din Cluj şi fost subsecretar de stat la Ministerul Instrucţiei Publice, a făcut o interpelare la Parlament, în şedinţa de miercuri 7 mai 1947. Textul integral se află publicat în Monitorul Oficial (partea a IlI-a nr. 8, 7 mai 1947), fiind deosebit de important în ceea ce priveşte tendinţa de la acea oră, când toate instituţiile statului erau subminate, în vederea "distrugerii" lor. Redăm câteva idei:

"...Universitatea are misiunea să caute, să afle şi să comunice adevărul, că dacă nu este în stare să facă lucrul acesta nu merită numele de Universitate. Aflarea adevărului implică însă libertatea de cercetare şi de discuţie a tuturor problemelor importante de ordin ştiinţific şi a tuturor punctelor de vedere sub care sunt privite aceste probleme de ordin ştiinţific.

Fără aceste libertăţi, Universitatea poate deveni o instituţie politică sau o agenţie de propagandă în serviciul unui partid politic, dar nu o instituţie cu caracter ştiinţific.

Profesorii universitari sunt liberi, ca orice cetăţean, să aibă convingerile lor politice. Ei trebuie să se bucure, ca orice cetăţean, de libertatea de gândire, de opinie Şi de vorbire, dar ei nu pot face din sala lor de curs un centru de propagandă politică...

Libertatea de cercetare şi predare implică competenţa profesorului şi obiectivitatea într-o specialitate. Ea cere profesorului să fie imparţial, animat de spiritul răspunderii, lipsit de orice fel de prejudecăţi, onest în convingerea lui şi devotat adevărului public... am spus că Universitatea este locul de întrecere în cercetări ştiinţifice, nu loc de pasiuni şi lupte politice. N-am permis cât am fost rector, timp de opt ani de zile, să se facă propagandă politică de la catedra universitară şi am luptat cu ultima energie contra mişcării legionare şi era să plătesc cu viaţa mea această atitudine...

Menţin şi acum convingerile mele pentru că aşa o cer interesele superioare ale ţării. Cum nu am permis pe vremea aceea unui profesor de chimie să facă incursiuni de sociologie şi doctrină politică de pe catedra lui, tot aşa susţin şi astăzi că nu trebu­ie permis nici unui profesor să iasă din domeniul strict al cercetărilor şi convingerilor lui ştiinţifice şi nu este bine să facem o îndoctrinare politică de la catedră...

In epoca de formaţie trebuie să lăsăm pe studenţi să se orienteze obiectiv si documentat în toate doctrinele sociale şi politice... Cum poate un elev de liceu, cum poate un student să mai vadă în mod obiectiv realitatea, atâta vreme cât îndoctrinarea lui politică într-o anumită direcţie începe într-o epocă în care el nu este destul de pregătit ca să judece în mod obiectiv, întemeiat pe fapte?

...Să-i lăsăm pe studenţi să înveţe carte, să fie la curent cu toate manifestările de ordin social şi cultural, să cunoască toate doctrinele politice, să fie chiar şi oameni politici, dacă se cred că sunt capabili şi au timpul disponibil, să militeze în partidele respective, dar să respecte Universitatea.

Politica să se oprească la poarta Universităţii şi pentru ei, şi pentru profesori, pentru că numai aşa se va putea dezvolta o colaborare fructuoasă între studenţi şi profesori".

Deoarece ministrul Ştefan Voitec era lipsă, i s-a spus că răspunsul la interpelare i se va comunica.

Şi, într-adevăr, a primit răspuns: scoaterea la pensie pentru atingerea limitei de vârstă, în 1948, şi detenţia la Sighet, între 5 mai 1950 şi iulie 1955.

Fără să fi făcut interpelări, peste 200 de cadre universitare au fost scoase din învăţământ şi cei mai mulţi arestaţi şi exterminaţi în temniţe.

Şi, ca o ironie a soartei, acel Brucan, tot pe 7 mai 1947, în "Scânteia", arăta poporului român ce este democraţia: "...Calea care duce la o reală ridicare a nive­lului de viaţă al clasei muncitoare din România... este izbirea reacţionarilor duşmani ai poporului român...".

Pentru că în democraţia comunistă se acceptau şi iniţiativele particulare, Inspectoratul de Jandarmi Timiş trimitea Ordinul 901/1947 care completa pe cel din 4/5 mai, dispunând ca toate sectoarele de jandarmerie, până la 3 iunie, să întocmească evidenţe precise, pe comune, cu următoarele date:

-   numărul membrilor organizaţiei de tineret a P.N.Ţ. - Maniu, precum, separat,
şi al celorlalţi membri ai P.N.Ţ. - Maniu;

-    aceleaşi tabele distincte şi pentru membrii P.N.L. - Brătianu.
Acţiunea împotriva opoziţiei era în plină desfăşurare şi în secret absolut.

Pe data de 17 mai 1947 a fost arestat preşedintele Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc pe ţară - Ion Bărbuş, arestare care făcea parte din Ordinul 50.000 S/1947.

Delegaţii centrelor universitare s-au întâlnit de urgenţă pe 19 mai la Bucureşti, deoarece Siguranţa căuta să-1 împingă pe Alexandru Drăgulănescu la conducerea T.U.N.Ţ- pe ţară, şi a fost ales tot Ion Bărbuş, care se găsea la câteva sute de metri de locul unde i se hotăra soarta. Manevra Siguranţei nu a reuşit. Activitatea Tineretului Universitar Naţional-Ţărănesc a continuat normal. De fapt, ea nu s-a întrerupt nici după dizolvarea pe hârtie a partidului. Ca o dovadă precisă este faptul că în 22 de­cembrie 1989, P.N.Ţ. a fost primul partid politic prezent pe scena politică, reorganizat si primul înscris la tribunal.

Cu toată teroarea ce se instituise, cu toate încercările Siguranţei de a dezbina partidele de opoziţie, pe 17 mai 1947, acasă la Dinu Brătianu s-au întâlnit cei trei preşedinţi ai partidelor din opoziţie. Prima problemă discutată a fost atitudinea adop­tată de unii deputaţi din P.N.Ţ. care împreună cu Gh. Zâne s-au prezentat la Parlament, si-au ridicat carnetele de C.F.R. şi aveau intenţia de a participa la lucrările Parlamen­tului. Iuliu Maniu le-a spus celorlalţi că n-a putut să-i împiedice. Brătianu a declarat că el este împotriva acestui lucru, dar el avea numai trei deputaţi. Conta gestul.

Constantin Titel Petrescu şi-a exprimat dorinţa să se înceapă demersuri energice pe lângă Misiunile Aliate în legătură cu legea defascizării, a arestărilor şi a înfometării. S-a mai subliniat necesitatea acţiunii comune pentru asistenţa celor arestaţi şi ajutorarea familiilor lor.

După întâlnirea pe care liberalii au avut-o în aceeaşi seară, s-a pus la punct memoriul pe care CI. Brătianu 1-a înaintat Regelui pe 20 mai şi în care se referea la teroarea dezlănţuită de guvern, sugerând să nu se mai lucreze cu el:

"SIRE,

Partidul Naţional-Liberal supune Înaltei Voastre atenţii situaţia creată Româ­niei în împrejurările actuale deosebit de importante pentru neamul românesc.

Apropiata ratificare a Tratatului de Pace va aduce o schimbare esenţială în statutul juridic al ţării noastre, ca şi a poziţiei ei în ordinea internaţională.

România devine un stat suveran în care factorul constituţional, Regele, are din nou deplinătatea prerogativelor şi atribuţiilor sale.

Sunt, în special, două chestiuni asupra cărora trebuie să se îndrepte în aceste împrejurări întreaga sa atenţie:

a)    ca aplicarea Tratatului de Pace să se facă integral, fără a se nesocotidispoziţiile art. 3, care prevede exerciţiul deplin al libertăţilor publice înscrise în Constituţie. Guvernul se străduieşte să anuleze efectele acestui articol atât de categoric, dând o interpretare tendenţioasă şi întâietate art. 5, sub pretext că urmăreşte înlăturarea acţiunilor cu caracter fascist;

b)    ca guvernul, ce are mai mult ca oricând un caracter de provizorat, în preajma ratificării, să nu fie lăsat să creeze fapte îndeplinite în ordinea politică şi economică
Pe care este lipsit de calitatea de a le legifera.

După cum România nu poate fi reprezentată în O.N.U. prin guvernul actual, care nu este expresia înaltei voinţe naţionale, ci a fost impus prin forţă şi se menţine prin acte de teroare şi violenţă, tot astfel nici Suveranul nu poate admite ca Partidul Comunist, o infimă minoritate, să realizeze reforme structurale în ordinea politică şi economică, folosind o conjunctură vremelnică.

Cu deosebire, trebuie să insistăm asupra teroarei dezlănţuite în ultimele două luni, prin nenumărate arestări samavolnice de membri ai opoziţiei, pentru justificarea cărora se încearcă din nou a se înjgheba comploturi imaginare sau să se inventeze legături cu mişcările de revoltă ale populaţiei, care izbucnesc din când în când, din cauza excesului de mizerie şi de abuzuri.

Tratamentul la care sunt supuşi membrii P.N.L.,fără nici un motiv, decât acela că au fost găsiţi pe listele Siguranţei, este de altfel caracterizat prin cea mai desăvârşită lipsă de omenie. Ei sunt ţinuţi intenţionat zile întregi fără hrană sau schimburi de rufe împiedicându-se orice ajutor din partea familiilor, expuşi la toate consecinţele unui regim sălbatic care aminteşte cele mai barbare metode ale taberelor de concentrare hitleriste.

In închisoarea de la Piteşti suntem înştiinţaţi că a izbucnit o epidemie de tifos exantematic care a făcut până acum un număr de victime.

Pe lângă această stare de tulburare şi de nesiguranţă la care a dat loc această acţiune teroristă a guvernului, au obligat mii de membri ai opoziţiei să-şi părăsească ocupaţiile, să se refugieze în casele altora sau chiar în păduri, temându-se să nu fie ridicaţi în orice moment şi închişi laolaltă cu cei arestaţi până acum. Zilnic se pregătesc noi tabere de concentrare pentru arestaţi.

Pe de altă parte, guvernul anunţă o lege pentru punerea în aplicare a art. 5 al Tratatului de Pace, prin care îşi deschide posibilitatea de a declara „fascist" pe oricine nu se alătură acţiunii sale şi de a-i aplica cele mai severe sancţiuni, sub pretextul de a împiedica manifestări împotriva Naţiunilor Unite şi în special în contra U.R.S.S. Din acest motiv, partidul comunist, adevăratul stăpân al situaţiei, speră să poată lipsi partidele politice de opoziţie de cei mai de seamă fruntaşi ai lor, pe care îi pot oricând implica în procese inventate şi conduse de creaturile lor. De altfel, el nu se sfieşte să declare în public că urmăreşte lichidarea partidelor democratice de opoziţie.

Regele nu poate lua asupra sa consfinţirea legală a unor asemenea procedee, fără a primejdui rostul însuşi al existenţei sale în viaţa de stat...

Legile întocmite de guvernul controlat de P.C.R. sunt supuse semnăturii rega­le. Această semnătură nu poate acoperi manevre ca acelea pe care le-am amintit mai sus. Aceeaşi concluzie se aplică şi unor legi cu caracter economic, care urmăresc pe cale indirectă realizarea grabnică a programului comunist: lichidarea proprietăţilor şi întreprinderilor individuale, prin prăbuşirea monedei, haosul preţurilor şi salariilor, instituirea unor oficii economice menite să dirijeze şi să controleze întreaga producţie şi chiar să se substituie adevăraţilor proprietari.

Suveranul, pentru îndeplinirea menirii sale constituţionale, trebuie să considere guvernul Groza ca un simplu guvern de giranţi, să nu mai semneze nici o lege cu scopul de a aduce modificări esenţiale în structura politică şi economică a ţării şi să facă un nou apel la cele trei Mari Puteri, spre a se găsi formula unui guvern în măsură de a reprezenta voinţa şi aspiraţiile reale ale ţării, în vederea aplicării Tratatului de Pace şi admiterii României în O.N. U.

Prestigiul şi autoritatea pe care Coroana şi Regele le au în ţară, ca şi recunoaşterea lor de către Aliaţi, prin manifestări ce au impresionat opinia publică de pretutindeni, dau Suveranului putinţa şi-şi fac şi o datorie de a menţine rolul său de arbitru şi de păzitor al legilor şi principiilor constituţionale, precum şi de a veghea la păstrarea noţiunii de umanitate. în raporturile politice şi în viaţa publică.

Pentru realizarea acestor ţeluri, Suveranul poate fi asigurat de sprijinul întregii opinii publice româneşti.

Sunt al Majestăţii Voastre prea supus şi plecat servitor,

C.I.C. Brătianu"

In sânul guvernului a apărut o fisură, tocmai în aceste momente, atât din punct de vedere economic cât şi politic, din partea unor foşti colaboraţionişti de meserie care gândeau că acţiunea hotărâtă a americanilor pe plan economic ar putea schimba rotaţia terestră şi să nu îi găsească tot în tabăra dictatorială.

De exemplu, în şedinţa de guvern din 20 mai, în legătură cu înfiinţarea Oficiilor Industriale, ministrul tătărăscean Alexandrini a spus:

"Socotim că, aşa cum această lege este redactată, ea este de natură nu numai să nu sporească încrederea, dar să determine o fugă şi mai mare a capitalurilor din întreprin­deri decât cea  

cunoscută până acum. Să mărească marasmul economic, în loc ca măsurile luate de noi să fie de natură să ducă la o ameliorare a vieţii economice".

Peste trei zile, grupul tătărăscean s-a abţinut de la vot asupra acestei legi, în Parlament.

Şi nu a fost numai atât. Pe 24 mai, Gh. Tătărăscu a prezentat un memoriu guvernului, despre care se spune că înainte 1-a văzut Kavtaradze, fiind de acord cu el, dar 1-a făcut pe Gheorghiu-Dej să reacţioneze neplăcut. Iată câteva fragmente:

"...după o cercetare obiectivă a stării de spirit care stăpâneşte azi toate catego­riile sociale şi toate categoriile producătoare, aduce dimpotrivă concluzia că în în­treaga ţară se ridică împotriva guvernului un val de nemulţumire, care sporeşte zi de zi şi în ultimul timp începe să ia proporţii îngrijorătoare.

Acesta este adevărul, aceasta este realitatea... La loc de frunte stau excesele regimului de excepţie care mai dăinuieşte încă.

Şi în primul rând excesele arestărilor preventive.

Aceste arestări sunt dictate, desigur, de raţiuni majore, dar modul cum se execută duce la abuzuri şi instaurează în întreaga ţară un regim de nelinişte şi de nesiguranţă, care creează o atmosferă de nemulţumire şi chiar de ură crescândă împotriva întregii noastre guvernări. Sunt arestaţi oameni absolut nevinovaţi şi din considerente care n-au nici o legătură cu liniştea şi ordinea publică.

Se creează astfel o atmosferă prielnică înfiripării unei legende după care nu suntem decât un regim care se menţine prin forţă şi teroare, un regim impopular şi nedemocratic... Arestările în masă nu au fost niciodată şi nu sunt nici azi stavilă împo­triva curentelor subversive. Arestările în masă recrutează noi elemente în slujba agitaţiei şi tulburării şi în orice caz creează guvernului o atmosferă neprielnică.

Preşedintele Consiliului a făgăduit înaintea alegerilor o amnistie pentru delictele politice. Nu a urmat nici o amnistie, ci numai o recrudescenţă apoliticii de represiune...

In cazul nemulţumirilor create de abuzurile sau de măsurile neraţionale ale aparatului de stat, trebuie situată grava "problemă germană". Se duce împotriva poporului german, şvab şi săsesc o acţiune de prigoană, care prin urmările ei consti­tuie o slăbire a economiei noastre naţionale, o abatere de la obligaţiile noastre inter­naţionale şi o mare eroare politică...

Este, de altfel, o anomalie a timpului nostru ca, în momentul în care U.R.S.S., Statele Unite şi Marea Britanie îşi dau mâna pentru ca să ridice poporul german, făcând chiar sacrificii materiale în acest scop, la noi guvernul să aplice minorităţii germane regimul despuierii şi prigoanei.

Pe de altă parte, în armata, în magistratură, în învăţătorime şi profesorime,in  preoţime, în funcţionărime, stăpânesc aceleaşi stări de nemulţumire... aceste stări sunt provocate sau agravate şi de actele şi propriile noastre greşeli...

Nesiguranţa, arestările preventive, rechiziţiile, abuzurile contribuie în egală măsură la crearea şi apoi la permanentizarea acestui climat neprielnic, pentru or­ganizarea acţiunii de reconstrucţie... Se creează astfel o atmosferă de panică endemică. Intr-o astfel de atmosferă nu se poate începe executarea unui plan de consolidare economică, nici de consolidare a statului...

Pe de altă parte, din informaţiile ce le am, rezultă că de pe acum anglo-americanii se pregătesc a-şi rezerva atitudinea, punând-o în funcţie de modul cum vom respecta obligaţiile Tratatului de Pace şi în special art. 3 din acest Tratat care se referă la obligaţiile de a acorda tuturor cetăţenilor ţării liberul exerciţiu al libertăţilor fundamentale...

Guvernarea noastră trebuie să ia un nou curs....

(ss) Gh. Tătărăscu"

Oportunist ca întotdeauna şi colaboraţionist, Gh. Tătărăscu era îngrijorat de declaraţiile ministrului de Externe britanic în Camera Comunelor, din 13 mai, şi care au atras atenţia asupra articolului 3 din Tratatul de Pace. Ecoul în străinătate s-a simţit imediat. Iată cam ce a răspuns E. Bevin la interpelarea profesorului Savory (apărătorul popoarelor oprimate):

"...Guvernul Majestăţii Sale este informat perfect despre ce se petrece în Ro­mânia, unde de curând membrii opoziţiei au fost arestaţi. Guvernul britanic urmăreşte cu atenţie situaţia din România. Dacă sunt violări ale art. 3 din Tratatul de Pace, se vor lua măsurile corespunzătoare".

Profesorul Savory a adăugat că „guvernul britanic trebuie să ţină cont că de luni de zile guvernul român îşi bate joc de acordurile încheiate la Yalta, Postdam şi Moscova şi că trebuie să ia măsuri imediate pentru a împiedica ca tratatul încheiat de România să nu devină literă moartă".

După ce a răspuns că Tratatul de Pace nu este încă ratificat, deputatul conservator Farnham a declarat că există "destulă simpatie în ţara noastră pentru România care se află în nenorocire şi suferinţă şi că se vor depune eforturi pentru strângerea de fonduri destinate să ajute populaţia calamitată din România.

Poate dl Ministru să informeze guvernul de la Bucureşti că eforturile noastre vor fi zadarnice dacă atitudinea guvernului rămâne neschimbată?", a adăugat cu voce tare deputatul, la care dl Bevin a răspuns în aplauzele unanime ale Camerei: "Sper ca guvernele să remedieze astfel de boli politice de după război".

Agravarea situaţiei interne îl făcea pe secretarul general al P.N.Ţ. - Nicolae Penescu - să se adreseze ministrului de Interne, spunând printre altele:

"...în ultima vreme, agenţii poliţiei şi jandarmeriei au urmărit în toată ţara pe foştii candidaţi, delegaţi şi observatori ai P.N.Ţ. Ei arestează şi chiar condamnă persoanele care formează organizaţiile locale ale partidului nostru. Percheziţiile locuinţelor, efectuate fără nici un sens, persecuţiile de tot felul, precum şi acumularea măsurilor abuzive şi inumane, îi obligă pe prietenii noştri să se refugieze permanent. Intervenţia avea la bază o serie de scrisori venite din toate colţurile ţării către P.N.Ţ., către Iuliu Maniu.

Pe 30 mai 1947, organizaţia P.N.Ţ. din comuna Mătăsaru - Argeş îi scria preşe­dintelui:

"Bunul nostru prieten, dl Gh. Şută, în urmă cu trei săptămâni a prins de veste că va fi arestat, împreună cu un sincer amic, Becheru; amândoi au luat calea munţilor...

Prietenul I. Drăguşanu-Bădeşti şi I.L. Nica, liberal, în dimineaţa de 5 mai la ora 2.30 de minute, au fost surprinşi în locuinţele lor de către jandarmii din sectorul Domneşti, dar nu s-au lăsat arestaţi; au rezistat până în zorii zilei, când i-a salvat poporul... şi-au făcut bagajele şi au luat calea munţilor...

Prietenul Mihai Florea, învăţător la Retevoieşti, prinzând de veste că va fi arestat, a părăsit domiciliul cu direcţie necunoscută, casa fiindu-i regulat cercetată

de jandarmii locali".

Autorul scrisorii, Petre Popescu, spune: ,Eu cel puţin sunt gata să mă instalez aca­să şi să-mi organizez cu tot satul o mişcare de rezistenţă pentru orice eventualitate".

Iuliu Maniu a făcut o declaraţie corespondentului ziarului "New York Times", în legătură cu arestările, pe 24 mai:

„Guvernul român, constatând forţa politică a Partidului Naţional-Ţărănesc şi simţind pericolul care îl ameninţă prin această forţă politică, vrea să desfiinţeze organizaţia acestui partid şi a întregii opoziţii democratice, vrea să lipsească aceste partide de cadrele lor conducătoare.

El nu poate atinge acest scop, nici prin propagandă, nici prin ameninţări. Se refugiază prin urmare la mijloace de desfiinţare şi imobilizare fizică. In acest scop, de două săptămâni îi arestează pe membrii cadrelor de partid din capitală şi din pro­vincie şi îi ţin contrar tuturor intervenţiunilor, de săptămâni întregi în închisorile din Piteşti, Craiova, Gherla şi capitală.

Fără a fi audiaţi, fără a li se aduce la cunoştinţă motivele arestării şi fără observarea celor mai elementare reguli de urmărire în vigoare. Astfel sunt arestate peste 400 de persoane politice din conducerea partidelor de opoziţia, în special din Partidul Naţional-Ţărănesc, reţinute în închisori, în cele mai mizerabile condiţiuni, fără hrană, fără veşminte, puşi în sistem celular sau aglomeraţi în camere celulare câte 20-30 de persoane. Mii de cetăţeni sunt refugiaţi prin păduri spre a evita arestarea.

Hrana pe care o primesc cei arestaţi de la penitenciar nu conţine decât 200-230 de calorii, iar alimentele trimise de rude şi prieteni nu sunt îngăduite să li se predea, medicamente nu li se dau, astfel că sunt deja 70 de bolnavi suferind de tuberculoză şi de boli de stomac, cei mai mulţi de inaniţie. Sunt deja doi morţi şi câţiva aproape de moarte. S-a introdus deci sistemul de la Dachau şi Buchenwald, de-a dreptul cu intenţia de a fi exterminaţi.

Protestez în faţa opiniei publice civilizate mondiale împotriva acestor inumanităţi; este revoltător ce se petrece în ţara noastră faţă de oamenii care nu au nici o altă vină decât că nu sunt aderenţii politicii guvernului şi nu au tendinţă comunistă. Şi toate acestea în contra stipulaţiunilor convenţiunilor de la Yalta, Postdam şi Moscova şi contra Tratatului de Pace încheiat la Paris.

 

Guvernul, pentru a înşela opinia publică mondială, calomniază partidele democratice că ele voiesc să instaureze o mişcare fascistă, ceea ce este absolut neadevărat, pentru că în România nu există o mişcare fascistă, nu este o mentalitate fascistă, ceea ce s-a dovedit prin faptul că acţiunea din 23 august pentru gonirea Axei din ţară a fost susţinută fără excepţie de întreaga armată şi întreg poporul românesc De atunci încoace, contrar tuturor agenţilor provocatori ai guvernului, acesta nu poate să invoce nici un caz concret de fenomen fascist. Realitatea este că guvernul român şi poporul român sunt două lucruri cu totul deosebite. Procedeul inuman al guvernului nu cade în sarcina poporului român, ci este o măsură luată contra poporului român tocmai fiindcă sentimentele lui democratice civilizate opun rezistenţă conştientă fată de guvern.

Urmarea acestui fapt a fost, de altfel, rezultatul alegerilor din 19 noiembrie 1946, în decursul cărora partidele guvernamentale au rămas în zdrobitoare minoritate. Guvernul este conştient de ilegalitatea procedurii sale, motiv pentru care nu admite să se publice nimic în ziare despre arestări şi cenzură, opreşte orice informaţie privitoare la tratamentul la care sunt supuşi arestaţii fără vină...".

Unul ca Silviu Brucan, cu o ură alimentată de beneficiile ocupaţiei ruseşti susţinută de Ana Pauker şi Iosif Chişinevski pe post de politruci, nu avea limită, fiindcă de logică nici nu se putea vorbi, şi în „Scânteia" din 30 mai scria: "...Dacă poporul român priveşte cu dispreţ la agitaţiile sterile ale bătrânilor politicieni -istorici - el nu rămâne impasibil la acţiunea lor subterană de înfometare şi provoca­re îndreptată împotriva liniştii din ţară... mai hotărât ca oricând să izbească cu toată puterea până la desfiinţare...".

Şi această marionetă făcea parte dintr-o conspiraţie internaţională care urmărea, precum zicea, desfiinţarea „istoricilor", a conducătorilor partidelor ţărăneşti din Eu­ropa subjugată, înaintea retragerii eventuale a trupelor ruseşti.

Chiar în acele zile, din Ungaria scapă Ferenc Nagy, care îşi găseşte refugiul în Elveţia (ştirea era din 31 mai), iar peste cinci zile, pe 5 iunie 1947, o altă ştire anunţa că Nikola Petkov, reprezentantul partidului ţărănesc, a fost arestat în plină şedinţă a Adunării Deputaţilor Bulgari, cu încă 24 de deputaţi.

Era clar că desfiinţarea preconizată prin „Scânteia" era dirijată de Moscova.

Războiul ideologic

De fapt nu mai era un lucru secret că Moscova devenise centrul de unde se dirijau toate acţiunile îndreptate pentru lichidarea statelor naţionale pe care le ocupaseră şi unde fiecare ţară îşi avea o direcţie separată, dirijată la rândul ei de Comitetul Central al U.R.S.S., prin N.K.V.D.

De altfel constatăm că amvonul a ceea ce fusese România se mutase la Kremlin, fiindcă de acolo se hotărâse, după cum sindicatele deveniseră o curea de transmisie a partidului comunist, în U.R.S.S. sau în democraţiile populare, tot aşa şi biserica să fie o a doua curea de transmisie. In vederea exportului experienţei sovietice, pe 10 aprilie 1945, Molotov (comisarul poporului rus însărcinat cu problemele externe) i-a chemat la ordin pe patriarhul Alexei şi pe mitropolitul Nicolae al Krutiţiei, dând directive pentru angajarea Patriarhiei ruse în Orientul Mijlociu şi în Balcani, într-o prezenţă religioasă activă la nivel mondial, urmărind înlocuirea catolicismului şi, ca prim obiectiv, extirparea lui acolo unde cizma rusească pusese piciorul.

Mesajul rusesc, care din decembrie 1941 făcuse apel la biserică în faţa pericolului  german, găsise ecou la mitropolitul ortodox de la Sibiu - Nicolae Bălan - care în septembrie 1944 i-a scris lui Alexei la Moscova: "Dacă România a cunoscut în trecut greşeli politice, dacă ea a participat alături de Germania la războiul contra Rusiei, această cauză se află în slăbiciunea naţiei române, datorită faptului că după 1700 ea a fost împărţită de existenţa printre români a unei biserici unite cu biserica papilor de la Roma". Era clar ce urmărea şi a continuat să declanşeze lupta spirituală internă, căutând sprijin extern, şi neîncetând să-şi manifeste în mai multe ocazii „mulţumirea, ataşamentul, recunoştinţa şi admiraţia faţă de marele vostru vecin de la răsărit şi de glorioasa lui armată eliberatoare...", în speranţa deschiderii porţilor Patriarhiei bucureştene în faţa lui. Dar nu ştia, săracul, că nu întotdeauna capul plecat şi linguşirile te pot duce acolo unde nu poţi ajunge cu fruntea sus. Şi i-a fost dat să vadă că alţii sunt chemaţi pe drumul visat, el nefiind decât unealta folosită spre a slăbi credinţa şi a ruina Biserica.

Cu ocazia aniversării Bisericii autocefale ruse, în martie 1947, mitropolitul Nicolae Bălan, invitat la Moscova, a vorbit "despre agresiunea papală în România,

în ultimii 50 de ani".

După întoarcerea de la Kremlin i-a explicat episcopului Iuliu Hossu planul Moscovei de suprimare a Bisericii Catolice, care deja începuse în Ucraina, şi i-a propus funcţia de mitropolit al Moldovei, conducătorul Bisericii Greco-Catolice. Iuliu Hossu a avut curajul refuzului.

Expansiunea trebuia făcută pe toate planurile în ţările surori şi patriarhul Alexei şi-a îmbrăcat odâjdiile şi a venit în România pentru două săptămâni (31 mai - 11 iunie), pentru crearea unui "front comun spiritual".Insoţit de Petru Groza, patriarhul Alexei a vizitat „moşia pastorală" ce şi-o însuşise şi, ajuns la Cluj, la recepţia ce s-a dat, episcopul Iuliu Hossu a refuzat să participe alături de un nou demolator Vîşinski.

Trecând pe la Blaj, Petru Groza i-a arătat că „aici este cuibul catolicismului din România", la care artistul patriarh i-a răspuns: „Terminaţi odată pentru totdeauna. In doi ani nu vreau să mai aud de greco-catolici, să dispară cu biserică cu tot".

Şi cum ordinele nu se discută, ci se execută, mai repede s-a înfăptuit diavoleasca poruncă - distrugere - decât a dorit-o stăpânul şi bineînţeles cu victime între preacredincioşi. Preanefericitul Nicodim a fost sortit să-şi soarbă în nelinişte ultimele picături, amintindu-ne de dispariţia în condiţii asemănătoare a patriarhului Tikhon al Rusiei, în 1924. Şi poporul român a mai fost sortit să vadă un frate întru Christos, cu crucea pe piept, în fruntea poliţiei, ocupând pe 21 noiembrie 1948 catedrala Greco-Catolică din Cluj, a altui frate în Christos... Unul dintre cei prigoniţi pentru credinţă, predestinat exterminării, Ion Suciu, apucase să facă să circule o scrisoare care va dăinui peste veacuri:

"...Prin unirea cu Biserica Romano-Catolică, poporul român s-a eliberat de fobia minciunii. Drumul spre cultură i-a fost deschis şi fii lui cei mai săraci au putut, alături de ai domnilor, să profite de lumina ştiinţei. Sfânta Unire a format oameni luminaţi şi curajoşi ai poporului român din Ardeal, care s-au opus ferm robiei, jugului apăsător al privaţiunilor, mizeriei şi opresiunii. Mulţumită Sfintei Uniri, iobagii au ridicat fruntea sus pentru ca ele să poată fi încinse de mitre episcopale, de laurii Poeziei sau de gloria marilor savanţi. Sfânta Unire a format aceşti oameni luminaţi Şi curajoşi care în fruntea poporului lor au reuşit să  înscrie în viaţa ţării oprimate

drepturile omului creat de Dumnezeu, ale omului care înainte era tratat mai rău decât un animal domestic. Să rămânem uniţi în credinţa pe care părinţii noştri au păzit-o cu sângele şi suferinţele lor, să nu mergem spre întuneric, pentru ca fiii si nepoţii să nu ne blesteme că ne-am lepădat de moştenirea adevăratei credinţe"

Şi drept a grăit, gândurile lui împletindu-se cu ale lui Iuliu Maniu, prevestind "jugul apăsător al privaţiunilor", întoarcerea la iobăgie a poporului român.