Prăbuşirea

Începuse prohodirea funerariilor imperiului de către reprezentanţii naţiunilor oprimate având în frunte pe români . A doua zi, pe 19 octombrie 1918, cehii, croaţii, slovenii şi sârbii au anunţat că se declară independenţi, nemairecunoscând ca autorităţile austro-ungare să vorbească în numele lor.

După ce deputatul românilor bucovineni, George Grigorovici, declarase pe 17 octombrie în Parlamentul de la Viena: „Unirea românilor este un ideal şi o ţinută pe care o vor urmări românii totdeauna şi în veci, în tot momentul şi toate împrejurările, indiferent de cum va fi constelaţia lor viitoare, indiferent de chipul cum li se va desfăşura soarta pe viitor...", i-a venit rândul colegului său Isopescu-Grecul, un brav luptător român pentru drepturile bucovinenilor, care, în numărate rânduri, îşi ridicase glasul împotriva persecuţiilor din imperiul habsburgic, ca pe data de 22 octombrie 1918 cu o voce prin care vorbea „însăşi naţiunea română", să tune de la tribuna Parlamentului din Viena:

„... Care va fi soarta conaţionalilor de pe teritoriul ungar? Poate fi ceva pentru Austria adevărat, iar pentru Ungaria nu? Poate fi soluţia altfel decât egală pentru toţi? Şi mai voiţi ca pumnul de fier al politicei mondiale, indignate de acest joc, evident să nu se abată pentru a îngropa monarhia sub dărâmăturile Parlamentului de la Budapesta? Vai, de trei ori vai vouă, tuturor conţilor si baronilor finanţei ungare! Opriţi-vă jocul acestui sacrilegiu, căci sfidaţi pe Dumnezeu si justiţia mondială. Cred oare într-adevăr puternicii Ungariei, că vor fi în stare să oprească la graniţa lor incendiul mondial, care nu de Austria a fost pus, ci de dezvoltarea istorică a Ungariei?"

Bătălia din parlamente a acestor „capete luminate" era expresia suferinţei de nemaiîndurat a populaţiilor ce-i aleseseră să le reprezinte interesele.

Privind situaţia imperiului din punct de vedere militar şi social, constatăm că masele porniseră la scuturarea jugului alungând autorităţile şi pe jandarmii unguri ce jefuiseră şi chinuiseră pe cei rămaşi în vatra transilvană. Revoltele ţărăneşti cuprinseseră Banatul şi Ardealul.

Situaţia era asemănătoare la toate naţionalităţile subjugate.

Dar şi cei trimişi forţat să lupte pentru cauze străine naţiilor începuseră să părăsească frontul.

La 17/18 octombrie 1918 începuse revolta în mijlocul armatei de la Budapesta unde s-a instalat alt guvern sub conducerea lui Karoly, dar situaţia s-a agravat prin greve şi infiltraţii bolşevice trimise de la Moscova, de unde Lenin, pe 22 octombrie spunea că monarhia habsburgică se destramă în state naţionale, în care pretutindeni bate la uşă revoluţia muncitorească". Unul dintre infiltraţi a fost şi cunoscutul anarhist Bela Khun.

Pe data de 23 octombrie 1918 s-au răsculat marinarii din porturile Adriaticei (Fiume, Pola, Triest) împotriva imperiului şi, împotriva lor, s-a încercat o represiune sângeroasă condusă de amiralul Mikios Horty, care, deşi a executat vreo mie de soldaţi, n-a reuşit s-o stăvilească. Printre răsculaţi se aflau sute de marinari români.

A fost semnalul revoltelor din Serbia şi Croaţia. Nimic şi nimeni nu mai putea opri prăvălirea. Pe 24 octombrie, la poalele Alpilor Dolomiţi, pe râul Piave, la Vittorio Veneta, a avut loc vestita victorie italiană asupra austriecilor în cursul căreia au căzut zeci de mii de oameni. Era deznodământul. Tiron Albani, militant social-democrat, membru în Consiliul Naţional Român din Transilvania, scria:

„...Şi valul revoluţiei a pornit. Soldaţii răsculaţi pe diferite fronturi au început să le părăsească in corpore, cântând cântece revoluţionare. Şi pentru a fi în nota timpului, pentru a imita revoluţia franceză si pe cea rusească, ofiţerii si subofiţerii revoluţionari şi-au tăiat gradele şi insignele imperiale şi, declarându-se egali cu soldaţii de rând, au forţat şi pe cei cărora nu le convenea această operaţie să procedeze la fel. Echipe de revoluţionari înarmaţi treceau din tranşeu în tranşeu şi degradau pe ofiţeri, iar pe soldaţi îi îndemnau să ia armele şi să plece cu ele acasă şi să alunge pe conducători din fruntea administraţiei de stat. Ofiţerii nu mai opuneau rezistenţă. Vedeau că totul este pierdut..."

În lupta de la Piave italienii au luat 400 000 de prizonieri şi 10 000 de ofiţeri. Dar numărul celor care părăsiseră fronturile era şi mai mare.

Pe Dunăre era oprită navigaţia şi bulgarii trebuiau să părăsească Bucureştiul până la 25 octombrie. Turcia începuse să depună armele şi la câteva zile va semna armistiţiul.

În nord-estul imperiului, după ce bucovinenii şi ucrainenii anunţaseră retragerea din imperiu, părţile poloneze (răpite de austrieci) se declarau independente, constituindu-se în Republica Poloneză, sub conducerea generalului Josef Pilsudski.

Dacă Viena încetase de a mai fi centrul imperialismului sălbatic austro-ungar, în acele zile de sfârşit de octombrie ea devenise centrul de coordonare al românilor ce se întorceau de pe fronturi.

Locotenentul Iuliu Maniu, ca reprezentant al Consiliului Naţional Român, cu probleme militare şi externe, prevăzând dezastrul spre care mergea imperiul, făcuse tot posibilul să se găsească la Viena unde pregătise o mare consfătuire care a avut loc în sala „Weigel din Dreherpark". Cu acea ocazie s-a constituit „Senatul central al ofiţerilor şi soldaţilor români din Ardeal, Banat şi Bucovina" sub preşedinţia căpitanului Traian Popa, locţiitorul Regimentului 64.

La data aceea, în Viena, erau prezenţi peste 50 000 militari români. Regimentul 64 se transformase în nucleul Armatei române de pe teritoriul fostei Austrii. Misiunea acestui centru era să adune militarii întorşi de pe front, urmând ca după depunerea jurământului de credinţă faţă de Consiliul Naţional Român să fie dirijaţi spre Transilvania pentru preluarea puterii şi asigurarea liniştei pe teritoriul locuit de români. în apelul lansat atunci, se spunea:

„... Fiecare român care se află la depourile (efectivele) din monarhie sau care se întorc de la front, este soldatul Comitetului şi n-are să primească nici o poruncă de la străini si nici să deplină jurământ pentru altă ţară decât Ţara Românească si să nu se lase jignit în sentimentele sale naţionale, să nu împiedice pe celelalte naţiuni conlocuitoare în manifestările voinţei lor naţionale sau a drepturilor naţionale si să nu jignească sentimentele naţionale ale altora..."

Astfel s-a reuşit ca ostaşii români, pregătiţi pentru rolul lor ce le revenea în slujba cauzei româneşti, să fie feriţi de bolşevizarea în care căzuseră ungurii.

În acest context de organizare generalul Ion Boeriu a devenit secretarul lui Iuliu Maniu iar prin colonelul Herby s-a asigurat serviciul de legătură între Viena şi Arad unde se instalase sediul Consiliului Naţional Român.

Iuliu Maniu, având o forţă aşa de însemnată în spatele lui a hotărât să se instaleze cu birourile de organizare în Ministerul de Război al Austriei însoţit de deputatul Isopescu-Grecu; a reuşit să ajungă până la generalul Straeger Steiger, care era ministru, solicitându-i o aripă a clădirii pentru a-şi putea îndeplini misiunea de conducere a afacerilor militare ale Comitetului Naţional Român.

Descumpănit, generalul austriac a cerut răgaz o jumătate de oră pentru analizarea situaţiei, reţinându-i pe cei doi acolo. Dân-du-şi seama că Austria ceruse armistiţiu Italiei iar Viena era în plină revoluţie, lui Maniu i s-au.pus la dispoziţie cele cerute, şi birouri, şi cazărmi pentru adăpostirea ostaşilor români. O notă din 2 noiembrie spunea: „Noi nu putem sta în legătură cu Senatul militar român, dar recunoaştem Comitetul Naţional Român şi, dacă acest comitet şi-a constituit Senat militar, şi noi îl recunoaştem. Noi vă recunoaştem pe dumneavoastră de reprezentanţi ai Comitetului Naţional şi de conducători ai Senatului militar român".

Cu această ocazie s-a intervenit la Iuliu Maniu, în calitatea Oficială ce o avea să asigure ordinea în Viena. Iuliu Maniu a acceptat cu condiţia ca Guvernul şi Comandamentul militar austriac să pună la dispoziţia Senatului militar român:

- toate alimentele necesare pentru trupele române;

- întregul lagăr de la Weiner Neustadt, şi trenuri necesare pentru transportul trupelor române.

Desfăşurându-şi activitatea, Iuliu Maniu a urmărit, din punct de vedere militar, şi al prestigiului ce-l reprezenta trecutul neamului său, să restabilească ordinea, şi a reuşit mai mult: ca în acele zile de neuitat, de acolo unde glasul lui Horea şi al Memorandiştilor nu avusese ecou, să facă să răsune vocea şi pasul cadenţat al moţului, în ritmul lui „Deşteaptă-te române!", ce înlocuia Valsul Dunării albastre.

Moţul, care atâta amar de vreme cerşise dreptatea, îşi vărsa focul şi dovedea că este în stare să facă ordine şi-n capitala opresorului. Senatul militar a scos la Viena un ziar „Timpuri noi", îndeplinindu-şi astfel misiunea de informare şi educaţie naţională a soldaţilor ce se întorceau de pe front, Iuliu Maniu a trecut de la Viena cu extinderea activităţii militare spre Budapesta, Praga şi Transilvania.

În capitala Ungariei a reuşit - prin ministrul plenipotenţiar român loan Erdeli - să obţină recunoaşterea organizaţiei naţionale şi militare a românilor din Transilvania, de către ministrul de război Bartha. Acesta a anunţat, printr-o ordonanţă, că soldaţii români nu pot fi siliţi să depună jurământ pe steagul maghiar. La Praga, cehii şi slovacii s-au ridicat energici când guvernul imperial de la Viena hotărâse să ridice rezervele alimentare. Muncitorii au declanşat greva generală şi după manifestaţii de stradă, Comitetul naţional din Praga a proclamat crearea statului independent ceh şi la 30 octombrie 1918 şi Consiliul naţional slovac a rupt orice legătură cu Austro-Ungaria şi a cerut unirea cu Cehia.

Iuliu Maniu, care era de mulţi ani în legătură cu fruntaşii poliţiei cehi, a acceptat ca românii să dea ajutor noului stat şi la Praga s-a creat „Legiunea militară română" a cărei conducere a fost încredinţată lui Alexandru Simon, ajutorul de comandant al Regimentului 2 Braşov, care mai avea la dispoziţie şi Regimentele 37 Oradea şi 51 Cluj.

Între „Legiunea militară" şi „Adunarea poporului ceh", de sub conducerea doctorului Scheiner, s-a încheiat o înţelegere prin care trupele româneşti vor menţine ordinea în Praga, pe o rază de 10 km în jur, până la constituirea armatei cehe, deoarece regimentele cehe erau răspândite prin imperiu. Urma ca după aceea să se sprijine ofensiva pentru eliberarea slovacilor din ghearele ungurilor şi apoi armatele cehe şi române să vină spre Ardeal. Românii au arestat pe comandantul austriac din Cehia, au deschis depozitele de armament şi muniţie populaţiei şi au ajutat organizaţia socolilor să ocupe centrele de rezistenţă austro-ungare.

Trupele române au rămas acolo până la 26 noiembrie 1918 când s-au întors în Transilvania. Reprezentantul poporului ceh de la Viena a mulţumit în acele zile lui Iuliu Maniu pentru ajutorul substanţial al trupelor române în împlinirea cauzei cehoslovace.

În Transilvania s-a preocupat ca peste tot să se înfiinţeze Gărzi naţionale cu ajutorul ostaşilor de pe front şi cu sprijinul preoţilor şi învăţătorilor de pe tot cuprinsul locuit de etnia românească. Ordinea trebuia menţinută în faţa încercărilor de revoltă ale armatei maghiare care se bolşevizase. S-a reuşit aceasta cu eforturi deosebite şi chiar cu unele pierderi umane. Cu sprijinul acestor Gărzi naţionale s-a putut pregăti şi Marea Adunare de la Alba lulia.

Paralel, Iuliu Maniu, ca reprezentant al problemelor de politică externă, s-a organizat Comisia de lichidare din Viena, care reprezenta interesele românilor din fostul imperiu, până ce s-a numit un ministru plenipotenţiar în capitala Austriei. Au fost continuate tratativele internaţionale cu naţiunile din fosta monarhie pentru recunoaşterea Consiliului Naţional Român ca organ reprezentativ al neamului românesc.

Iuliu Maniu s-a îngrijit de trimiterea unei delegaţii la Paris alcătuită din V. V. Tilea şi Ionel Mocioni pentru înmânarea unui memoriu către aliaţi în problema liniei de demarcare a frontierei. A insistat pe lângă cei trimişi să discute în primul rând cu ministrul francez Pichon.

După 55 de zile armata, care staţionase în Austria şi asigurase ordinea în capitala Austriei, a fost trimisă să pregătească Marea Adunare de la Alba lulia, cu concursul neprecupeţit al Gărzilor naţionale, constituind baza armatei române din Transilvania.

Iuliu Maniu, în drum spre Arad, s-a oprit la Budapesta unde a purtat discuţii cu ministrul naţionalităţilor. împreună cu fruntaşii români care se găseau acolo a dat guvernului maghiar „un termen scurt pentru a le preda nu numai administraţia civilă în părţile teritoriale revendicate de ei ci şi de a le acorda dreptul să-şi organizeze o armată română autonomă".

Dar anarhia se instaurase la Budapesta, armata se bolşevizase iar Lenin trimisese ca ambasador pe Cristian Racovski şi ca om de mână forte pe Bela Kuhn, ce va face să curgă sângele. A început-o cu asasinarea lui Ştefa Tisza şi teroarea revoluţiei s-a extins. Revoltele armatei au dezorganizat-o, aşa că la începutul lui noiembrie, comandantul pentru Transilvania comunică guvernului Karoly că la Cluj nu mai dispune nici de zece ostaşi care să-l asculte. în acest haos Gărzile naţionale şi-au luat frânele în mâini să poată apăra satele.

La Budapesta Iuliu Maniu purtase discuţii şi cu saşii în legătură cu situaţia ce se va crea în Transilvania.

În haosul din imperiu, Ungaria caută să se desprindă de Austria, dar nu accepta ca de ea să se despartă decât Slovacia şi Croaţia reuşind ca acest lucru să-l obţină prin tratativele lui Karoly cu generalul francez Franchet d'Esperey.

Guvernul ungar a trimis pentru tratative cu Comitetul naţional Român de la Arad, o delegaţie, având ca şef pe ministrul naţionalităţilor Oskar Jaszi şi care a sosit pe 13 noiembrie 1918. Tocmai atunci poporul român era sub şocul atrocităţilor comise de jandarmii unguri în comuna Beliş, spre izvorul Someşului Cald, la 35 km sud de Huedin, unde au fost arşi 45 de ţărani moţi. îngrozitoarea scenă a umplut de groază inimile românilor şi presa acelei vremi.

La Arad s-a protestat în faţa lui Jaszi care s-a văzut nevoit să telefoneze lui Karoly să oprească astfel de scene oribile.

Desfacere totală

Discuţiile au fost amânate până la venirea lui Iuliu Maniu aflat pe drum. Constatându-se din partea ungurilor că nu doresc să cedeze teritoriile locuite de români, Iuliu Maniu, după ce i-a ascultat cu atenţie, pe 15 noiembrie, la întrebarea lui Oskar Jaszi „în definitiv ce vor românii", prin două cuvinte „Desfacere totală" a pus capăt unui mileniu de suferinţă.

Membrii Consiliului Naţional Român şi-au continuat activitatea zi şi noapte la Arad, de unde au trimis emisari în toate colţurile Transilvaniei şi Banatului să pregătească delegaţiile pentru Marea Adunare fixată pe 1 decembrie la Alba lulia, iar pe 20 noiembrie au adresat manifestul „Către popoarele lumii" din care extragem:

„... Naţiunea română din Ungaria fi Ardeal nu doreşte să stăpânească asupra altor neamuri. Lipsită cu desăvârşire de orice clasă istorică stăpânitoare, naţiunea română prin fiinţa sa însăşi este întruparea democraţiei celei mai desăvârşite. Pe teritoriul său strămoşesc naţiunea română este gata a asigura fiecărui popor deplina libertate naţională si organizarea sa în stat liber si independent o va întocmi pe temeiurile democraţiei, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritoriul său egalitate condiţiunilor de viaţă, unicul mijloc al desăvârşirei omeneşti... Naţiunea română din Transilvania si Ungaria speră fi aşteaptă, că în năzuinţa ei pentru libertate o va ajuta întreg neamul românesc cu care una vom fi de aici înainte în veci."

Marele Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania

În timp ce transilvănenii, în alegeri pe circumscripţii, îşi desemnau pe cei 1228 delegaţi care să meargă la Alba lulia, condiţiile de anarhie ale imperiului se abătuseră şi peste românii din Bucovina care au fost nevoiţi să ceară ajutorul guvernului român de la laşi care a hotărât să şi trimită trupele sub comanda generalului Zadig, lansându-se următoarea proclamaţie:

„Răspunzând la chemarea Consiliului naţional bucovinean, armata română a păşit pe pământul ţării marelui Voievod Ştefan... Trupele române sosesc în mijlocul vostru aducându-vă dragostea si sprijinul lor pentru libera înfăptuire a dorinţelor născute de dreptul legitim al popoarelor de a dispune de soarta lor..."

Preşedintele Consiliului Naţional Român din Bucovina, lancu cavaler de Flondor, a convocat pentru 28 noiembrie 1918 Congresul general şi a hotărât unirea Bucovinei cu România.

„Astăzi, când una din puterile contractante, Austria, s-a prăbuşit sub greutatea păcatelor şi crimelor ei seculare, noi, urmaşii băştinaşilor acestei ţări, ajunşi stăpânii deplini pe hotărârile noastre, declarăm actul de cesiune de la 1773 nul şi neavenit, şi hotărâm realipirea ţării noastre la Moldova, din trupul căreia fusese ruptă..."

Fruntaşii Consiliului Naţional Român în frunte cu Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida Voievod, episcopul Iuliu Hossu, în dezbaterile ce aveau loc, în acele zile măreţe, au luat hotătârea ca armata română să nu fie chemată în aGele momente de prăbuşire a imperiului asupritor pentru ca să se poată dovedi lumii întregi voinţa neviciată de UNIRE CU ŢARA, izvorâră din principiul liberei autodeterminări, pe baza dreptăţii istorice şi etnice.

Aceasta prefigura pasajul din scrisoarea preşedintelui Franţei Alexandre Millerand (1920-1924) trimisă „Comisiunilor de Delimitare a frontierelor" prin care preciza: „...O stare de lucruri chiar milenară nu merită să dăinuiască când ea este recunoscută contrară justiţiei..."

Iar Iuliu Maniu cu judecata lui logică va completa după aceea: „... Noi nu suntem vinovaţi, precum nu e vinovat nici însuşi poporul maghiar, de altfel foarte vrednic şi foarte patriot, dacă înaintaşii lor, ca popor de stepă, s-au aşezat pe şesurile Dunării şi ale Tisei, şi că în timp de o mie de ani nu au putut să înstăpânească, nici social, nici etnograficeşte, văile şi munţii din apropierea acelor şesuri..."

Pentru „înfiinţarea statului liber şi independent", ţăranii români au început să sosească la Alba lulia încă din ziua de 27 noiembrie iar în ziua de 1 decembrie o masă imensă încolonată şi-a făcut apariţia, pe sub poarta lui Mihai Viteazu, în Cetate, pe platoul execuţiei, în imediata apropiere a locului de supliciu unde au fost traşi pe roată Horia şi Crişan. între 100 000 şi 130 000 de „cămăşi albe" au ascultat cu smerenie slujba religioasă de la ora 7 dimineaţa oficiată de ierarhii celor două biserici. La ora 10 dimineaţa pe întreg teritoriul locuit de etnia românească au început să bată clopotele pentru a vesti măreaţa hotărâre ce se va lua în acea zi de către reprezentanţii ei.

Şi, în sunetul clopotelor catedralei de la Alba Iulia, a apărut Ştefan Cicio Pop, preşedintele Consiliului Naţional Român, care a declarat: „Noi care am fost puşi de lumea noastră în fruntea afacerilor, am aflat momentul psihologic sosit pentru a anunţa duşmanilor noştri de secole cum că noi preluăm imperiul (administraţia) peste toate ţinuturile locuite de românii din Transilvania şi Banat... Venim înaintea voastră ţinând cont de mandatul vostru şi declarăm că poporul român este matur, îşi cunoaşte chemarea sublimă în lumea civilizată... Consiliul Naţional Român îşi depune mandatul în mâinile naţiunii române. Acum voi reprezentanţi ai poporului sunteţi chemaţi să spuneţi cuvântul".

După ce a numit ca notari pe Laurenţiu Oanea şi Sever Miclea, iar ca raportor al Comisiei pe dr. Ion Suciu, au fost validate mandatele delegaţiilor, s-a propus componenţa Marii Adunări Naţionale: preşedinţi: George Pop de Băseşti şi episcopii loan I. Papp şi Demetriu Radu; vicepreşedinţi: Teodor Mihaly, Ştefan C: Pop şi Ion Fluieraş; secretari: Alexandru Fodor, Sever Nicolae, Caius Brediceanu, Silviu Dragomir, Victor Deleu, losif Ciser, Ionel Pop şi George Crişan. George Pop de Băseşti, tribunul memorandist, ca preşedinte al Marii Adunări Naţionale a subliniat printre altele:

„... la locul acesta sfinţit de sângele marilor noştri martiri v-aţi adunat si D-voastră, ca să sfărâmaţi fi cătuşele robiei noastre seculare şi să decidem ca un popor liber asupra sorţii noastre..."

Pamfil Şeicaru, în descrierea zilei Marii Uniri, zugrăvind portretul „omului zilei" ne prezintă astfel derularea evenimentului: „Precedat de Ştefan Cicio Pop şi Theodor Mihaly,

şi-a făcut apariţia Iuliu Maniu. După un moment de tăcere, reprezentanţii celor două Biserici - ortodoxă şi unită - s-au ridicat în picioare dând semnalul aplauzelor
şi aclamaţiilor. Era o spontană şi unanimă recunoaştere a operei realizată de Iuliu Maniu, ca şef suprem al revoluţiei naţionale. Ştiuse să utilizeze lucid şi cu tact desăvârşit momentele favorabile aspiraţiilor poporului român, evitând să provoace reacţia desperării ungurilor...

Cu aerul unei simulate dezolări, după ce a respins şi propunerea de independenţă a Transilvaniei într-o confederaţie danubiană, Iuliu Maniu profund mâhnit că venea prea târziu deoarece Partidul Naţional Român îşi exprimase voinţa asupra separării complete de Ungaria şi unirea cu România şi nu mai putea reveni asupra acelei solemne deciziuni fără să-şi piardă legitimitatea reprezentării naţiunii române, care în unanimitate vroia Unirea... Oscar Jaszi nu a mai găsit nici un argument pe care să-l opună impecabilei logici a celui ce reprezenta, în acele momente, poporul român şi voinţa lui naţională. Tactica lui Iuliu Maniu s-a verificat justă în desfăşurarea evenimentelor."

Iată câteva fragmente din discursul lui Iuliu Maniu:

„Dacă privim îndărăt la suferinţele îndurate de neamul românesc, dacă ne amintim de sângele vărsat, nu ştim cum să mulţumim lui Dumnezeu că ne este dat nouă, din generaţia de acum, să trăim aceste timpuri de înălţare. In aceste momente solemne ne vom purta vrednici de timpurile pe care le trăim. Vrednicia naţională se judecă după înţelepciunea cu care se aduc hotărâri chemate să croiască soarta noastră...

Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă care ne poate ţinea în viitor, e aceea provenită din unirea tuturor românilor, îndeosebi noi, românii din Ardeal şi Ungaria suntem în drept să cerem această unire fiindcă aci la noi este leagănul românismului... Cine poate să conteste fiinţei noastre naţionale dreptul de a-si croi singură soarta, de a se conduce ea însăşi şi de a-şi constitui un singur trup când sufletul îi este unul singur şi întreg?

Însuşirile specifice cu care contribuie neamurile la înmulţirea civilizaţiei, nu se pot afirma şi dezvolta sub o stăpânire străină şi divizată. Este nevoie de o cârmuire conştientă, unitară şi specifică. Datoria noastră este să fondăm statul naţional dacă nu vrem să fim acoperiţi de dispreţul lumii civilizate... Pentru ca intrigile duşmanilor noştri să amuţească, în proiectul de rezoluţie am precizat principiile de cari ne vom călăuzi.

Noi considerăm realizarea unităţii naţionale ca un triumf al libertăţii omeneşti, vrem să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi cetăţenilor. Nu vrem ca din oprimaţi şi asupriţi să devenim oprimatori şi asupritori. Nu răpim individualitatea etnică a neamurilor conlocuitoare, ci fiecare om este liber să-şi aleagă limba şi credinţa în care vrea să trăiască atât în viaţa sa particulară cât şi în legătură cu viaţa de stat. Nu vrem să sugerăm puterea nimănui, aşa cum a fost şi în vrednicia noastră şi nu vrem să istovim forţele altora.

Sarcinile ce ne revin la vremi atât de grele nu le vom putea presta fără ca cetăţenii să aibe putinţa desfăşurării maxime a forţelor lor, deoarece libertăţile interne ale cetăţenilor trebuie să crească în raport direct cu sforţările externe ale statului. Nu se poate spera ca cetăţenii fără drepturi şi ţinuţi în întuneric sufletesc şi în mizerie socială, să devie stâlpi siguri ai unui stat modern, deplina libertate şi egala împărtăşire în puterea de stat a cetăţenilor este singura bază solidă a dezvoltării unui stat.

Toţi cei de faţă suntem de obârşie ţărănească. Tot ce avem înaintea noastră, în haine negre şi cu frunţi luminate, a ieşit din popor. O preocupare constantă a politicii noastre a fost făurirea unei sorţi mai bune a ţăranului român, care este pătura socială cea mai puternică a neamului. Reforma agrară este menită să potenţeze producţia şi să niveleze păturile sociale. Una din silinţele noastre ne îndeamnă să promovăm industria indispensabilă pentru un stat modern. Cerem ca pe viitor să se evite conflictele cu arma şi să se instituie un juriu internaţional care să limpezească chestiunile în litigiu. în locul suveranităţii rigide aplicate, trebuie să se înfăptuiască o frăţietate universală.

Trimitem frăţească închinare bucovinenilor liberi si uniţi cu România si salutări popoarelor cari au dărâmat imperiul Habsburgic. Deodată cu propunerea proiectului de rezoluţie aducem omagiile noastre diplomaţiei iscusite a Antantei şi mulţumirile noastre armatelor ei victorioase."

Un fapt deosebit de important în acest discurs al lui Iuliu Maniu a fost propunerea ca să se „instituie un juriu internaţional care să lămurească chestiunile în litigiu... să se înfăptuiască o frăţietate internaţională", sugestie ce a prins consistenţă în „Liga Naţiunilor" şi apoi în „Organizaţia Naţiunilor Unite", foruri fără de care nu este posibilă garantarea păcii în omenire. Această clarviziune generală a pus-o în aplicare în pactele regionale pe care Ie-a iniţiat, după cum vom vedea. Printre vorbitorii de la Alba Iulia, de la tribuna Adunării, a declarat următoarele şi social democratul Iosif Jumanca:

„... Noi zicem că acolo unde ţi-e patria, acolo să-ţi creezi fericirea vieţii tale. Şi noi n-avem teamă că poporul muncitor român care a rupt acum cătuşele unei robii seculare, nu va avea destulă putere ca şi în România Mare să-şi asigure drepturile la o viaţă liberă. Când aderăm la unire, nu o facem numai pentru că în interiorul nostru există simţul acesta, ci şi din convingerea fermă şi conştiinţa clară că prin postulatele luate în rezoluţia prezentată sunt asigurate toate celelalte garanţii pentru democratizarea României..."

Vasile Goldiş, referentul Consiliului Naţional, într-o magistrală alocuţiune a subliniat importanţa neamului românesc „zămislit din necesitatea imperiului român de a-şi aşeza o sentinelă puternică în Carpaţii sud-estici şi coborâşurile lor împotriva seminţiilor barbare... după 18 veacuri hotarele etnice ale acestui popor, cu preciziune aproape milimetrică, sunt tot aceleaşi frontiere, cari sunt resemnate pe harta istorică drept hotare ale Daciei lui Traian însă răscolirile spre fericire ale neamului nostru s-au lovit veacuri de-a rândul de nesaţiul hrăpitorilor duşmani. Românii, adevăratul şi itimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană au consideraţi străini şi sclavi pe pământul lor strămoşesc.

Suflul de libertate din Franţa a pătruns şi în munţii noştri, însă când am încercat să creem întocmirile lumii noi, oprimatorii noştri s-au înfrăţit cu împăratul pe care-l detronaseră şi pentru care vărsasem sângele nostru la 1848, au unit cu forţa Ardealul nostru cu ţara Ungurească şi printr-un constituţionalism fals şi mincinos ne-au luat libertatea culturei, ne-au desfiinţat politiceşte, bisericile noastre le-au aservit tendinţei lor de opresiune şi ne-au făcut imposibil progresul economic.

Politica de extirpare si prigoană a statului ungar a culminat în timpul războiului mondial, când sutele de mii de români luptau sub steag vitreg, însă fraţii şi părinţii ostaşilor erau târâţi în lagăre de internare şi temniţe, presa ne-a fost sugrumată, şcoala închisă, adunările bisericeşti puse sub control şi se urzeau planuri diabolice de distrugere politică... şi ne pregăteau mormântul...

Crezul Apusului luminat a fost eliberarea naţiunilor pentru interesul lumii... liberarea naţiunii române înseamnă unirea tuturor românilor într-un singur stat care este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiei. Unirea tuturor românilor într-un singur stat, numai atunci va fi statornică şi garantată prin istoria mai departe a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse prin noua concepţie a civilizaţiunei ne va inspira datoria să nu pedepsim progenitura pentru păcatele părinţilor şi ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorii".

După această cuvântare a lui Vasile Goldiş, el a citit şi „Rezoluţia Marii Adunări Naţionale" referitoare la unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat şi ţara ungurească, prezenţi prin reprezentanţii ei la Alba lulia.

Rezoluţia a fost votată în unanimitate, şi, la scurt timp, vor adera la ea toate naţionalităţile conlocuitoare. „Fraţilor,

Ceasul împlinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernicul rosteşte prin poporul său credincios, dreptatea Sa, însetată de veacuri... Astăzi prin hotărârea noastră se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi, toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu ţara-Mamă, România! Vă amintiţi când prin sutele de spitale, în zilele de întuneric vă vesteam - va învinge dreptatea!

Vă arătăm că vine ceasul când toţi factorii nedreptăţii vor plânge lacrimi de sânge, în ziua bucuriei noastre. A biruit dreptatea.

Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii Lui. Acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg, pentru suferinţele veacurilor, purtate de un neam, cu credinţa în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui. Suferinţele veacurilor se îmbracă în lumina cu binecuvântare. (în acel moment urca soarele de sub norii ce acopereau până atunci întreg orizontul, mulţimea erupând într-un entuziasm înflăcărat, întrerupând câteva momente cuvântarea.) Cuvintele Domnului se plinesc şi aici, întru împlinire dumnezeieşti - mulţi au dorit să vadă ce vedeţi voi si să audă ce auziţi voi si n-au auzit. Ochii voştri sunt fericiţi că văd si urechile voastre fericite că aud.

Văd ziua întregirii neamului şi adu bunăvestirea dreptăţii Lui. Fericit am vestit hotărârea judecăţii lui Dumnezeu prin reprezentanţii a toată suflarea românească; fericiţi voi care aţi pecetluit pe veci Unirea cu ţara-Mumă. O viaţă întreagă veţi mărturisi cu mândrie: şi eu am fost la Alba lulia. Fiii fiilor noştri au fost la Alba lulia. Voi sunteţi marea armată a sufletelor alese, a neamului nostru. De acum o Românie Mare, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu şi pe credinţa poporului Său. Cântarea noastră de biruinţă să fie cântarea neamului pe calea lungă şi grea a veacurilor:

DREPTATEA TA, DOAMNE,

E DREPTATE ÎN VEAC

Şl CUVÂNTUL TĂU ADEVĂRUL

Dreptate si adevăr la temelia României întregite.

Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu!

Pe pământ pace! Ziua învierii să ne luminăm popoare!"

Alexandru Vaida Voievod a propus o listă cu 130 membri ai Marelui Sfat al ţării care a fost întregită cu 20 de socialişti, cu arhiereii, prepoziţii capitulări, vicarii, arhimandriţii şi protosinghelii celor două biserici din Transilvania, şi care având atribuţia să dezbată problemele politice şi să legifereze până ia întrunirea Constituantei tuturor românilor.

Pe biroul Marii Adunări, Gheorghe Pop de Băseşti şi-a depus mandatul, primit în 1910 de la Partidul Naţional, declarând că şi-a îndeplinit misiunea încredinţată. Bătrânul Gheorghe Pop de Băseşti a fost prima victimă dintre Ctitorii României, asasinat de o bandă de secui, la o lună după înfăptuirea Marii Uniri.

După cum vom vedea au mai urmat şi alte exterminări ale Ctitorilor României, dar acestea s-au petrecut după împlinirea a 3 decenii de la Unire, acestea fiind făcute de cei ce s-au pus în slujba cotropitorului comunist venit de la răsărit.

Pe data de 2 decembrie 1918 Sfatul Naţional a ales Consiliul Dirigent format din 15 persoane:

Iuliu Maniu, preşedinte şi cu afacerile interne; Alexandru Vaida Voievod, cu probleme externe şi cu presa şi propaganda; Victor Bontescu, delegat cu Agricultura şi Comerţul; Romulus Boilă, cu departamentul Comunicaţiilor; Aurel Vlad, la Finanţe; Ştefan C. Pop, la Război Aurel Lazăr, la Justiţie; Emil Haţeganu, codificator la secţia juridică, împreună cu Ion Suciu şi Ion Fluieraş; ca miniştri fără portofolii au fost numiţi: Octavian Goga, Vasile Lucaci, Vasile Goldiş, Valeriu Branişte; iar secretar George "Crişan.

Sediul Consiliului Dirigent a fost fixat la Sibiu. Sfatul ţării a ales delegaţia care să înmâneze Regelui Ferdinand Actul Unirii votat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.