U.R.S.S. SE IMPLICĂ ÎN RĂSTURNAREA GUVERNULUI ROMÂN.

YALTA SUNT EU!

 

Omul cel mai autorizat al acelor timpuri, care a avut curajul să apere ordinea şi liniştea României, primul-ministru - generalul Nicolae Rădescu - declara presei străine, la Lisabona, pe 26 august 1947:

„La ordinul comuniştilor, ziarele nici măcar n-au menţionat discursurile mele (din 11 şi 12 februarie 1945), în timp ce „Graiul Nou", ziarul Armatei Roşii, publicat în româneşte la Bucureşti, care până atunci păstrase o atitudine mai rezervată faţă de afacerile interne româneşti, a luat deschis poziţie împotriva guvernului şi a trecut de partea celor ce-l atacau. Articolele cele mai infame ale presei comuniste româneşti erau reproduse în întregime de emisiunile în limba română de la „Radio Moscova”. Auditorii puteau deci cu uşurinţă să deducă că atacurile violente contra guvernului român şi contra conducătorilor P.N.L. şi P.N.Ţ. emanau de la guvernul sovietic."

Duplicitatea sovietică se poate vedea şi în cadrul Comisiei Aliate de Control, când generalul american Schuyler l-a întrebat pe reprezentantul U.R.S.S., consilierul Pavlov: „Ce atitudine are Comisia faţă de criza guvernamentală?".

La care acesta a răspuns: „Comisia nu are de a face cu diferite partide politice, ea are de-a face cu România, cu poporul român, cu guvernul român şi cu Regele". Reprezentantul american s-a referit la Declaraţia celor trei cu privire la crearea guvernelor în ţările eliberate de sub nemţi şi a spus că Comisia Aliată de Control urmează să sprijine un guvern de coaliţie, în care să fie reprezentante toate forţele şi grupările politice ale ţării. A pus de asemenea problema sporirii armatei române în cazul ivirii de complicaţii în spatele frontului.

La aceasta, A. Pavlov a răspuns că România are 123.000 de ostaşi pe front şi 380.000 de militari în spatele frontului.

Desigur, în precizările ruseşti erau date care demonstrează reaua credinţă, după cum vom vedea, amestecul şi armat şi diplomatic rusesc desfăşurându-se total.

În aceeaşi zi, consilierul Pavlov l-a primit pe Gh. Tătărăscu şi a discutat cu acesta în legătură cu formarea unui guvern F.N.D., spunându-i că pentru el progra­mul este aproape acceptabil şi urmează să se vadă poziţia Regelui faţă de un astfel de guvern. După părerea lui, Tătărăscu crede că Regele ar sprijini un astfel de gu­vern, dar se teme de Maniu. Totuşi, Tătărăscu speră să-l demaşte pe Maniu ca duşman al Uniunii Sovietice şi prin aceasta să slăbească definitiv influenţa sa politică. Întrebându-l pe Tătărăscu care este atitudinea lui în problema democratizării ţării şi epurării aparatului de stat de elementele fasciste, acesta a răspuns că proble­ma poate fi rezolvată în două ore: pe o parte dintre ei îi vom băga la puşcărie, pe unii îi lichidăm, pe alţii îi deportăm.

Tătărăscu a declarat că guvernul plănuit de el va rămâne la putere, de exemplu patru ani, condiţia pentru aceasta o constituie încrederea şi sprijinul sovietic. Curat neamestec în treburile româneşti!

Generalului Rădescu, pe 19 februarie, i s-a trimis un material informativ prin care se atrăgea atenţia că în Moldova, Oltenia şi Dobrogea, locuitorii satelor incitaţi de comunişti şi elemente evreieşti începuseră să împartă pământurile proprietarilor, ceea ce crea o stare de anarhie.

Presiunile ruseşti pentru schimbarea guvernului din România deveneau din ce în ce mai evidente şi, în faţa acestei situaţii, reprezentantul american în Comisia Aliată de Control a trimis un raport adresat lui Cordell Huli, secretarul Departamen­tului de Stat:

„Datorită observaţiilor personale şi a unei atente evaluări a tuturor informaţiilor timp de două luni şi jumătate, sunt convins că Rusia a acţionat tot timpul potrivit unui program foarte clar şi atent conceput, vizând, mai devreme sau mai târziu, dezintegrarea partidelor politice istorice din România şi crearea unei situaţii în care numai un guvern de extremă stângă să mai poată menţine ordinea şi să conducă destinele ţării. Cred, de asemenea, că aplicând această politică Rusia a făcut toate eforturile pentru a evita ca acţiunile ei să fie calificate drept amestec în treburile interne şi s-a străduit să-şi atingă ţelul fără a stârni vreun fel de reacţii din partea S-U.A. şi Angliei. Nu pot aprecia cât de curând îşi va atinge Rusia scopul, dar sunt convins că obiectivul ei final este unul din următoarele: a. Transformarea României într-un stat independent de tip comunist, prieten şi dependent economic de U.R.S.S; b. Adevărata încorporare a naţiunii în Uniunea Sovietică.

Ca un suport al convingerilor mele vă atrag atenţia asupra următoarelor:

Atacurile îndreptate împotriva lui Maniu şi a colaboratorilor lui, şefii celui mai puternic Partid Conservator din România, care continuă atât în presa rusă, cât si în cea comunistă din ţară.

1.   Interzicerea sub diferite pretexte a unora dintre ziarele partidului lui Maniu şi introducerea unei severe cenzuri a presei, astfel încât opinia publică citeşte acum ştiri politice numai în ziarele de stânga.

2.   Puternica opoziţie în Comisia Aliată de Control faţă de intrarea în România a corespondenţilor de presă americani şi britanici.

3.  Reducerea treptată la ordinul ruşilor (a Comisiei Aliate de Control) a efectivelor militare române, ca să nu poată acţiona în cazul unor manifestaţii de amploare sau bine organizate.

4.   Primirea în audienţă de către ofiţerii ruşi şi de către unii diplomaţi a şefilor aripii stângi a eşichierului politic, refuzul lui Vişinski de a-l primi pe Maniu.

Trebuie să subliniez că în mod special ruşii se folosesc de Comisia Aliată de Control pentru a transmite Guvernului român toate directivele, inclusiv cele referi­toare la interzicerea unor ziare, reducerea efectivelor sale militare, transferarea echi­pamentului petrolier".

Acest raport foarte bine pus la punct era înaintat cu câteva zile înaintea declanşării atacului la guvern.

Este încă o dovadă a unui oficial străin asupra imixtiunii văzută de toţi, negată doar de Rusia, autoarea tuturor fărădelegilor.

 

Avanpremiera loviturii: Pătrăşcanu la Rege

 

Joi 23 februarie, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost la Rege pentru a-i prezenta situaţia gravă din cauza generalului Rădescu, care trebuia înlocuit. După telefonograma tri­misă la Moscova de către Ambasada sovietică prin Kirsanov, Regele i-ar fi spus: „ Orice doriţi, numai un război civil nu. Daţi-mi formula guvernului", iar Pătrăşcanu i-a răspuns: „Formula guvernului v-am dat-o deja, ea este «Frontul Naţional Democrat»" şi a completat că războiul civil deja a început.

În încheiere, Regele a adăugat: „ Ceva nu merge bine cu Rădescu, trebuie să ne mai gândim. Să veniţi la mine, săptămâna viitoare, să mai discutăm."

Şi într-adevăr pregătirea revoltei era în toi. F.N.D. se adresase ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor, să se alăture demonstraţiilor organizate de F.N.D. pentru instalarea unui „guvern democrat".

Reuşiseră în contextul aceluiaşi scenariu să anunţe o sciziune în P.N.Ţ. printr-un ilustru necunoscut, Anton Alexandrescu, căruia i-au făcut peste noapte un ziar, „Dreptatea Nouă", pentru dezinformarea opiniei publice.

După ce cadrul general a fost regizat, s-a trecut la acţiune conform planului: Mare miting în Piaţa Naţiunii pe 24 februarie. Pregătirile începuseră încă din zorii zilei, când ruşii intrară în acţiune:

În cercurile Misiunii Militare Americane se ştie că în ziua de 23 februarie 1945 este sosit în România, fixându-şi sediul în strada N. Filipescu, cunoscutul terorist Bogdenco. Numitul este însoţit de 80 de terorişti ruşi, care au misiunea ca prin asasinate şi dispariţii de persoane române sau ruse să creeze o atmosferă de incertitudine, care să conducă la intervenţia directă a poliţiei şi armatei ruse în aparatul de stat românesc.

Această grupă primeşte indicaţii de la comitetul compus din: Ana Pauker, Lia Orstein, maior Doncea, Luca, Agiu şi Horvat.

Scopul lor este de a asasina nu numai pe unii dintre membrii marcanţi ai partidelor liberal şi naţional-ţărănesc, ci şi pe cei din F.N.D., spre a crea o agravare şi mai mare a duşmăniei dintre partide.

Informaţia rămâne informaţie, fiindcă nu e confirmată în astfel de situaţii prin documente, ci prin fapte; vom vedea că ar fi fost sigură după evoluţia evenimentelor din ziua de 24 februarie.

Tot în cursul acelei dimineţi au fost distribuite în Bucureşti 45.000 de arme de provenienţă sovietică, fiecare cu o rezervă de 200 de cartuşe.

De la fabrica de pâine „Sănătatea" s-a primit informaţia că au fost distribuite arme muncitorilor, de către organele din NKVD, cu recomandarea ca să nu fie folosite decât la ordin (Amănuntele, din cercetările lui Cristian Troncotă, publicate în artico­lul „Bolşevizarea României văzută de grupa specială a SSI".

Acţiunea a început înainte de prânz prin grupe de muncitori încadraţi în F.N.D., care se îndreptau, din diferite colţuri ale Capitalei, spre Piaţa Unirii, strigând: „Jos Rădescu!", „Jos fasciştii!", „Jos cârdăşia ţărănisto-legionară!", „Vrem guvern F.N.D.!", „Vrem să ne conducă muncitorii!", „Vrem pământ pentru ţărani!". Purtau sute de pancarte cu fel de fel de lozinci, care mai de care mai incitatoare la violenţă.

În Piaţa Unirii, muncitorii şi funcţionarii aduşi cu forţa de agitatorii comunişti din sindicate, care nu le dădeau alimentele venite prin întreprinderi dacă nu se înscriau în formaţiile de stânga, au ascultat apelurile pline de ură contra guvernului Rădescu şi „reacţiunii". Atunci, se pare că s-a lansat lozinca „Moarte reacţionarilor, moarte fasciştilor, moarte trădătorilor!".

Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Vasile Luca şi alţii au fost printre agitatorii la dezordine, la cererea demisiei guvernului, la alungarea fascisto-ţărăniştilor în frunte cu „hitleristul" Rădescu din guvern şi, după două ore de strigăte, au plecat spre Palat să-i ceară Regelui alungarea guvernului.

Coloana s-a îndreptat spre Universitate şi a pătruns în Piaţa Palatului pe vreo trei căi: pe la Cercul Militar, pe la Confederaţia Generală a Muncii, prin Wilson şi pe la Ambasador, spre Ateneul Român. Puţini se agitau strigând şi urlând iar marea majoritate mergea „în cârd", râzând.

Cei mai preocupaţi erau cei din forţele patriotice organizate de Emil Bodnăraş, care aveau ca obiectiv ocuparea prin forţă a Ministerului de Interne, a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, a Comandamentului Militar al Capitalei, a Poliţiei Capitalei, a Palatului Telefoanelor, a Statului Major, a Radioului.

Mulţimea nu mai era atâta câtă plecase din Piaţa Naţiunii. Pe drum se mai pierduse.

Ajunşi în Piaţa Palatului, unii agitatori au încercat să-i încălzească pe manifestanţii din jurul Statuii Regelui Carol I şi de la Athenee Palace. S-a încercat să se intre în curtea Palatului Regal şi să se forţeze gardul Ministerului de Interne dinspre Piaţa Palatului. Atunci s-a răspuns cu focuri de avertisment, în sus. Nici un soldat n-a tras în mulţime. Imediat s-a ripostat de indivizi postaţi în imobilele din jurul Pieţii. S-a tras chiar în cabinetul de lucru al Generalului Nicolae Rădescu. În cabinet se găsea la acea oră şefa lui de cabinet, Adriana Georgescu. S-a tras şi în plin, dar nu de armată.

Contraamiralul Bogdenko, din Comisia Aliată de Control (adică rusă), în telefonograma adresată lui Vişinski  la ora 19.15 spunea: „O parte din demonstranţi au răspuns de asemenea cu foc. În acelaşi timp, din clădirea Prefecturii oraşului Bucureşti s-a deschis focul asupra demonstranţilor, care au răspuns şi ei cu foc." Dar uita să precizeze că focul era de avertisment, tras în sus, când demonstranţii căutau să ia cu asalt obiectivele respective. Şi, de aseme­nea, nu spunea de unde aveau manifestanţii armament asupra lor - sau cine erau cei care aveau arme? Nu spunea: erau cei ce primiseră armamentul în dimineaţa de 24 februarie, sau poate dintre cei 80 de terorişti ruşi, sosiţi special pentru aceste evenimente pregătite din timp?

Un lucru a fost sigur. Marea majoritate a manifestanţilor, la auzul împuşcăturilor, a luat-o la fugă. Femeile erau întâlnite pe cheiul Dâmboviţei, cu pantofii în mână, fugind şi blestemând că le-au adus ca să le omoare.

Tot Bogdenko raporta Moscovei că la ora 17 a cerut primului-ministru să înceteze focul. Comandantul militar sovietic al Bucureştiului, generalul Maksiutinov, a cerut comandantului militar al Bucureştiului, general Iosif Teodorescu, ca până la ora 18 să se înceteze focul asupra demonstranţilor; iar col. Alexeev a cerut şefului jandarmeriei, generalul Anton, încetarea focului. Toţi s-au conformat. Se ameninţase că, în caz contrar, comenduirea sovietică va lua asupra ei asigurarea ordinii în oraş. Din coloana care a trecut pe lângă Palatul Telefoanelor şi care a atacat, a fost arestat Adolf Moisescu, care după ce a spart geamul a sărit şi l-a înjunghiat cu cuţitul pe caporalul Marian Dumitru, care era santinelă în post. Arestat de români, a fost imediat eliberat de o patrulă NKVD, care „întâmplător" se afla pe acolo, cum de altfel peste tot se văzuseră soldaţi sovietici care să dea „o mână de ajutor" la nevoie. La o jumătate de oră după încetarea focului, în Piaţa Palatului nu se mai găsea nici picior din „marea manifestaţie". Pe jos se călca numai pe pancarte. Lozincile în jurul cărora fuseseră aduşi să manifesteze, erau acum aruncate şi rupte, nimeni nu le mai luase înapoi, conform dispoziţiilor de a le aduce la întreprindere pentru a le mai folosi în zilele următoare.

În Piaţa Palatului s-a înjghebat o contramanifestaţie, în favoarea generalului Nicolae Rădescu şi pentru Rege, care după aceea s-a îndreptat spre statuia Brătianu, statuia Mihai Viteazul, ca să revină după ora 20.30 la Ministerul de Interne.

Ca orice lucru organizat sub bagheta Moscovei trebuia să fie mare, la scară naţională, ca pretextul imixtiunii să fie „perfect" valabil.

De la Craiova, colonelul Constantin Checiulescu, şeful de Stat Major al Corpului 7 Teritorial, comunica Marelui Stat Major că în ziua de 18 februarie: „S-au prezentat la acest Comandament dl Ministru Nicolau Gheorghe, însoţit de dl Constantin Agiu, delegat F.N.D. de la Centru şi o delegaţie F.N.D. din Craiova, care au cerut să se retragă trupele de la Prefectură iar armata să treacă de partea F. N.D- şi să nu mai execute ordinele ce vin din partea autorităţilor superioare legale. Am fost personal ameninţat că voi fi tras la răspundere în faţa poporului, dacă mă menţin pe poziţia legală şi că sunt răspunzător de dezarmarea trupelor româneşti care va urma. în garnizoană a mai sosit şi dl ministru Gheorghiu-Dej, însoţit de dl Stoica (Chivu) şi o delegaţie de muncitori CFR de la Griviţa. Suntem informaţi că se pregăteşte ocuparea cu forţa a prefecturii şi a altor instituţii iar la sediul partidului (comunist) s-au adus cu camioane arme şi grenade. "

Iar contraamiralul Bogdenko a comunicat în ziua de 24 februarie la ora 19.15, ora Moscovei, că după demonstraţia F.N.D., participanţii au hotărât să ocupe prefectura pentru a instala acolo un prefect F.N.D. Trupele din prefectură au rănit patru demonstranţi şi demonstranţi au reuşit să pună mâna pe prefectură. Comisia Aliată de Control a intervenit şi a cerut încetarea focului la Craiova.

La Braşov, din raportul Comisiei Aliate de Control de la Bucureşti, se anunţă că demonstranţii au distrus interiorul redacţiei „Vântul", ziar al naţional-liberalilor, şi i-au bătut pe redactori, omorând două persoane.

În judeţul Romanaţi, la Caracal s-a luat cu asalt prefectura, dar fără succes, datorită celor patru companii care se găseau în interior. S-au tras 500 de focuri, fiind omorâţi doi manifestanţi şi alţii doi răniţi. Demonstranţii s-au răspândit în oraş şi au început arestările F.N.D.

În această zi plină de atâtea evenimente sângeroase, seara, Burton Berry - re­prezentantul U.S.A. din România - primea un mesaj din partea lui Joseph Grew (adjunctul Departamentului de Stat), prin care i se comunica, printre altele:

„Este de dorit, mai ales în lumina Conferinţei din Crimeea, să prezentăm guvernelor sovietic şi britanic propuneri concrete pentru consultări tripartite şi acţiuni în problemele politice majore din ţările foste satelite ale Axei, în perioada de armistiţiu, cu dorinţa de a asigura o mai mare stabilitate politică în aceste ţări şi de a stabili condiţii care să facă posibilă alegerea liberă de către aceste popoare a formelor de guvernământ, sub care ele vor să trăiască".

Deşi cei doi parteneri au solicitat o întâlnire a Comisiei Aliate de Control, Vinogradov a refuzat convocarea ei. Probabil era la curent cu desfăşurarea unor evenimente importante în România; a plecat la Moscova împreună cu consilierul politic al Ambasadei, A. Pavlov.

Ziua de 24 februarie a fost sângeroasă şi în Bucureşti, dar despre ea să-l lăsăm să povestească pe cel mai în măsură să o facă, primul-ministru Rădescu:

„Ca ministru de Interne, am dat ordin ca demonstraţia să se poată desfăşura fără cel mai mic obstacol din partea autorităţilor. La Bucureşti, câteva mii de manifestanţi, recrutaţi mai ales prin constrângere dintre muncitorii uzinelor şi funcţionarii sindicatelor, au manifestat toată ziua pe străzile Capitalei, străduindu-se să provoace o intervenţie sovietică. Dar nici chiar focurile trase de agenţii comunişti asupra Palatului Regal, Preşedinţiei Consiliului şi Cartierului general al Poliţiei n-au putut să-i determine pe soldaţii de pază să folosească armele.

Spre seară, deoarece afacerea ameninţa să se termine fără rezultate, cei ce s-au numit singuri «reprezentanţi ai poporului» au recurs la o metodă tipic comunistă: au ucis opt dintre propriii lor manifestanţi, astfel încât să mă poată trata cape un «asasin al poporului». În aceeaşi seară aveam dovada acestui plan, după autopsia victimelor.

Rezultatele autopsiei au fost concludente: gloanţele extrase din cadavre erau toate de fabricaţie şi calibru sovietic. Nici poliţia română, nici armata nu aveau asemenea muniţie, în timp ce Apărarea Patriotică, adică miliţia comunistă, era dotata cu arme şi muniţie sovietică." (26 aug. 1947, Lisabona)

Spre ora 20.30 un grup de peste 500 de manifestanţi ovaţionau la Ministerul de Interne, pe strada Dem. I. Dobrescu (de astăzi). În acest timp a venit pe strada Academiei, dinspre Universitate, un automobil cu nr. B.17.094 care şi-a aprins farurile în dreptul Ministerului de Interne şi s-a deschis o rafală de armă automată asupra manifestanţilor, omorând două persoane şi rănind unsprezece.

La ora 22, generalul Rădescu, îndurerat de scena pe care a văzut-o şi de toate cele auzite, s-a adresat Naţiunii, neştiind că este pentru ultima dată:

FRAŢI ROMÂNI,

„Cei fără neam şi Dumnezeu, aşa cum i-a botezat poporul, au pornit să aprindă focul în ţară şi s-o înece în sânge. O mână de inşi, conduşi de doi venetici, Ana Pauker şi ungurul Luca, caută prin teroare să supună neamul. Vor cădea striviţi.

Acest neam care a ştiut întotdeauna să-şi apere fiinţa, nu de câţiva neisprăviţi se va lăsa acum îngenunchiat. Sun masca democraţiei pe care la fiecare pas o calcă în picioare, aceste fioroase hiene nădăjduiesc să ajungă la stăpânirea ţării. Sunt nenumărate blestematele lor fapte, pe tot cuprinsul ţării. Voi avea în curând prilejul să vorbesc de toate.

Astă seară voi spicui, în treacăt, numai pe cele petrecute astăzi, fiindcă vreau să spulber toate infamiile care au şi început să fie aruncate asupra mea şi asupra armatei, în scopul de a ascunde odioasele lor crime.

Din informaţiile mele de până acum, în urma celor petrecute în provincie şi în Capitală, vă aduc la cunoştinţă următoarele:

La Craiova, grupuri armate au atacat puternic prefectura şi au luat-o cu asalt. La Craiova, mica dar viteaza garnizoană a rezistat cu îndârjire atacului dat, astfel că prefectura a putut fi salvată. La Braşov, au devastat o cooperativă.

În Capitală crimele lor nu pot fi cunoscute în întregime decât mâine. Au tras focuri şi în Palatul Regal, două gloanţe pătrunzând în cabinetul mareşalului Palatului. Au tras şi în prefectura Poliţiei Capitalei şi au atacat şi Palatul Ministerului de Interne, unde mă găseam, un glonte pătrunzând lângă masa mea de lucru. Acum trei sferturi de oră un grup ce manifesta simpatie şi adeziune a fost atacat cu focuri de armă dintr-o maşină şi sunt doi morţi şi 11 răniţi.

Acestea sunt pe scurt faptele petrecute astăzi. Criminalii care săvârşesc aceste nelegiuiri nu au măcar curajul faptelor lor. Vor căuta să arunce vina asupra armatei care, după spusele lor, ar fi provocatoare. Afirm cu toată tăria că nu poate fi o insinuare mai infamă. Armata a avut ordinul meu categoric să nu atace decât dacă este atacată şi ea a făcut ceva mai mult, peste tot unde armata a fost atacată, a tras în aer numai în scop de intimidare.

În ce mă priveşte am făcut tot ce este cu putinţă să împiedic orice tulburare. Am interzis adunarea populară proiectată de naţional-ţărănişti şi am lăsat liberă demonstraţia de stradă a F.N.D. anunţată dinainte. Sufletul negru al celor fără neam şi Dumnezeu trebuie însă să se încarce cu noi păcate. Acestea sunt faptele, aceştia sunt oamenii!

Putem însă să ne mulţumim numai să constatăm acest lucru, fără ca să ne vină pedeapsa de la Dumnezeu? Fără îndoială că nu; ca un singur om trebuie să ne ridicăm şi să facem faţă primejdiei.

Eu şi cu armata ne vom face datoria până la capăt.

Fiţi şi voi cu toţii la posturile voastre. (Sâmbătă 24 februarie 1945, ora 22)"

Iată şi părerea unui alt fost mare prim-ministru, la data aceea Şef al Statului Major: „După amiaza (24 feb.), mare manifestaţie comunistă care încearcă să ocupe preşedinţia, Ministerul de Interne, Poşta, Telefoanele. Armata s-a opus şi pentru prima oară se schimbă focuri de armă. Sunt doi morţi şi 11 răniţi, comuniştii au provocat şi tot ei atacă, prin ziarele lor, afirmând că g-ral Rădescu a scos armata şi a împuşcat muncitorimea paşnică, încât au curs valuri de sânge în Piaţa Palatului. Mici n-am văzut vreodată exagerări mai mari."

Şi în faţa atâtor dovezi zdrobitoare care arată mâna rusească amestecată în eve­nimentele sângeroase, s-a găsit a doua zi, cine? „Scânteia", să califice discursul lui Rădescu „huliganic şi antisemit" iar „politologul" Silviu Brucan să-l arate drept „ un discipol al lui Himmler".

Tot după discurs, Ana Pauker şi Vasile Luca au dormit la Ambasada sovietică şi a doua zi seara consilierul Kirsanov comunica Moscovei că el „le recomandă să rămână în clădire." Şi tot acest tovarăş al Moscovei anunţă prin aceeaşi telefonogramă că „liderii liberali şi ţărănişti au trecut la înarmarea membrilor partidelor lor".

După discurs, generalul Rădescu a fost invitat la ora 23, urgent, la Comisia Aliată de Control, dar de către ruşi şi a fost ţinut două ore.

Discursul lui a fost imediat tradus şi transmis lui Stalin, Molotov şi Dekanozov. Acţiunile de protest împotriva generalului Rădescu au fost manipulate de comunişti în ţară şi de posturile ruseşti de radio.

Miniştrii comunişti din guvern, sub denumirea de F.N.D. ,în frunte cu Petru Groza, s-au adresat Regelui, relatându-i situaţia din 24 februarie şi aruncând vina pe „elementele fasciste din armată, adunate acolo din ordinul asasinului Rădescu", care au făcut să curgă sânge şi la Bucureşti şi în provincie, până sub zidurile Palatului: „Asasinii Rădescu, Maniu, Negulescu şi clica lor compromit Coroana."

Chivu Stoica s-a dus la Ambasada rusă în numele Confederaţiei Generale a Muncii, spunând că „muncitorii cer arme. Rădescu a contat pe intimidare dar a primit contrariul, mase arzând de dorinţa de a intra în luptă."

Deci se urmărea pe toate căile să se forţeze lucrurile şi Ambasada sovietică transmitea tot felul de inepţii iar agitatorii comunişti căutau să rupă simpatizanţi din toate categoriile sociale.

Astfel au reuşit să găsească un grup de zece militari, dintre care şase generali, care pe 26 februarie s-au adresat Regelui, desolidarizându-se de generalul Rădescu. Prin Decret Regal toţi cei zece militari, a doua zi, au fost trecuţi în rezervă. În aceeaşi zi de 27 februarie, un alt memoriu de protest a fost făcut de 8 academicieni, printre care C. I. Parhon, Traian Săvulescu, Simion Stoilov, Sadoveanu.

Lucreţiu Pătrăşcanu ceruse să vină Regele de la Sinaia la Bucureşti şi a aranjat cu Mareşalul Palatului să fie primiţi în audienţă miniştrii stângişti. Se fixase ca pe 27 februarie să aibă loc audienţă pentru fiecare în parte, conform protocolului.

În prealabil, pe 27 februarie s-au întâlnit F.N.D. - iştii la o consfătuire, ca să se pună la punct cu problemele pe care le vor ridica: un protest pentru a determina schimbare guvernului, că în calitate de şef al armatei Rădescu este solidar cu faptele săvârşite de armată, că-l propun ca prim-ministru pe Petru Groza, că vor face un guvern de larg-concentrare, cu ţărăniştii şi liberalii care vor accepta programul F.N.D..

Pe 27 februarie au început să circule pe străzile Bucureştiului tancuri ruseşti, maşini şi camioane cu soldaţi sovietici, sub formă de patrule.

Regimentul de Gardă fusese dezarmat şi tot pe străzile Bucureştiului se vedeau ofiţeri din garda regla plângând şi de ruşinea şi umilinţa la care fuseseră supuşi. Au urmat şi alte unităţi militare şi de jandarmi care au fost dezarmate.

Pe 22 februarie, generalul Vinogradov îl anunţase pe primul ministru Rădescu să pregătească cazarea şi staţionarea a două divizii ruseşti, care urmau să sosească între 1 şi 10 martie, tocmai în perioada instalării guvernului Groza. Aceasta se făcuse înainte de 24 februarie, deci se lucra după un plan stabilit la Moscova.

La toate intrările în Capitală s-au instalat patrule sovietice.

După acest scenariu apăsător, dacă nu ameninţător, în seara de 27 februarie, la ora 21, Vişinski a fost primit în audienţă de Rege, căruia i-a comunicat că, în urma evenimentelor petrecute la Bucureşti, guvernul sovietic este neliniştit şi se impune demiterea imediată a guvernului Rădescu, cerându-i să urgenteze rezolvarea.

Auzind de prezenţa lui Vişinski la Bucureşti, reprezentantul U.S.A., Burton Berry, neputând sta de vorbă cu el, i-a trimis o scrisoare, pentru a-i comunica părerea americană cu privire la situaţia din România:

„1. La ora actuală guvernul de coaliţie, reprezentând toate partidele politice şi clasele sociale, constituie cea mai potrivită formă de realizare a conducerii de stat din România. Până în momentul când poporul va dispune de posibilitatea manifestării voinţei sale în alegeri libere, executivul american nu ar dori formarea, aici, a unui guvern în exclusivitate naţional-ţărănist sau al Frontului Naţional Democrat. între altele, noi am regreta amestecul sau utilizarea unei anumite forţe politice în scopul aducerii unei grupări la putere.

2. Considerăm intolerabile tentativele schimbărilor în structurile administrative, prin mijloace neconstituţionale sau utilizarea forţei.

3. Nu se poate permite nici unui grup sau organizaţii să deţină armament. Toate preocupările noastre se axează pe problema constatării şi verificării dacă aceste organe statale au la dispoziţie suficiente forţe şi echipament pentru menţinerea ordinii interne." Burton Berry, 28 februarie 1945.

Sigur că intervenţia americană l-a supărat. La ora 15.30 Vişinski a cerut audienţă la Rege, în timpul căreia a fost de o brutalitate fără margini.

Auzind din partea Regelui că l-a chemat pe Rădescu să discute şi a început consultările, Vişinski  a ridicat tonul şi a spus că ruşii îl consideră pe Rădescu fascist şi guvernul de asemenea fascist sau cel puţin susţinător de fascişti. Şi furios, a cerut ca „guvernul să fie schimbat imediat. Chiar azi până la ora 6". L-a bruscat pe ministrul de Externe, C. Vişoianu, să nu se amestece în discuţii şi Regelui i-a cerut reintegrarea imediată a celor zece militari puşi în cadrul disponibil. „Aştept demisia şi a ieşit trântind uşa şi adăugând: „Eu sunt Yalta".

În urma lui au început să cadă bucăţi de tencuială, din jurul tocului.

Ziarul „Dreptatea", în cursul zilei, publicase un articol făcând o paralelă între rebeliunea legionară din ianuarie 1941 şi acţiunea comunistă ce se petrecuse în acele momente din februarie.

Autorităţile sovietice au interzis apariţia ziarului „Dreptatea", organul de presă al celui mai mare partid.

Faţă de această atitudine a lui Vişinski  au reacţionat reprezentanţii celorlalte două puteri. Astfel, reprezentantul britanic în România, Marjoribanks, la ora 8 seara i-a trimis lui Vişinski  o scrisoare, pe care acesta la ora 22 a trimis-o lui Molotov:

„Stimate dle Vişinski,

Am fost informat că v-aţi adresat Maiestăţii sale să dea publicităţii până la ora 18 demisia generalului Rădescu şi desemnarea succesorului. V-aş rămâne recunoscător dacă această comunicare corespunde realităţii, dacă a fost făcută în numele guvernului U.R.S.S. Dacă se confirmă, consider că această cerere denotă intenţia guvernului sovietic de a modifica procedura constituţională existentă în această ţară.

Deoarece problema suscită un deosebit interes al Guvernului Majestăţii Sale, se pare că această cerere ar putea deveni obiectul discuţiilor cu guvernul român numai după o consultare prealabilă cu alte guverne aliate. Trebuie să vă informez, cu toată seriozitatea, că dacă un asemenea acord prealabil nu există, Guvernul Majestăţii Sale poate considera oportun să se desolidarizeze de această acţiune. În consecinţă, vă rog în cel mai serios mod să nu insistaţi asupra cererii ce aţi adresat-o Majestăţii Sale Regelui României"

A.I. Vişinski, venit cu un mandat precis de a impune un nou guvern, sub condu­cerea lui Petru Groza, era în legătură permanentă cu Moscova, relatând desfăşurarea acestei operaţii.

În aceeaşi zi de 28 februarie şi generalul Schuyler, reprezentantul guvernului U.S.A. în Comisia Aliată de Control, a trimis ministrului său de război un mesaj referitor la atitudinea reprezentanţilor sovietici, care nu-i consultă pe cei britanici şi americani. În acest mesaj, urmând celui al lui Burton Berry, se spunea:

„Azi dimineaţă Stevenson mi-a arătat copia telegramei, referindu-se:

Acţiunea lui Vişinski , fără consultarea Aliaţilor, este considerată ca o încălcare a Declaraţiei de la Yalta.

Această situaţie politică din România este rezultatul direct al atitudinii şi acţiunilor autorităţilor sovietice de câteva luni încoace şi reprezintă de fapt momen­tul crucial al unei îndelungate campanii care vizează sovietizarea statului român.

Dacă guvernul britanic şi american nu vor lua de urgenţă contramăsuri hotărâte, România va fi forţată să accepte un regim care este aproape în întregime de stânga şi detestat de cea mai mare parte a populaţiei. Un astfel de regim, odată ajuns la putere, va fi, după aceea, în măsură să ducă la bun sfârşit, pe căi legale, totala sovietizare a României. "

În continuarea scrisorii mai adaugă câteva informaţii despre atacul violent îm­potriva lui Rădescu şi a lui Maniu, de către partea de stânga, despre sosirea a 6.000 de soldaţi ruşi la Bucureşti, despre prezenţa lui Vinogradov şi Malinovski.

Şi neţinând seama, ba chiar refuzând să stea de vorbă cu ceilalţi aliaţi, Vişinski  a comunicat Moscovei tot pe 28 februarie, la ora 19.22: „Astăzi, generalul Rădescu a remis Majestăţii Sale cerea de demisie a cabinetului."

Pe data de 1 martie a fost interzis şi ziarul „Viitorul", organul de presă al Partidului Naţional-Liberal.

Tot începând din această zi, Armatelor 1 şi 4 li s-a interzis să mai facă comunicări prin radio cu Marele Stat Major. Telefoanele din Bucureşti au fost ocupate, iar la Statul Major s-au pus santinele ruseşti ca nimeni să nu iasă sau să intre.

În locul lui Vinogradov, Vişinski  a venit şi l-a instalat pe generalul Susaikov.

Încurajat de demisia generalului Nicolae Rădescu, F.N.D. a ţinut un miting în Piaţa Naţiunii, unde printre agitatori, Teohari Georgescu a spus:

„... Rădescu trebuie să fie adus în faţa Tribunalului Poporului. În jurul lui Rădescu au făcut zid aproape toţi criminalii de război, foştii legionari şi banda de reacţionari ai lui Iuliu Maniu."

Înainte de asfinţitul soarelui, cel mai mare oportunist al ţării, Sadoveanu, care şi-a făcut numai interesele personale sub toate regimurile, vorbea din sala Arlus, despre: „Lumina vine de la răsărit!".

Iar seara, la ora 22, Vişinski, s-a dus din nou la Rege şi după ce a înţeles că se duc tratative pentru guvern, sub conducerea lui Barbu Ştirbei, i-a spus Regelui: „Am însărcinarea din partea guvernului meu, să vă declar că omul care ne inspiră încre­dere nouă este Petru Groza, ca Preşedinte al Consiliului. Acesta este un lucru confidenţial pe care-l spun numai Majestăţii Voastre. Astăzi au fost la mine repre­zentanţii Angliei şi Americii şi mi-au cerut să le comunic cine ar fi indicat. Le-am răspuns că e o chestiune asupra căreia numai Majestatea Sa decide. Eu o spun numai cu titlu de recomandare din partea guvernului meu."

După întrevederea cu Regele, Vişinski a raportat imediat Moscovei că speră ca „Regele să ia o hotărâre în conformitate cu indicaţia Guvernului sovietic şi va da răspunsul în dimineaţa de 2 martie."

Presa rusească continua să aducă acuzaţii guvernului Rădescu şi nu-l uita nici pe Iuliu Maniu pe care-l blama, în timp ce în România ziarele P.N.L. şi P.N.Ţ. erau interzise.

În faţa imixtiunii brutale sovietice, miniştrii Americii şi Marii Britanii, de la Moscova, au primit mesaje pentru a le comunica conducătorului U.R.S.S.:

„Ar trebui să subliniaţi dlui Molotov că, acceptând preponderenţa sovietică în România, ne simţim obligaţi, ţinând seama de recentele evoluţii din această ţară, să stăruim pentru consultări comune în acord cu hotărârile adoptate la Conferinţa din Crimeea."

Consultările de la Palat continuau şi Regele îi încredinţase mandat lui Groza pentru un guvern „de largă concentrare democratică, cu ajutorul tuturor partidelor, într-o proporţie normală."

C.I.C. Brătianu şi Titel Petrescu fuseseră de acord cu condiţia să fie proporţio­nal reprezentaţi, pe când Iuliu Maniu, ştiindu-i caracterul de totală neseriozitate, a refuzat colaborarea cu Groza.

Lista propusă de Petru Groza n-a fost acceptată de Rege, la care Vişinski  a intervenit cu o nouă ameninţare: „Anularea mandatului lui Groza va fi considerată de Guvernul Sovietic drept un act ostil."

Între timp, presiunile F.N.D. continuau în ţară, unde au fost impuşi noi prefecţi la Tg. Jiu, Caracal şi Turnu-Severin.

Moscova dăduse dispoziţii să se caute fapte incriminatorii împotriva guvernului Rădescu, pentru a justifica necesitatea schimbării regimului. Politrucul Ambasadei U.R.S.S., A.P. Pavlov, a trimis o telefonogramă lui Molotov, cu avizul lui Vişinski  pentru a fi publicată şi de presa sovietică, din care redăm:

„Se descoperă noi şi noi fapte ce denotă activitatea profascistă a lui Rădescu şi a clicii sale, nu a fost capabil să asigure ordinea, a sprijinit deschis activitatea criminală a legionarilor, a adepţilor lui Antonescu şi a altor elemente fasciste. Rădescu a împiedicat descoperirea şi pedepsirea criminalilor de război, a sabotat epurarea armatei şi a aparatului de stat de elementele fasciste şi legionare, a sprijinit pe diferite căi activitatea unor organizaţii reacţionare de genul grupărilor refugiaţilor ardeleni conduşi de cunoscutul fascist Ilie Lazăr şi alăturaţi Partidului Naţional-Ţărănesc. Noul guvern nu numai că va asigura ordinea necesară, dar va trage şi la răspundere pe provocatorul şi profascistul Rădescu şi clica lui."

Prin acest „material" publicat în presă, se vedea intenţia Moscovei de a căuta să-i anihileze pe toţi acei care nu acceptau instaurarea anarhiei sovietice şi subjugarea ţării, înscenându-le fel de fel de procese, în vederea lichidării lor aşa cum se va trece la acţiune imediat după instaurarea guvernului Groza.

Atitudinea lui Vişinski  găseşte ecou în „sufletul" lui Churchill, care cerea re­prezentanţilor englezi de la Bucureşti să-şi tempereze zelul filo-român:

„Nu avem într-adevăr nici o justificare pentru a interveni atât de viguros în favoarea foştilor noştri inamici români, compromiţând astfel poziţia noastră în Po­lonia şi iritându-i pe ruşi, care acceptaseră îndelungata noastră luptă la Atena.

Reprezentanţii noştri din România să nu dezvolte acolo un front politic antirus. Ei fac lucrul acesta cu o energie inoportună, fără să înţeleagă ce este în joc în alte domenii."

În faţa declaraţiilor belicoase ale lui Vişinski , Burton Berry spunea Washingtonului: „Este clar că unul dintre obiectivele prime ale noului guvern va fi să lichideze toate elementele pe care comuniştii le numesc fasciste, iar noi, americanii, îi numim democraţi."

Comuniştii nu vroiau să cedeze în viitorul guvern ministerele cheie ca: Justiţia, Internele, Apărarea Naţională şi Externele.

Pe 4 martie, la prânz, Petru Groza a mers la Rege, spunându-i că este intolerabilă orice tergiversare.

Vişinski îi comunica în aceeaşi după amiază lui Molotov: „Regele i-a cerut lui Groza să discute totuşi cu Maniu şi Brătianu, dacă nu cu Maniu, măcar cu Mihalache. Şi a precizat că el consideră guvernul Groza drept unicul posibil, dar nu poate să ocolească partidele istorice."

Groza va încerca să vorbească până la ora 5 după amiază cu Mihalache şi cu Brătianu, dar cu condiţia ca majoritatea absolută a posturilor să rămână în mâna F.N.D. Vişinski afirma să tergiversarea se datoreşte lui Maniu, care-l făcuse pe Rege să trimită telegramă la Londra, de unde aştepta răspuns. Şi o nouă presiune din partea iui asupra Regelui: „dacă până a doua zi (6 martie) nu este avizat guvernul Groza, nu mai răspund de continuitatea României ca stat independent. "

În jurul Bucureştiului apăruseră diviziile sovietice anunţate, iar Stalin dăduse dispoziţie lui Beria, ministrul de interne rus, să trimită spre România două divizii de NKVD.

Manifestaţiile continuau în Capitală, pentru sprijinirea unui guvern F.N.D. La palat aveau loc discuţii aprinse în jurul problemei Regelui, oscilându-se între abdica­re şi Regenţă. Maniu şi Brătianu i-au cerut Regelui să nu abandoneze ţara.

Paralel, cei din F.N.D. au ţinut o şedinţă, în care au ascultat părerile „prietenului" Ralea care nu s-a putut înţelege cu Mihalache; s-au auzit cuvinte foarte dure la adresa lui Rădescu, Maniu, făcuţi sabotori, reacţionari. Au hotărât să iasă pe stradă şi să ceară guvern F.N.D.

Pe 6 martie la amiază o nouă manifestaţie a avut loc în Piaţa Naţiunii, unde s-a strigat „Moarte duşmanilor poporului!", „Moarte lui Iuliu Maniu, acest om nefast!".

În timpul manifestaţiei, la Palatul Regal, Regele confirma guvernul care a depus jurământul seara la 19.30.

După depunerea jurământului, Regele i-a primit în audienţă pe Vişinski  şi Malinovski, care l-au felicitat pentru alcătuirea noului guvern.

Averell Harriman, referindu-se la înlăturarea lui Rădescu, a spus: „Trebuie avut în vedere că era urmarea unei politici (sovietice) gândită şi premeditată in acord cu planurile lor de lungă durată, vizând statele din centrul şi sud-estul Europei. "

Serviciul Secret de Informaţii reuşise să ardă la timp o serie de documente ce nu trebuiau să cadă în mâna comuniştilor, cu puţin înainte ca Emil Bodnăraş să fie de­semnat cu supervizarea tuturor serviciilor de informaţii româneşti, tot în seara aceleaşi zile de 6 martie.

Primul-ministru Nicolae Rădescu, supravegheat în permanenţă după 24 februarie de Mişu  Dulgheru, îi scăpase de sub observaţie şi se pusese sub protecţie la Misiunea Engleză de pe 28 februarie.

A doua zi după instalarea guvernului impus de A.I. Vişinski , pe 7 martie 1945, la Bucureşti a avut loc o întâlnire secretă între Evgheni Suhalov (delegatul PC al U.R.S.S.) şi Ana Pauker (delegată PCR), în prezenţa lui Sulmab Berezinsky (repre­zentant al Cominternului şi trimis personal al lui Stalin, ca observator pentru proble­mele româneşti).

La această conferinţă a conducătorilor comunşti români şi ruşi, în cadrul căreia a fost prezentat un plan în faţa grupului de către Evgheni Suhalov (reprezentantul Cominternului, care a spus că vine din partea lui Gheorghi Dimitrov, conducătorul Comitetului). De faţă au mai fost prezenţi: Vasile Prisenko (secţia sindicate), Gene­ral Feodor (din Statul Major politic al Mareşalului Malinovski), Ilie Zurcov (de la secţia educaţie comunistă, sosit pe 6 martie la Bucureşti), Nicolae Afcev (ataşat spe­cial pe lângă Ana Pauker), Constantin Doncea (din CC al PCR), Constantin Pârvulescu (secretar al CC al PCR).

Sursa care a prezentat această conferinţă nu a putut fi verificată, însă planul celor zece măsuri date spre a fi îndeplinite se dovedeşte a fi fost aplicat ca „la carte":

1. Desăvârşirea reformei agrare, prin confiscarea marilor moşii şi ruinarea moşierilor;

2.   Desfiinţarea armatei în forma ei actuală şi crearea unei armate noi, din diviziile „Tudor Vladimirescu" şi „Avram Iancu" (trebuie să fie vorba de „Horia, Cloşca şi Crişan") ca şi din toţi ofiţerii care activează pe teritoriul sovietic;

3.   Lichidarea tuturor băncilor, vizând atacuri împotriva Partidului Naţional-Liberal, ai cărui membri sunt proprietarii celor mai multe dintre ele;

4.   Micile gospodării ţărăneşti trebuie desfiinţate, pentru a-i lipsi pe ţăranii mici proprietari de pământ de maşini şi de vite. Aceasta va deschide drumul spre colectivizare;

5.   Abdicarea Regelui şi exilarea Familiei Regale;

6.   Suprimarea treptată a firmelor de import-export care fac afaceri cu U.S.A., Marea Britanie şi îndreptarea exportului României spre Uniunea Sovietică şi ţările de sub dominaţia sovietică;

7.   Suprimarea partidelor istorice, prin arestarea, uciderea şi răpirea membrilor;

8.  Crearea unei organizaţii de poliţie întemeiată pe o „miliţie populară" de tipul NKVD;

9. Îndreptarea populaţiei rurale spre industrie. Dezvoltarea întreprinderilor de industrie în România.

10. Nici unui străin, cu excepţia celor din ţările de sub influenţa sovietică, nu i se va permite intrarea în România.

Urma ca Anei Pauker să i se mai trimită, pentru dezvoltarea instituţiilor comu­niste, două planuri, fiecare de cinci ani.

Cine urmăreşte istoria României în primii trei ani ce au urmat lui „6 martie 1945" constată că toate punctele au fost puse în aplicare. Imediat după această peri­oadă a început persecuţia bisericii, profanarea învăţământului, distrugerea intelectualităţii şi a tuturor celor ce se opuneau instaurării comunismului, mergându-se până la exterminare, unde nu s-a ţinut cont de vârstă, de sex, de religie sau origine etnică, am putea spune aplicarea democraţiei diavoleşti.