Victimele terorii comuniste
Autorităţile comuniste din România au trimis în închisori şi lagăre, din motive politice, 2 000 000 de oameni. Dintre ei, 200 000 au murit, executaţi după o judecată sumară sau supuşi unui regim de exterminare, de o cruzime nemaiîntâlnită. Alte mii de nevinovaţi (poate zeci de mii, poate sute de mii, nimeni nu va şti vreodată exact) au fost fie împuşcaţi pe stradă, fie urcaţi cu forţa în tren şi expediaţi în URSS, unde li s-a pierdut urma.

Cum au fost aleşi toţi aceşti nefericiţi din masa de cetăţeni români pentru a fi distruşi, fizic sau moral? S-au invocat, la vremea respectivă, diferite criterii. Privind însă acum faptele dintr-o perspectivă istorică ne dăm seama ce anume a contat. Unii au fost luaţi la întâmplare, ori de câte ori reprezentanţii autorităţilor au intrat în panică şi au vrut să intimideze populaţia. Cei mai mulţi însă au plătit, cu libertatea sau cu viaţa, pentru că erau cinstiţi şi demni, inteligenţi şi cultivaţi, harnici şi bine situaţi în societate, constituind un termen de comparaţie – incomod ca un denunţ – pentru impostorii aduşi la conducerea ţării de forţele de ocupaţie.

Această acţiune criminală sistematică, asociată cu plecarea din ţară a numeroşi oameni de valoare, a avut un efect catastrofal, care ne influenţează şi astăzi în mod negativ existenţa. Practic, calitatea populaţiei din România a scăzut îngrijorător, fără şanse de redresare în viitorul apropiat. Dacă în prezent suntem exasperaţi de degradarea fără precedent a stilului de viaţă din România, trebuie să ştim că la originea actualei stări de lucruri se află politica barbară de distrugere a civilizaţiei româneşti, desfăşurată timp de aproape o jumătate de secol (1945-1989) de ocupanţii sovietici şi de complicii lor din România, grupaţi în partidul comunist şi în Securitate.

Este foarte important să ştim ce ni s-a întâmplat. Din nefericire, însă, nu prea ştim. Alte popoare îşi inventariază, cu minuţie vindicativă, victimele actelor de opresiune din trecut. Noi, deşi am fost supuşi unui adevărat genocid, trăim nepăsători exclusiv în prezent, surzi la vaierul celor două milioane de compatrioţi ai noştri de acum câteva decenii, pe care îi întemniţăm astfel încă o dată, într-o sumbră şi friguroasă amnezie naţională.

Dicţionarul cu titlul Victimele terorii comuniste, din care publicăm acum al cincilea volum (vor fi în total paisprezece), reprezintă, alături de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, revista Memoria, serialul TV Memorialul Durerii şi Muzeul Victimelor Comunismului de la Sighet, una dintre puţinele forme de luptă cu uitarea generală. Autorul lucrării, Cicerone Ioniţoiu (născut la 8 mai 1924 la Craiova), a fost el însuşi închis multă vreme, petrecându-şi prin penitenciare şi lagăre de exterminare 10 ani (din cei 26, la câţi a fost condamnat în total, pentru „vina“ de a fi făcut parte din conducerea organizaţiei de tineret a PNŢ).

Şi în închisoare, şi în afara ei, Cicerone Ioniţoiu a protestat permanent împotriva terorii comuniste, refuzând să moară şi devenind un personaj indezirabil pentru autorităţi. În 1979, la intervenţia preşedintelui de atunci al Franţei, Valérie Giscard d’Estaing, a fost lăsat să plece din România şi să se stabilească în Franţa. Nimeni nu ştia că expatriatul trecea graniţa cu mai multe microfilme ascunse în pingelele pantofilor. Acele microfilme conţineau mii de informaţii despre oameni nevinovaţi care suferiseră sau muriseră în gulagul românesc.

A fost doar începutul. În străinătate, Cicerone Ioniţoiu a continuat să adune şi să sintetizeze informaţii, publicându-le în volume de mare răsunet, ca Morminte fără cruce, Persecuţia bisericii din România sau Rezistenţa armată a românilor împotriva comunismului între anii 1944-1960. După 1989, această activitate de maximă importanţă – comparabilă prin volumul ei cu activitatea unei instituţii – s-a desfăşurat cu şi mai multă fervoare, incluzând şi strângerea de date referitoare la eroii revoluţiei decembriste. Cicerone Ioniţoiu a îmbătrânit. A trebuit să se supună unor intervenţii chirurgicale dificile, inclusiv pe cord deschis, dar tot nu s-a dat bătut. Vine frecvent în România şi face în continuare o muncă sisifică, investigând arhivele închisorilor, tribunalelor şi spitalelor militare, cercetând inscripţiile de pe monumentele funerare şi documentele aflate în păstrarea administraţiei cimitirelor, explorând presa vremii şi, mai ales, consemnând ceea ce-şi mai amintesc supravieţuitorii anilor de teroare.

Dicţionarul reprezintă numai una dintre operele sale de salvare a memoriei colective. Autorul a mai elaborat în ultima perioadă studii de mare anvergură, bazate pe o documentaţie impresionantă, despre revoltele ţărăneşti împotriva regimului comunist, despre armata de torţionari folosită de acest regim pentru exterminarea adversarilor politici, despre viaţa şi moartea lui Iuliu Maniu etc.

Dar dicţionarul constituie poate cea mai importantă realizare a sa. Lucrarea a fost revizuită cu atenţie şi rigoare de dr. Mihaela Andreiovici, care şi-a cheltuit la rândul său multe ore din viaţă pentru a compara şi ordona informaţiile, pentru a le mări gradul de precizie, pentru a duce cât mai departe procesul de anamneză.

Cele 14 volume (însumând aproape 6 000 de pagini) pe care le va avea dicţionarul vor cuprinde referiri la aproximativ 70 000 de oameni închişi sau asasinaţi fără vină de regimul comunist. Atât a mai rămas în memoria poporului român (ceea ce înseamnă în documente, dar şi în amintirea supravieţuitorilor) din calvarul unei imense cohorte de victime.

Se va spune că este puţin. Este. Dar cu fiecare zi care va trece va fi mai puţin. Timpul lucrează ca un element de eroziune asupra informaţiilor, degradându-le, dispersându-le, făcându-le în cele din urmă să dispară complet. Documentele se umezesc, ard sau se fură, cei care au amintiri îmbătrânesc şi mor. Dicţionarul reprezintă un instantaneu a ceea ce se mai ştie în prezent despre victimele terorii comuniste. O încercare de a opri timpul, fie şi cu o întârziere regretabilă, din acţiunea sa distructivă.

Se va mai spune că până şi datele despre cei păstraţi în memoria noastră – şi menţionaţi în dicţionar – sunt incomplete. Da, sunt. Dar tocmai aceasta le măreşte dramatismul. Este ca şi cum am fi recuperat o arhivă din adâncul mării. Unele foi s-au lipit între ele şi multe pasaje sunt şterse, dar ceea ce reuşim să descifrăm este cutremurător...

Este suficientă lectura unor fragmente pentru a începe să înţelegem ce proporţii a avut masacrul. Profesori, preoţi, ingineri şi medici, bărbaţi şi femei au intrat deopotrivă într-o apocaliptică maşină de tocat carne omenească. Pe lista lor adăugăm, pe măsură ce citim şi alte pagini ale dicţionarului, militari, ţărani, scriitori, demnitari, avocaţi, muncitori, tot ce a dat mai bun societatea românească. Au fost întemniţaţi şi cetăţeni foarte vârstnici, dar şi copii, împreună cu părinţii lor sau femei însărcinate. Au fost practicate nu numai torturi cumplite, dar şi forme de înjosire care par inventate de monştri, nu de oameni, cum ar fi obligarea fiului să-şi denunţe şi să-şi ponegrească tatăl sau a credinciosului să-şi renege într-un limbaj murdar credinţa. O represiune nemiloasă a fost declanşată şi împotriva familiilor celor arestaţi, care au fost date afară din case, deposedate de bunuri, supuse unor anchete de intimidare, private de drepturi.

Din dicţionar, reiese, indirect, că societatea românească s-a opus cu îndârjire şi curaj genocidului comunist. Rezistenţa organizată în munţi, energica împotrivire a ţăranilor la colectivizare, solidaritatea unei mari părţi a populaţiei cu cei hăituiţi de autorităţi dezmint ideea stereotipă a pasivităţii românilor. În acelaşi timp, însă, episoadele dramatice consemnate fugitiv de dicţionar vorbesc despre climatul de degradare morală pe care regimul comunist a reuşit în cele din urmă să-l instituie: au existat multe trădări (unii au fost reclamaţi la Securitate de cei cărora le făcuseră mult bine, uneori salvându-le viaţa), au apărut şi profitori cinici ai situaţiei.

Interpretarea tuturor acestor fapte trebuie lăsată însă în seama istoricilor şi filozofilor. Deocamdată, ne facem datoria de a publica, pur şi simplu, dicţionarul, pentru a salva ce se mai poate salva din informaţiile despre nenorocirea care s-a abătut asupra noastră după cel de-al doilea război mondial.

Alex Ştefănescu

<<< Închidere >>>