Născut la 8 mai 1924, în oraşul Craiova , Dolj. Absolvent al Facultăţii de Litere. Membru P.N.Ţ. din 1943. A participat la manifestaţia studenţească de la 1 decembrie 1943 şi la cele organizate de P.N.Ţ., în martie 1944, împotriva Dictatului de la Viena. Preşedintele T.U.N.Ţ. pe facultate şi al Rectoratului Universităţii, a fost delegat cu organizarea tineretului ţărănist din Oltenia, în iunie 1945. Arestat de Siguranţa Craiova, la 1 august 1945, împreună cu Dumitru Stănescu şi Ion Vlad, pentru: "înscrisuri necenzurate " - multiplicaseră şi difuzaseră Declaraţia Domnului Iuliu Maniu, făcută presei la 19 iulie 1945. În realitate arestarea urmărea intimidarea membrilor P.N.Ţ. Au fost duşi sub escortă (adresa 4 708/4 august 1945) la Parchetul Tribunalului judeţean Dolj. Eliberaţi în acelaşi an de procurorul Voinea.

"Am fost pus sub urmărire, dar mi-am continuat drumurile prin judeţele Olteniei. Chestorul Ilie Bănică trimitea telegrame peste tot pe unde treceam şi, în cele din urmă, am fost prins şi dus la Craiova, la 15 septembrie 1945. Ancheta a durat 3 zile, în prezenţa N.K.V.D.-ului. La sfârşit m-au pus să semnez procesulverbal de eliberare, dar, după nici cinci minute, am fost practic răpit de pe stradă şi dus la sediul N.K.V.D. . aflat în actuala clădire a Mitropoliei Craiova. Două săptămâni am fost torturat cu deosebită râvnă de căpitanul Petrov Vasiliev. Am reuşit cu greu să le transmit celor de afară că eram încă în viaţă şi unde mă aflam. Prin intervenţia lui Maniu la Comisia Aliată de Control, m-au eliberat. Căpitanul Petrov Vasiliev, care fusese spaima Olteniei în acea perioadă, a fost împuşcat mortal în timpul vizitei lui Petru Groza, la 9 iulie 1946, de un necunoscut, de pe acoperişul sediului P.C.R..".

Revine la Bucureşti şi se ocupă cu organizarea manifestaţiei promonarhiste din Piaţa Palatului Regal, de la 8 noiembrie 1945. Arestat cu încă trei persoane şi dus la Siguranţa Capitalei. Nerecunoscut de autorităţile din Bucureşti, a reuşit să se piardă printre ceilalţi 300 de arestaţi şi a fost eliberat după două săptămâni, dar pe numele său a fost dată o condamnare în lipsă, la 2 ani închisoare (sentinţa 524/1945). S-a ascuns o vreme, împreună cu alţi colegi de partid, în munţii Piatra Craiului şi apoi, sub alte identităţi (Jean Dumitrescu din comuna Sinoie şi Eugen Radeş din comuna Noua Braşov), a reînceput să circule prin ţară pentru pregătirea campaniei electorale. Din când în când venea la Bucureşti pentru a multiplica manifeste de protest faţă de falsificarea alegerilor şi valul de arestări declanşate de comunişti în martie 1947. Prins şi arestat în urma denunţului făcut de Paul Sava. Condamnat la un an şi 6 luni închisoare (sentinţa 412/1948). Eliberat la 8 mai 1948, prin reducerea pedepsei. Imediat după eliberare a început să organizeze acţiuni de ajutorare şi aprovizionare cu alimente a deţinuţilor politici din penitenciarul Aiud. A fost pus din nou sub urmărire şi nevoit să se ascundă. Cu ajutorul inspectorului şcolar Săracu Ion, a fost numit profesor în comuna Purani, folosind doar unul dintre prenume, Traian , necunoscut de Siguranţă, unde figura doar ca Cicerone Ioniţoiu. Din octombrie 1948 a venit la Bucureşti în fiecare sâmbătă, pentru a lucra la multiplicarea materialelor doctrinare ale P.N.Ţ., împreună cu Bărbuş Ion, Victor Coconeţi şi Ionel Muşeteanu (la domiciliul acestuia). La 4 februarie 1949, după ce Bărbuş şi Coconeţi au fost arestaţi, Securitatea l-a identificat în persoana profesorului Traian Ioniţoiu pe Cicerone Ioniţoiu (confruntând data de naştere) şi le-a cerut autorităţilor din Giurgiu să-şi intensifice supravegherea.

"Securitatea Giurgiu a trimis rapoarte la 14 şi 23 martie, 15 şi 30 mai, 16 iulie şi 1 august 1949, nemulţumitoare însă pentru Direcţia Regională a Securităţii Ploieşti care le-a cerut maiorilor Nedelcu, R. Mănescu şi căpitanului Sârbu să-şi intensifice presiunile asupra localnicilor pentru a afla ce şi cui povestesc despre anchetele prin care trecusem, în ce scop mi-am ascuns numele şi de cât timp activez înşelându-le vigilenţa (adresa 113/11414 din 3 iulie 1949)".

Arestat la 15 august 1949 de Securitatea Giurgiu şi dus la M.A.I.

"Am fost adus la anchetă în faţa căpitanului Nae Dumitrescu, fost tipograf, care mirosea atât de tare a băutură încât aproape mă ameţise şi pe mine. În faţă avea un dosar voluminos şi mi-am dat seama că nu era al meu, ci al lui Mircea Ioaniţiu, secretarul particular al Regelui Mihai, plecat din ţară împreună cu acesta. I-am atras atenţia şi, după uzualele jigniri şi ameninţări, a renunţat la anchetă. După două săptămâni au început să mă bată ca să mărturisesc DE CE AM FOST ARESTAT!... nu că ei n-ar fi ştiut, dar doreau să vadă dacă sunt sincer. Nici eu nici ei nu am aflat până la urmă motivul clar al arestării, dar, după ce m-au bătut bine şi m-au tăvălit pe jos, am fost trimis, plin de sânge, la Securitatea din Calea Rahovei (5 decembrie 1949). Aici sublocotenentul Done Nicolae (Mitrea) m-a bătut pe rangă, mi-a năclăit părul de sânge şi mi-a strivit cu ură ochelarii, dar nici el nu a reuşit să-mi stimuleze memoria, aşa că m-a trimis, să am timp de gândire, un an la penitenciarul Jilava".

Judecat într-un lot de 31 de persoane ce nu se cunoşteau între ele. Condamnat la 5 ani închisoare (sentinţa 979/1950). Detenţia în lagărul Peninsula, unde, adversar declarat al muncii silnice, a fost mai mult pedepsit la carceră. Grav bolnav, a fost declarat inapt de muncă şi dus pe targă în lagărul Poarta Albă. La 9 mai 1954 a organizat o grevă a foamei de 17 zile, împotriva acţiunilor de exterminare a deţinuţilor inapţi de muncă aflaţi în lagărele de la Canal. Greva sa, asociată cu cea a lui Remus Radina, a determinat venirea unei comisii de control de la Bucureşti şi s-a finalizat cu o îmbunătăţire a condiţiilor de muncă şi, mai ales, cu eliberarea a sute de bătrâni inapţi de muncă, neajutoraţi, fără îngrijire medicală, ţinuţi închişi fără condamnare, deoarece împotriva lor nu exista de fapt nici o acuzaţie. Împreună cu un lot de 15 persoane indezirabile (printre care: Remus Radina, N. Pâslaru, Octav Rădulescu şi Hristache Stratulat) a fost mutat la penitenciarul Oradea şi de acolo la Jilava. Eliberat în septembrie 1954. Pentru a-şi câştiga existenţa a fost nevoit să lucreze ca: zugrav, vopsitor, cazangiu, caloriferist, instalator, manipulant, dulgher, tehnician constructor la sondele de petrol din munţi. Urmărit permanent de Securitateşi chemat periodic la anchete, pentru intimidare. Se culegeau date privind deplasările sale, cunoscuţii, cheltuielile curente, vizitele şi legăturile cu soţia (aflată la Băileşti). S-a ascuns la Valea Arsului în munţii Apuseni, dar, cu ajutorul lui Lambru Ion şi Nicolae Martin (fost coleg de partid şi de închisoare), a fost prins şi arestat. Torturat în timpul anchetei la Securitatea Bucureşti (Uranus), de Enoiu Gheorghe, Sporea Ion, Puşcaşu Constantin ş.a. Cu toate torturile şi cu tot zelul "trăgătorilor de limbă" ce i-au fost aduşi în celulă, nu a făcut nici o declaraţie, anchetatorii fiind nevoiţi să menţioneze la sfârşitul procesului verbal că acuzatul nu recunoaşte învinuirile aduse şi refuză orice semnătură. Condamnat la 8 ani închisoare (sentinţa 72/1962) dar, datorită grosolăniei cu care fusese întocmit dosarul, la recurs sentinţa a fost casată. Neacceptând înfrângerea, Securitatea a declanşat o nouă anchetă şi alte investigaţii sub conducerea anchetatorului şef Moldoveanu, ajutat de Purcaru Constantin. După un an de anchete brutale, deşi nici acuzatul nici martorii acuzării nu au recunoscut faptele la proces, a fost din nou condamnat la 6 ani închisoare (sentinţa 29/1963). Detenţia la penitenciarul Jilava, unde a fost supus acţiunii de "reeducare".

"Ni se cerea, ca la Piteşti, dar fără bătaie, să ne facem autodemascarea şi să ne demascăm toţi cunoscuţii, promiţându-ne că nimeni nu va avea de suferit. Timp de un an am trăit în această mocirlă".

Cei puşi să-l "reeduce" raportau ofiţerilor politici că este un element complet pierdut, care face zilnic aprecieri negative la adresa regimului politic şi a celor ce au acceptat să i se vândă. În raportul de la 18 decembrie 1963, căpitanul Horja Gheorghe sublinia: "are o atitudine refractară şi o poziţie de nerecunoaştere a faptelor sale infracţionale". La 10 ianuarie 1964, căpitanul Telenche Florin, în urma discuţiilor purtate cu agentul George Ion (Vasile Gr. Gheorghe din Craiova), a concluzionat: "Ioniţoiu Cicerone, făcând parte din T.U.N.Ţ., s-a dovedit a fi un element periculos regimului democrat popular. Aflându-se în procesul de reeducare, până în prezent nu a reuşit să adopte o atitudine pozitiv consecventă în acest proces, având încă serioase reţineri privitor la trecutul său subversiv".

"La 4 martie 1964 am fost dus la colonelul politic care dorea să-mi comunice că pentru mine nu există altă alternativă în afară de crematoriu. Am declarat greva foamei şi, ca urmare, s-a deplasat la penitenciar procurorul militar al Bucureştiului, colonelul Aldea. I-am relatat totul: chinul anchetelor prin care am trecut fără nici un temei legal, mocirla în care trăiam, înconjurat de oameni dispuşi la orice compromis pentru a-şi câştiga libertatea. S-a declanşat o anchetă, agenţii de cameră au fost pedepsiţi că m-au lăsat să fac greva foamei, dar "reeducarea" a fost desfiinţată. Nu s-au bucurat toţi, Ion Negoiţescu şi Dan Cernovodeanu au sărit să mă bată pentru că le stricasem şansele de a-şi obţine eliberarea înainte de termen".

Graţiat la 29 iulie 1964 cu Decretul 411. A lucrat pe diverse şantiere, dar nu a scăpat nici o zi de supravegherea Securităţii. Prin adresa 308/15689 din 19 aprilie 1965, colonelul Steskai Viliam, şeful direcţiei regionale Banat, cerea secţiei raionale Moldova Nouă: "Luaţi măsuri urgente de identificare a numitului Ioniţoiu Cicerone Traian Aristotel.... şi de încadrarea lui informativă, pentru a stabili dacă are manifestări duşmănoase, persoanele cu care întreţine legături şi natura acestora şi orice alte date... materialele informative să ne fie trimise în copie din 30 în 30 de zile, pentru a fi înaintate ministerului".

Urmărirea s-a intensificat după ce a revenit la Bucureşti, datorită întâlnirilor sale cu Coposu Corneliu, Diaconescu Ion, Ionescu N. şi Coconeţi V., pentru reorganizarea P.N.Ţ.

"Au încercat să mă intimideze retrogradându-mă la serviciu şi apoi au încercat să mă câştige de partea lor. Pentru că nu am dat curs convocărilor la sediul M.A.I., a venit la mine un oarecare căpitan Dumitru, care, amabil şi volubil, mi-a cerut să le dau o mână de ajutor. M-am înfuriat: - În aşa hal aţi ajuns? "După ce mi-aţi distrus viaţa îmi pângăriţi şi casa?".

După uciderea lui V. Coconeţi, în timpul anchetei, Ioniţoiu Cicerone a hotărât să părăsească ţara. Timp de 4 ani a cerut permanent audienţe la C.C. şi a făcut greva foamei, chiar în sediul acestei instituţii. A fost permanent supravegheat de locotenent colonel C. Stanciu, colonel Ciudin, maior Olteanu Ilie şi locotenent B. Pavel. A primit o invitaţie la un serviciu de psihiatrie pentru un control medical, invitaţie pe care i-a trimis-o lui Nicolae Ceauşescu cu menţiunea că-i este, mai degrabă, lui necesară. Au fost desemnaţi trei agenţi informatori - I. Vasilescu (Bourceanu V.), Dobrescu (Paul Lăzărescu) şi Jurăscu (Goanţă Victor) -care să-l fileze permanent şi să afle de ce doreşte să plece în străinătate, ce legături mai are cu foştii membri P.N.Ţ., ce părere are soţia sa despre această hotărâre, care dintre colegii de serviciu sunt la curent cu demersurile sale (plan de măsuri - 2 decembrie 1978). Cu sprijinul lui Remus Radina aflat la Paris, prin numeroase memorii trimise la O.N.U., la serviciile de paşapoarte şi lui Nicolae Ceauşescu personal, după mediatizarea cazului la postul de radio Europa Liberă şi după intervenţia preşedintelui Franţei, Valéry Giscard d. Estaing, a reuşit să forţeze mâna autorităţilor române şi, la 1 septembrie 1979, a primit paşaportul pentru Franţa. Chiar şi-n trenul ce-l ducea la Paris, Securitatea română nu a uitat să instaleze un agent de supraveghere - Maria Braici, stabilită în R.F.G., - dar n-a reuşit să afle că expatriatul trecea graniţa cu mai multe microfilme ascunse în pingelele pantofilor, care conţineau mii de informaţii despre oamenii care suferiseră sau muriseră în gulagul românesc. Ajuns la Paris a avut ca primă preocupare alertarea forurilor internaţionale cu privire la drama României, oferind date precise despre teroarea din penitenciare şi crimele comise. Cu sprijinul lui Remus Radina, Ion Ovidiu Borcea, Alexandru Bratu, Dumitru Ionescu ş.a., a ridicat un monument simbolic pentru cei exterminaţi în temniţele comuniste, la cimitirul Montmartre din Paris.

Conform înţelegerii din ţară cu Corneliu Coposu, Ion Diaconescu şi Ionescu Galbeni, a refăcut P.N.Ţ.-ul în exil şi a fost ales secretar general al partidului. A scos două reviste: Lupta Română şi Deşteaptă-te Române! A scris zeci de articole documentare privind viaţa românilor, batjocorită şi destrămată decomuniştii români şi sovietici. A continuat să adune şi să sistematizeze informaţii şi, împreună cu cele adunate din ţară, le-a publicat în mai multe volume: Morminte fără cruce, Persecuţia bisericii din România, Rezistenţa armată a românilor împotriva comunismului între anii 1944-1960.

După 1989 şi-a intensificat cercetările, deşi vârsta şi suferinţele îndurate nu l-au iertat, fiind nevoit să facă mai multe intervenţii chirurgicale, printre care una pe cord deschis.

A venit frecvent în România şi a studiat arhivele închisorilor, tribunalelor şi spitalelor militare, inscripţiile de pe monumentele funerare, documentele administraţiei cimitirelor, colecţiile de ziare şi, mai ales, a consemnat şi cea mai mică informaţie pe care şi-o aminteau supravieţuitorii anilor de teroare. Dicţionarul de faţă reprezintă numai una dintre operele sale de salvare a memoriei colective, pentru că Ioniţoiu Cicerone a mai elaborat în ultima perioadă studii de mare anvergură, bazate pe o documentaţie impresionantă, despre revoltele ţărăneşti împotriva regimului comunist, despre armata de torţionari folosită de acest regim pentru exterminarea adversarilor politici, despre viaţa şi moartea lui Iuliu Maniu, etc."

Extras din Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar. Vol 5. Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2003, 416 p. ISBN 973-8491-03-7