VII

UNIVERS CONCENTRATIONAR

 

DE LA ACORDURILE DE LA IALTA LA LAGĂRUL DE LA VORKUTA

Un militant comunist francez a făcut o călătorie, în anii '50, într-o ţară din Est, „eliberată" de armata sovietică, pentru a-şi revedea foştii tovarăşi alături de care făcuse războiul civil din Spania. Spre marea lui mirare, n-a mai găsit decât doi, iar întâlnirea lor s-a pe­trecut noaptea, în secret. Prietenii săi i-au mărturisit că poliţia secretă sovietică, infiltrată în toate sectoarele vieţii politice a ţării respective, i-a trimis la închisoare pe eroii comunişti care partici­paseră la războiul comunist din Spania şi că, chiar şi ei, cei doi scăpaţi, se aşteptau să fie ridicaţi oricând. Motivul? Fiecare comu­nist care trecuse de frontiera ţării — fie şi pentru o cauză nobilă — este suspect de spionaj în favoarea imperialismului occidental şi considerat, în consecinţă, duşman al poporului.

Aceeaşi aberantă nedreptate a fost aplicată soldaţilor şi ofiţe­rilor armatei sovietice, care, la sfârşitul celui de al Doilea Război mondial, se aflau în ţările occidentale (aproape două milioane de ruşi).

Nicolai Tolstoi, strănepot al marelui scriitor rus Lev Tolstoi, ne infonnează prin cartea sa „ Victimele Ialtei" asupra a tot ce nu fu­sese dezvăluit până acum despre tragedia acestor două milioane de ruşi, căci, vreme de treizeci de ani, arhivele oficiale britanice, referitoare la această ruşinoasă afacere, nu s-au aflat la dispoziţia istoricilor. Trei sferturi din materialul documentar al lucrării lui Nicolai Tolstoi nu mai fuseseră încă publicate. Documentele privind conferinţa de la Postdam (sfârşitul lui 1946), cât şi deciziile de la Ialta asupra transferului ruşilor din Norvegia, Africa de Nord, Franţa, Belgia, Olanda, şi a miilor de refugiaţi ţarişti (exilaţi din 1919), aliaţi ai britanicilor şi americanilor, a căror situaţie nu pri­vea nicicum acordurile de la Ialta, sunt amplu expuse în această lucrare. Faptele şi personajele care au hotărât soarta omenirii după sfârşitul celui de al Doilea Război mondial, sunt înfăţişate în tot adevărul istoric.

Trebuie să recunoaştem, citind paginile îngrozitoare ale aces­tei cărţi, că perversiunea satanică a sovieticilor a învins uşor naivi­tatea şi, adesea, superficialitatea aliaţilor. Prima consecinţă a aces­tei stări de lucruri a fost destinul sumbru a celor două milioane de ruşi împuşcaţi sau deportaţi în Siberia, ca trădători; apoi soarta a milioane de deportaţi făcând parte din populaţia civilă a U.R.S.S. şi a ţărilor satelite, ocupate de U.R.S.S. după război.

 

Laureatul Premiului Nobel Alexandr Soljeniţîn ne-a făcut să ne cutremurăm prin scrierile şi conferinţele sale. Şi cu toate acestea, el nu ne-a dezvăluit decât o parcelă — am putea spune — din acest imens teritoriu al morţii care este Gulagul sovietic. Fiecare măr­turie, fiecare lucrare documentară are meritul de a confirma scrie­rile precedente şi de a*ne dezvălui şi alte aspecte ale holocaustului la care s-a dedat imperialismul sovietic.

John Noble şi-a adus contribuţia la îmbogăţirea cunoştinţelor noastre asupra lagărelor de muncă din U.R.S.S. în cartea sa „Un american în Gulag"**. Aflăndu-se în cursul celui de al Doilea Război mondial la Dresda, împreună cu întreaga familie, John Noble şi cu ai săi au fost internaţi pe loc în lagăr de administraţia  hitleristă şi supravegheaţi constant de Gestapo, ca străini duşmani, cetăţeni americani. La sosirea trupelor sovietice în 1945, John Noble a fost arestat, fără nici un motiv legal, de poliţia secretă sovietică, iar coşmarul său a durat aproape zece ani. De la o închi­soare la alta: Dresda, Buchenwald, Berlin, Moscova, a fost în cele din urmă azvârlit dincolo de cerul arctic polar, la Vorkuta.

Mărturia acestui american, provenind dintr-o familie de adven­tişti, întemniţat la vârsta de 21 de ani, este cumplită. Propriile sale suferinţe sunt descrise cu multă sobrietate. Ne punem cu toate acestea întrebarea: cum de a putut el totuşi suporta toate încer­cările: foamea, frigul, epuizarea prin muncă, tortura, robia? Sensibil la suferinţa colegilor săi şi solidar cu ei în orice împrejurare, el a par­ticipat, între altele, la faimoasa grevă de la Vorkuta, al cărei insti­gator a fost... fostul consilier al ambasadei de la Paris, Gureivici, deportat de guvernul pe care-1 slujise. Oameni şi situaţii nemaiîn­tâlnite în alte mărturii apar în această carte, datorită experienţei şi condeiului americanului John Noble, care încearcă să deschidă ochii compatrioţilor săi asupra pericolului comunist

_________.

*Nicolai Tolstoi: „Les Victimes de Yalta", Ed. France-Empire, 1980.

 ** John Noble: „Un Americain au Goulag", Ed. Paulines, 1980 (Cf. Catacombes, Nr. 112, ian. 1981).

 

PROFUNZIMILE SOVIETICE

Samizdatul reprezintă mijlocul de exprimare clandestină pentru toţi cei ce suferă în U.R.S.S. opresiunea sub diversele ei forme. El reuneşte documente, mărturii, proteste, cereri şi apeluri impresio­nante adresate lumii libere şi mai ales, oamenilor ei influenţi, de către aceia care nu se mai pot supune totalitarismului marxist. Căci în Uniunea Sovietică apar tot felul de mişcări şi tendinţe, care capătă o importanţă crescândă. Pot fi întâlniţi în aceste mişcări in­telectuali, dar şi muncitori, savanţi, dar şi credincioşi. Idealurile şi aspiraţiile lor, suferinţele lor şi speranţa de a le pune capăt se cris­talizează prin scris, în special prin acest amplu Samizdat care par­vine în Occident prin mijloace pe cât de diferite pe atât de supuse riscului. Numeroase sunt organizaţiile care publică Samizdatul şi îl pun la dispoziţia mass-mediei, din păcate nu prea interesate să se ocupe de aşa ceva!

Revista lunară Catacombes, în calitate de „mesager" al Bisericii Tăcerii, a publicat în Franţa şi în limba franceză multe documente ale Samizdatului religios, şi aceasta începând din octombrie 1971. în 1972, Anthony de Meeîis a publicat în Belgia Caietele Samiz­datului. Aceste „caiete" constituie unica sursă de informaţie a lucrării Bernadettei Morand: „U.R.S.S.-ul profunzimilor"*.

Autoarea face în această carte o muncă prodigioasă, grupând, pe teme, documentaţia fecundă a Caietelor Samizdatului: mişcă­rile de opoziţie, persecuţiile religioase, luptele duse pentru dreptu­rile omului, procesele, soarta prizonierilor şi multe mărturii personale! Fotografii şi documente în fotocopii îmbogăţesc lucrarea, care demonstrează sistematic în ce măsură unii contestatari sovie­tici se preocupă de viitorul ţării lor şi de acela al lumii întregi. Vor putea fi găsite în paginile acestei cărţi programe politice, ca de pildă cele ale partidelor social-democrat, social-creştin etc. Se va putea astfel aprecia importanţa pe care sovieticii o acordă proble­mei naţionalităţilor în interiorul Uniunii: ucrainieni, baltici, tătari, evrei, gregorieni. Problema salariilor şi a libertăţii sindicale are un capitol aparte, fără a-1 uita pe acela consacrat libertăţii cultului pentru toate religiile.

Lucrarea „U.R.S.S.-ul profunzimilor" este remarcabilă, foarte bine concepută şi foarte actuală. O recomandăm cu căldură citito­rilor revistei noastre.

________

*Bernadette Morand: „L' U.R.S.S. des profundeurs", Ed. Arts et voyages, 1978 (Cf. Catacombes, Nr. 82-83, iul.-aug. 1978).

 

 

„VOCI SUB DĂRÂMĂTURI"

O culegere de eseuri istorice, economice, sociologice şi reli­gioase, semnate de nume dintre cele mai remarcabile ale inte-lighenţiei ruse, a văzut lumina tiparului în „Samizdat" înainte de expulzarea lui Soljeniţîn. Editura Seuil le-a publicat la începutul anului 1975 sub titlul „Voci sub dărâmături"*

Soljeniţîn, Şafarevici, Barabanov, Borisov, Agurski şi două per­soane care doresc să rămână anonime, fac, prin studiile lor solide, o punere la punct, o explicare a unui trecut de câteva decenii lipsi­te de o discuţie „liberă şi deschisă", şi a unui viitor care, în pofida aprecierilor arbitrare reunite din exterior, trebuie să fie construit doar de poporul rus, căruia îi aparţin istoria apropiată şi cea vii­toare.

Rezultatul experienţelor marxiste se dovedeşte dezastruos din toate punctele de vedere: şaptezeci de milioane de oameni extermi­naţi între cele două războaie mondiale; o economie falimentară, ostilitate faţă de orice noţiune de coabitare ca şi faţă de orice per­soană umană; mutilarea^i pângărirea sufletului; ipocrizia şi min­ciuna.

Iar salvarea?

Minunat expusă de Soljeniţîn în temele eseului "Despre căinţă şi despre moderaţie" şi în eseul intitulat „Tribul instruit", salvarea se rezumă la câteva cuvinte: ruperea de „minciuna devenită insti­tuţie de stat cu orice preţ. O societate atât de viciată (...) nu şi-ar putea dobândi sănătatea decât trecând printr-un filtru spiritual (...).

Trecerea la acest viitor spiritual se va face individual, cu mare suferinţă, nu altfel. Prin sacrificiu voluntar şi conştient".

Este evident că aceşti vizionari ai viitorului, care s-au oferit deja pentru acest sacrificiu, prevăd transformarea radicală a societăţii sovietice. însă ei nu concep această transformare printr-o altă re­voluţie. Unica revoluţie necesară şi eficace ar fi aceea care s-ar produce în universul spiritual al fiecăruia, al tuturor.

„Înainte de a purifica ţara, scrie Soljeniţîn, ne vom fi purificat pe noi înşine (...), La ce bun să curăţăm atmosfera ţării dacă noi înşine rămânem impuri?"

A.B. în eseul „Despre orientarea schimbărilor" precizează: „întoarcerea la conştiinţa creştină şi sentimentul unei mutaţii sunt semnul responsabilităţii extreme care îi revine epocii noastre (...). Astăzi trebuie să înlocuim idealul militantului prin acela al sfân­tului".

Cât despre Barabanov, el declara în eseul ,JLumina dăruită huni?: „Doar creştinismul dă un sens profund vieţii sociale, cul­turii, economiei (...). în mod vizibil, cel mai bun viitor pe care l-ar putea cunoaşte ţara noastră este inseparabil legat de creştinism".

Şi ca să ne întoarcem la Solj eniţîn: „Căinţa este primul stânj en de teren ferm sub picioarele noastre (...). Nu va exista redresare morală fără căinţa tuturor (...). Iată cu adevărat definiţia creştină a libertăţii. Libertatea este restricţia de sine din iubire pentru cei­lalţi." '

      Orice altă căutare pentru salvarea situaţiei este inutilă. Incon­ştienţii sunt atraşi de libertatea şi democraţia lumii occidentale. Dar nu trebuie să fii un geniu pentru a-ţi da seama spre ce prăpas­tie se îndreaptă această lume aşa-zis liberă.

Alţii se orientează spre ortodoxie înlocuind o ideologie cu alta. „în timp ce ideologia, oricare ar fi autenticitatea ei, este incapa­bilă să elibereze omul", ne spune Barabanov în articolul său deja menţionat. Şi continuă printr-o concluzie care ne pare a fi valabilă pentru orice stat şi orice popor de astăzi: „Acum, mai mult ca niciodată, avem nevoie de iniţiativa creştină, pentru a ne opune umanismului ateu care îl distruge pe om".

_________

* „Des voix sous Ies decombres", Ed. du Seuil, 1974 (Cf. Catacombes, Nr. 44, mai 1975).

GULAG  SIBERIAN

Potrivit unor critici, „7000 de zile în Siberia" de Karlo Stajner* ar fi o mărturie superioară faţă de tot ce s-a scris pe această temă, începând cu Alexandr Soljeniţîn şi lucrarea sa "Arhipelagul Gulag". într-adevăr, literatura de acest gen nu duce lipsă de lu­crări: "Kolîma de Varlam Şalamov"Ameţeala" şi „Cerul Kolîmei" de Evghenia Ghinzburg, „Scrisori din Mordovia" de Eduard Kuţneţov, "Mărturia mea" de Anatoli Marcenko, „Unsprezece ani în Rai" a părintelui Jean Nicolas, „Fiii Gulagului" de Armând Malumian etc.

Şi cu toate acestea, influenţa acestor mărturii asupra publicului occidental a fost minimă, dacă se ia în consideraţie pătrunderea spectaculoasă a curentelor revoluţionare de stânga şi cucerirea pu­terii de către comunişti în atâtea ţări libere. Care este explicaţia? Conducerea poliţienească sovietică, luând cele mai draconice măsuri pentru a ascunde universul concentraţionar al imensei Siberii, cât şi al ansamblului ţării, a reuşit să dezinformeze Occi­dentul. Mass media, diplomaţii străini, parţial avertizaţi, sunt obligaţi să urmeze sloganul „nici o imixtiune în treburile interne ale UR.S.S.", în vreme ce oamenii de afaceri calcă în picioare, pentru interese imediate, interesele colective ale patriei lor. Nu toată această lume îşi dă seama că acelaşi dezastru care loveşte de mai bine de şaizeci de ani Rusia şi mai recent, sateliţii ei, se poate repercuta asupra propriilor lor ţări, care au „şansa" de a deveni într-o bună zi provincii sovietice.

 Este adevărat că autorul cărţii, comunistul austriac luptător în clandestinitatea iugoslavă Karlo Stajner, care a trecut prin mai multe lagăre şi puşcării din Siberia între anii 1936-1956 şi a cunos­cut zeci de mii de prizonieri politici şi de conştiinţă, înfăţişează fidel cititorilor săi atmosfera de mizerie şi de groază şi toate înjosirile la care a fost supus, alături de camarazii săi de suferinţă, ale căror nume, dimpreună cu circumstanţele care i-au adus în pus­tiul îngheţat din Nord sunt precizate şi descrise farăînconjur. Dar nu este mai puţin adevărat că, chiar dacă ne lăsăm furaţi de in­tensitatea povestirii care se desfăşoară de la închisoarea Lubianka până în lagărul de la Norilsk, din lagărul disciplinar de la Kolargon până pe Ienisei — şi în pofida sincerei compasiuni pe care o inspiră numeroasele creaturi care muncesc acolo în condiţii inumane — suntem ispitiţi să ne întrebăm: Cum se face că aproape totalitatea deţinuţilor (ruşi, austrieci, germani, iugoslavi, unguri, americani sau francezi, foşti combatanţi comunişti în străinătate, sau deţină­tori în trecut a unor foarte înalte responsabilităţi în Uniunea Sovie­tică), decăzuţi din funcţiile lor de către Stalin, condamnaţi la chi­nuri inexprimabile, continuă să acorde aceeaşi încredere Partidu­lui comunist şi rămân devotaţi doctrinei marxist-leniniste? Cum se face că autorul acestor pagini înspăimântătoare scrie, în 1983, în prefaţa cărţii sale: „Mă temeam mai cu seamă ca nu cumva cartea mea să fie clasată printre lucrările antisovietice (...) Mărturia mea nu trebuia să devină o armă împotriva socialismului (...) Ceea ce se produsese în Uniunea Sovietică nu avea nimic de-a face cu socia­lismul (...) Era, dimpotrivă, vorba de consecinţele contrarevoluţiei conduse de Stalin începând din 1936..."

Perioada post-stalinistă durează deja de treizeci de ani. Ce au făcut Hruşciov, Brejnev în U.R.S.S., Ceauşescu în România şi ceilalţi conducători comunişti? Au procedat ei oare — procedează ei oare — altfel decât marele tiran?

Lagărele morţii, tot larg deschise, constituie forţa motrice a economiei în Uniunea Sovietică. Mâna de lucru cea mai convenabilă pentru bugetul statului este cea furnizată de prizonieri. Sunt folosiţi în minele de cărbuni, pentru construirea căilor ferate, la instalaţiile petrolifere sau la centralele hidroelectrice, în industria forestieră şi — de ce nu? — la instalarea conduitei de gaz siberiene. Dimpreună cu cele trei sute de călugăriţe din insula Muksulma, împuşcate una după alta pentru că refuzau „să muncească pentru Antihrist" (masacru pe care Stajnerîl descrie emoţionant) şi alături de pastorul baptist Nikifor care se retrăsese în adâncul pădurii din regiunea Acinsk, urmat de comunitatea sa de două sute de per­soane, pentru a fi în cele din urmă găsit în 1951, arestat şi condam­nat la douăzeci şi cinci de ani de lagăr, ca şi enoriaşii săi — adevă­ratul creştin trebuie să spună clipă de clipă: „Nu muncesc pentru Antihrist" şi tot astfel: „Nu vreau să datorez nimic statului sovietic".

_________

* Karlo Stajner: „7000 jours en Siberie", Ed. Gallimard, 1983 (Cf. Cata-combes, Nr. 138-139, martie-aprilie 1983).

 

 

FRANCEZI IN GULAG

 

În numărul de pe luna mai al revistei Catacombes, am înfăţişat rezumatul cărţii lui Patrick Meney: "Găinile tăiate din Taiga". Câţiva cititori ai noştri, interesaţi de tragica situaţie a membrilor familiilor lor de la care n-au mai avut ştiri după dispariţia lor în U.R.S.S., ne-au scris, cerându-ne ajutorul pentru a da de urma lor. Nefiind, din păcate, în stare să rezolvăm această problemă, le reco­mandăm, lor şi tuturor abonaţilor noştri, lucrarea care tocmai a apărut la Editura Fayard: "Francezi în Gulag, 1917-1984"*, dosar I riguros documentat de Pierre Rigoulot şi Geoffroy Crunelle.

Cei doi autori prezintă mărturii, piese din arhive, liste; ei pro­pun o amplă bibliografie şi, ceea ce este foarte important, ei readuc în memorie cazuri vechi de şaizeci de ani, pierdute în uitare, în jenă şi frică, pentru a dovedi în cele din urmă că destui francezi zac şi în zilele noastre în Gulag. De-a lungul celor 367 de pagini ale aces­tei vaste anchete, luăm cunoştinţă de dificultăţile de ordin adminis­trativ, tehnic, lingvistic sau psihologic întâlnite de autori. „Citito­rul va putea astfel judeca seriozitatea concluziilor noastre, dar şi limitele lor", recunosc ei nu fără amărăciune.

Chiar dacă în spitalele psihiatrice din U.R.S.S. de câtva timp se practică zdrobirea personalităţii „vinovaţilor" pentru delict de opi­nie, circa două mii de lagăre continuă să fie pline, în această ţară, cu două milioane şi jumătate de „disidenţi" de toate vârstele şi naţionalităţile. Francezii fac parte din acest număr. De ce oare?

„Ideologilor" care s-au dus să trăiască la faţa locului „fericirea" socialismului care se năştea, li s-au adăugat deportaţii ridicaţi după ruperea relaţiilor diplomatice între Stalin şi guvernul de la Vichy. Aproximativ 15 000 de alsacieni şi loreni — incorporaţi cu forţa în armata germană— au căzut prizonieri la sovietici. A venit apoi rân­dul deportaţilor evadaţi, apoi „eliberaţi" de Armata Roşie. Iar după război, s-au succedat oficialii, cadrele didactice (preoţi sau laici), turiştii, cu toţii acuzaţi de spionaj în favoarea imperialismului...

Unii s-au întors, mai ales în 1953, după moartea lui Stalin. Alţii au murit, distruşi de mizeria morală şi materială. Au existat şi cap­tivi care, epuizaţi şi incapabili să lupte pentru a se întoarce în Franţa, au renunţat lâ identitatea lor şi au acceptat paşaportul so­vietic, abandonând astfel registrul francezilor repatriabili.

Câţi au fost, în această sinistră cohortă, începând din anii '20? Sprijinindu-se pe cele mai profunde investigaţii posibile, autorii lucrării cred că ar fi vorba de câteva mii de francezi dispăruţi în Uniunea Sovietică. (în 1950, ambasadorul Franţei la Moscova, Yves Chataigneau, trimitea ministerului o listă de mai mult de două mii de persoane presupuse în viaţă în U.R.S.S.). Consultând rapoartele Crucii Roşii şi ale asociaţiilor umanitare care se intere­sează de soarta prizonierilor, ca şi mărturiile scrise şi verbale ale salvaţilor recenţi din Gulag (francezi sau alte naţionalităţi), se estimează că ar mai fi şapte sute de francezi în viaţă reţinuţi în U.R.S.S.

De aceea dosarul francezilor dispăruţi în Uniunea Sovietică nu poate şi nu trebuie să fie închis. Ţara întreagă şi autorităţile respon­sabile trebuie să acţioneze rapid în vederea unei urgente repatri­eri.

__________

*Pierre Rigoulot et Geoffroy Crunelle: „Des Francais au Goulag, 1917-1984", Ed. Fayard, 1984 (Cf. Catacombes, Nr. 156, sept. 1984).

 

 

LAGĂRELE DE MUNCĂ DIN U.R.S.S.

Cred că cea mai mare valoare a acestei cărţi este actualitatea datelor pe care le cuprinde referitoare la lagărele de muncă silnică din U.R.S.S. Soljeniţîn zugrăveşte, este adevărat, o frescă gigan­tică pe această temă în  Arhipeleagul Gulag, însă totul se opreşte în 1958. Şi după?... Există încă naivi, există, şi mai rău, propagan­dişti de rea-credinţă care au aerul să spună că „de atunci" (adică de la moartea lui Stalin şi venirea la putere a lui Hruşciov) libertatea şi legalitatea au fost instaurate în Uniunea Sovietică!

Şi iată că Abraham Şifrin face, la 1 şi 2 februarie 1973, decla­raţii* în faţa Senatului Statelor Unite şi aduce dovezi de netăgă­duit în legătură cu acest mijloc îngrozitor de pedeapsă şi de silire la muncă forţată a unor oameni nevinovaţi: dovezi care merg până în 1972.

„Din nefericire, există astăzi milioane de prizonieri politici în lagărele şi închisorile din U.R.S.S., declară el. Aceste lagăre, de­parte de a fi dispărut, se numără cu miile, iar condiţiile de viaţă în ele sunt la fel de animalice ca şi pe vremea lui Stalin. (...) Mii şi mii de bărbaţi şi femei lâncezesc în lagăre din pricina credinţei lor în Dumnezeu". Şifrin menţionează astfel numele lui Boris Zdore-vici, un conducător baptist din Harkov, al adventistului Vladimir Şeikov arestat pentru a treia oară, al lui Saveli Solodiankin, în vâr­stă de 81 de ani etc. Există evrei şi musulmani care nu au acceptat niciodată să-şi renege credinţa. înspăimântător număr de sclavi, printre care se numără foşti ofiţeri sovietici, decoraţi în cursul celui de al Doilea Război mondial, membri marcanţi ai Partidului comunist sovietic, comunişti de altă naţie, foşti refugiaţi care, „după ce au fugit de comunism în Franţa" sau în alte părţi, s-au întors în patria lor, pentru a fi mai apoi condamnaţi la pedepse cu închi­soarea care mergeau până la zece ani.

A. Şifrin a ispăşit o condamnare de 10 ani muncă silnică (1953-1963). Apoi, pana în 1970, când a părăsit U.R.S.S., a tre­buit să ispăşească o condamnare la exil în interiorul frontierelor U.R.S.S., care 1-a obligat să trăiască în diverse sate care înconju­rau lagărele. Astfel, prin propria sa suferinţă şi cunoscând viaţa inumană a prietenilor săi cei mai apropiaţi, a adunat un solid dosar de informaţii privind regimul diabolic al lagărelor de muncă din U.R.S.S. în felul acesta a legat prietenii datorită cărora va fi infor­mat, chiar şi după plecarea sa în Israel, asupra situaţiei din aceste lagăre. El citează astfel cazuri care datează din 1972 şi, cu sigu­ranţă, în zilele noastre aceste monstruozităţi persistă.

Dialogul cu senatorii americani prezenţi la mărturia sa, şi mai ales întâlnirea cu senatorul Gurney sunt edificatoare. Vom afla, prin mărturia lui Şifrin, că sunt în curs de reluare lucrările la faleza înaltă (150 m) de deasupra lacului Baikal, în regiunea Birobidjan, unde se află lagăre de exterminare ca cel de la Auschwitz. Acolo sunt aruncaţi evreii deportaţi — din înălţimea acestei faleze—în lac.

Oameni cuprinşi de disperare îşi taie urechile şi mâinile. Deţi­nuţi grav bolnavi sau morţi sunt plasaţi în păduri pentru a atrage fiarele: blănurile acestora, transformate în mantouri elegante, vor fi admirate sau purtate de femeile din lumea liberă.

Senatorul Gurney împărtăşeşte total temerile lui Abraham Şifrin, atunci când acesta spune: „Comuniştii încearcă să distrugă lumea voastră cu ajutorul tuturor aderenţilor lor", şi răspunde: „cred că mulţi dintre ai noştri şi nu doar în ţara noastră, ci în lumea liberă, nu îşi dau seama că lagărele (...) de sclavie din Uniunea Sovietică nu sunt mai puţin îngrozitoare decât au fost vreodată, şi de aceea cred că această mărturie este atât de importantă". Căci ea „denunţă din plin — după cum o spune Sergiu Grossu în introduce­rea la această lucrare—formele „invizibile" şi ascunse ale violenţei de care vorbeşte Soljeniţîn..."

______________

* "Les camps de travail en U.R.S.S.", Ed. Catacombes, 1975 (Cf. Cata-combes, Nr. 43, aprilie 1975).

 

OPRESIUNE ÎN U.R.S.S.

Comparate cu opera lui Soljeniţîn, memoriile lui Leonid Pliuşci "În carnavalul Istorieii* nu au amploarea literară a cărţilor mare­lui scriitor contestatar rus. Mărturia acestui matematician, fostă victimă a unei internări psihiatrice, reprezintă pentru cititor un remarcabil rechizitoriu îndreptat împotriva sistemului şi societăţii sovietice de către un om care încă se recunoaşte marxist. Pliuşci se referă neîncetat, în lucrarea sa, la Lenin şi demonstrează, într-o manieră copleşitoare, trădarea comisă faţă de cauza revoluţionară de către puterea sovietică. Cu amărăciune şi, uneori, cu bătaie de joc, autorul dovedeşte că eşecul revoluţiei ţine de morală, de dis­preţul arătat valorilor umane. Minciuna, represiunea şi teroarea stau la baza acestei societăţi care îşi zice sieşi socialistă.

Fresca acestei societăţi sovietice lucid zugrăvite de Pliuşci este înspăimântătoare. Ea ar trebui să alerteze în aceeaşi măsură pe mi­litanţii de stânga şi pe creştinii progresişti din lumea liberă: fiecare din ei va găsi material de reflecţie asupra soartei care îi aşteaptă în eventualitatea luării puterii de către stânga în Franţa.

„Nu vă cer nimic"** de Viaceslav Ciornovil , cu o prefaţă de J. M. Varaut, este povestirea călătoriei pe care acesta a făcut-o împreună cu doi alţi avocaţi ai baroului din Paris în U.R.S.S. - „la .chemarea familiilor matematicianului Pliuşci, a biologului şi scri­itorului V. Bukovski, a pastorului G.P. Vins şi a mai multor alţi internaţi şi deţinuţi politici" — şi cuprinde o întreagă serie de măr­turii, scrisori şi proteste ale curajosului disident ucrainean împotri­va dictaturii P. C, exercitată în tribunale, închisori, lagăre şi spitale psihiatrice. In U.R.S.S., spune el, justiţia nu este o instituţie inde­pendentă, ci o unealtă aservită executivului, în special bunului plac al Comitetului Central al P.C., care îşi exercită pe tot întinsul imperiului sovietic dictatura nedreaptă şi nemiloasă. Cazurile expuse în această carte întăresc ceea ce atâtea documente care ne parvin din Est o confirmă: că magistraţii şi avocaţii ţărilor comu­niste, în frunte cu U.R.S.S., sunt marionete conduse de putere şi că cetăţeanul care suferă o „judecată" este condamnat de deciziile acestei puteri, mai înainte chiar de a compărea în faţa judecăto­rilor, care respectă orbeşte condamnarea decisă în culisele Comi­tetului Central.

Lumea occidentală, tot mai indiferentă la gravele probleme ale persecuţiei religioase şi la evenimentele tragice care se desfăşoară în ţările comuniste în legătură cu nerespectarea globală a drep­turilor omului, nu poate persevera în această indiferenţă, măcar atunci când este vorba de oamenii săi. Numeroşi militanţi cura­joşi, sensibili la suferinţa popoarelor sclave ale comunismului, s-au dus în Est pentru a cunoaşte la faţa locului situaţia precară a acelora care sunt întemniţaţi sau grav persecutaţi din pricina acţi­unii lor contestatare, şi pentru a-şi dovedi astfel prietenia şi soli­daritatea lor. Toţi acei oameni, majoritatea tineri, s-au dus în U.R.S.S. începând din anii '60, când au luat contact cu grupurile curajoase de contestatari şi cu familiile lor. Lipsiţi de sprijin şi foarte adesea ignoraţi de mediile occidentale de informare, aceşti tineri au cunoscut ei înşişi oprimarea poliţienească. Hărţuiţi de K.G.B., arestaţi, deportaţi, ei şi-au dus cu toate acestea sarcina la bun sfârşit. Şi dacă mass-media occidentală nu a vorbit de acţiunile lor, presa sovietică este cea care i-a făcut populari, prin arti­cole în care „ziariştii" sovietici îi tratează cu toate invectivele.

Cartea lui Michel Slavinsky: „Comandouri ale libertăţii la Moscova"*** înfăţişează „aventurile" pasionante ale acestor tineri care au întărit, prin acţiunea lor umanitară şi compasiunea lor, pu­terea de luptă a contestatarilor sovietici.

_________

* Leonid Pliuşci: "Dans le carnaval de l 'Histoire", Ed. du Seuil, 1977.

** Viaceslav Ciornovil: Je ne vous demande rien", Ed. PIXJF, 1977

 *** Michel Slavinsky: „Commandos de la liberte a Moscou", Ed. Albatros, 1977 (Cf. Catacombes, Nr. 74, nov. 1977).

 

 

MOARTEA LUI STALIN

"Moartea lui Stalin" de Georges Bortoli* este o lucrare de am­ploare asupra epocii de dominaţie a aceluia care a fost considerat până în zilele noastre conducătorul cel mai sîngeros din istorie.

Ochiul perspicace al jurnalistului şi capacitatea de a se infor­ma acolo unde cetăţeanul obişnuit n-ar fi avut niciodată ideea şi îndrăzneala de a o face, dau acestei cărţi valoarea unui documen­tar complet, care reflectă o lungă perioadă ruşinoasă din istoria secolului XX şi zugrăveşte admirabil caracterul şi modul de acţi­une al acestui geniu al răului care a fost Stalin.

Pentru cel care nu a fost niciodată interesat de ceea ce se pe­trece în Uniunea Sovietică, această carte a lui Georges Bortoli îi va furniza informaţii precise asupra tiranului de la Kremlin: viaţa sa politică şi privată, modul de a-şi trata prietenii şi duşmanii şi, mai cu seamă, cruzimea sa înspăimântătoare, care îi făcea pe cei din preajma sa şi până şi aparatul de stat să tremure de groază.

Acestea toate, în ceea ce îi priveşte pe Stalin şeful, conducăto­rul, şi colaboratorii săi, care îşi dădeau osteneala, fiecare, să-i arate fidelitate: prin laude interminabile, sau prin executarea de crime menite să-i cucerească încrederea marelui călău.

Însă Georges Bortoli nu se opreşte aici. El coboară în mediile muncitoreşti, cele ale micilor funcţionari, ale colhoznicilor şi în vasta şi prost-cunoscuta lume a prizonierilor, deportaţilor, sclavi­lor care se numărau cu milioanele şi din care „politicii" formau majoritatea.

 Aflăm multe din aceste pagini despre nenumăratele puşcării sovietice: începând cu cele care se află chiar în Moscova (în frunte cu faimoasa Lubianka) până la cele mai îndepărtate închisori de masă, care nu sunt altceva decât întinse lagăre de muncă silnică, presărate pe tot întinsul uriaşei Rusii şi îndeosebi în Siberia.

Nedreptăţi flagrante, epurări masive, condamnări fără nici o bază juridică; zeci de mii de oameni condamnaţi de un soi de tribu­nal invizibil „ad-hoc" al Ministerului de Interne; această lume de oameni morţi pe jumătate munceşte în condiţii indescriptibile şi moare de foame şi de frig, sporind zi de zi numărul înspăimântă­tor al împuşcaţilor, al condamnaţilor la moarte.

Aflăm cu această ocazie de existenţa şi de perfecta organizare a uriaşului aparat poliţienesc, într-un cuvânt: „Gulagul". Adaptat tuturor „cazurilor" şi problemelor, el îşi are creierul în faimoasele localuri ale Lubiankăi, iar antenele sale ajung în cele mai îndepăr­tate şantiere ale morţii.

Lumea întreagă se aştepta — şi a fost încuraj ată s-o creadă — la o schimbare în interiorul ţării, prin abolirea tiraniei şi prin recu­noaşterea Drepturilor Omului în adevăratul sens al cuvântului, atunci când succesorul lui Stalin, Hruşciov, a denunţat public crimele şi cultul personalităţii care dominaseră în timpul „dom­niei" răposatului despot.

O, bieţi naivi din Rusia şi din lumea liberă, ce tragică înşelătorie v-a fost dat să trăiţi!

Cine au fost şi cine sunt, în definitiv, conducătorii care i-au ur­mat lui Stalin, dacă nu cei din anturajul său şi cei deja promovaţi de-a lungul stăpânirii sale. S-au ucis între ei în timpul dictaturii lui Stalin şi după moartea lui, dar cei ce s-au dovedit cei mai puternici sunt cei ce stăpânesc în prezent în U.R.S.S.

Deşi Georges Bortoli a pus punct cărţii sale în momentul morţii lui Stalin, există şi alţi ziarişti şi scriitori care ne pun în gardă asupra faptului că sistemul poliţienesc, teroarea şi lipsa de libertate continuă să fie în vigoare în Uniunea Sovietică. Respectarea libertaţilor omului este călcată în picioare conform vechii „tradiţii" staliniste.

Documentele Samizdatului şi cererile creştinilor oprimaţi în zilele noastre stau mărturie. O spun şi oamenii care scapă de acolo. Şi apoi, există Soljeniţîn!

_____________

* Georges Bortoli: „La mort de Staline", Ed. Robert Laffont, 1973 (Cf. Catacombes, Nr. 29-30, febr.-martie 1974).

 

„PRIZONIERII NOŞTRI DIN GULAG"

 

            În doar 151 pagini câte are lucrarea „Prizonierii noştri din Gulag"*, descoperim o tragedie nemaiauzită, de care Occidentul vorbeşte rar. Este vorba de o anchetă făcută de doi intelectuali, Willy Fautre (belgian) şi Guido de Latte (flamand). în afara acti­vităţilor lor profesionale, fără buget, fără fonduri, ei şi-au dat oste­neala să adune documente şi mărturii care dezvăluie o problemă prost cunoscută: aceea a dispăruţilor occidentali care, în calitate de prizonieri ai naziştilor în teritoriul ocupat de armatele sovietice cuceritoare, au fost transporaţi în 1945 în gulag, unde un mare număr dintre ei se află încă, fără ca opinia publică sau puterile occidentale să se sinchisească la soarta lor.

            Ancheta respectivă a început în Belgia în 1979, datorită decla­raţiilor unui evreu sovietic emigrat în Israel şi care menţiona pre­zenţa unor belgieni în lagărul de la Potma. Mass-media şi înalte autorităţi belgiene i-au acordat cea mai mare atenţie. A fost difuzat un comunicat, care a declanşat o foarte puternică reacţie în sânul a numeroase familii şi, în general, în majoritatea păturilor popula­ţiei, începând de atunci, prin căutarea mărturiilor recente a unor emigraţi sovietici şi prin studierea arhivelor presei belgiene şi internaţionale, s-a descoperit cu stupoare totala lipsă de interes a autorităţilor pentru situaţia inadmisibilă a cetăţenilor occidentali dispăruţi din 1945 în zona sovietică.

Lucrarea „Prizonierii noştri din Gulag", realizată în scurtul răstimp al unui an, prezintă totuşi numeroase cazuri de oameni care zac de 35 de ani în gulag. Autorii cărţii au dat dovadă de devo­tament şi sentimente umanitare, dedicându-se acestei munci-an-chetă, al cărei scop este acela de a emoţiona şi a obţine sprijinul cetăţenilor, şi mai ales de a incita guvernele occidentale să inter­vină pe lângă conducerea U.R.S.S. spre a li se face dreptate tuturor acestor victime nevinovate.  .

Cartea lui Willy Fautre şi Guido de Latte comportă un prim capitol care tratează despre „deportarea tăcută a milioane de cetă­ţeni din Europa occidentală în U.R.S.S. în 1945, unde au fost fo­losiţi ca sclavi pentru construirea unui comunism cu chip inuman". Partea a doua este consacrată numai belgienilor deportaţi în lagăr. Al treilea capitol, cel mai tulburător, conţine dovezi incontestabile „că cetăţeni occidentali întemniţaţi în lagărele sovietice au supra­vieţuit unor perioade de douăzeci şi cinci, chiar treizeci de ani de gulag, şi că alţii aşteaptă de la... Providenţă să poată ieşi din lagăr".

Această mică lucrare abundă în numeroase mărturii, unele mai impresionante ca altele. Cazul Raoul Wallenberg, diplomat suedez acuzat de spionaj pro-american, este mai amplu dezvoltat, pentru că guvernul suedez şi presa suedeză, cât şi mama sa (decedată în 1979) duseseră o campanie foarte susţinută, cerând punerea sa în libertate, în pofida declaraţiilor mincinoase ale conducerii sovietice care îl declara mort.

Emigrat în Israel în 1974, Yehuda Kogan a confirmat, de pildă, existenţa unor germani, polonezi, greci, turci, americani, britanici şi cehi, întâlniţi de el însuşi la Potma. Pastorul David Klassen (emi­grat în 1975) întâlnise belgieni în lagărele din Mordovia. Cinci români, evadaţi în 1975 dintr-un lagăr secret din U.R.S.S., situat în Asia (după ce parcurseseră mai mult de 7000 de km pe jos), au declarat că întâlniseră sute de străini (italieni, olandezi, belgieni, francezi, spanioli, englezi, austrieci, japonezi, americani şi ger­mani în puşcăriile sovietice.

Adevărul este că Roosevelt, Churchill şi Stalin nu doar au îm­părţit, la Ialta, lumea în două zone de influenţă, „dar au fost şi de acord asupra soartei a cel puţin două milioane de ruşi capturaţi de aliaţi pe fronturile occidentale şi care, împotriva voinţei lor, au fost repatriaţi cu forţa şi daţi pe mâna temnicerilor stalinişti" şi de ase­menea asupra soartei prizonierilor de război occidentali şi a refu­giaţilor politici. Acesta este unul din aspectele cele mai ruşinoase ale celui de al Doilea Război mondial.

Autorii acestei lucrări se întreabă: „Şterşi din memoria noastră, absenţi din cărţile noastre şi din revistele noastre de istorie, morţii vor putea avea oare parte de ziua în care noi vom putea merge liber în pelerinaj la ceea ce va mai fi rămas din lagărele lor de concen­trare, ca pentru victimele de la Auschwitz sau de la Gross Rozen? Vor avea ei vreodată dreptul la un monument? (...) După Helsinki şi Belgrad, Conferinţa de la Madrid rămâne unica şi ultima lor şansă."

_________

*Willy Fautre et Guido de Latte: „Nos prisonniers du Goulag", Ed. A.C.E.S., Belgia, 1980 (Cf. Catacombes, Nr. 110-111, nov.-dec. 1980).

 

 

UN APĂRĂTOR AL OPRIMAŢILOR

 

 

"Arhipelagul Gulag"*, gigantică frescă a sistemului concen-traţionar din Uniunea Sovietică, se ocupă de perioada îngrozitoare cuprinsă între anii 1918 şi 1956.

Lucrarea lui Soljeniţîn este, după părerea lui, „o încercare de investigaţie literară". Nu este vorba totuşi de o istorie romanţată care neglijează autenticitatea evenimentelor şi care modelează per­sonajele după fantezia autorului. în afară de propria sa experienţă, mai există şi experienţa celor 227 de martori şi, de asemenea, do­cumente care dau acestei cărţi greutatea unei lucrări istorice, ai cărei eroi sunt minuţios studiaţi şi înfăţişaţi cu seriozitate de pana înflăcărată şi eminentă a acestui mare şi curajos scriitor.

„Cu inima strânsă m-am abţinut ani la rând să dau la tipar această carte care era totuşi terminată, explică el în motto. Datoria faţă de cei care erau încă în viaţă era mai puternică decât aceea faţă de morţi. Dar astăzi, oricum, securitatea statului a pus stăpânire pe lucrare, nu îmi mai rămâne altceva de făcut decât să o public fără întârziere". Dedicată „acelora care nu au mai avut parte de viaţă pentru a povesti aceste lucruri", Arhipelagul Gulag" este o carte tulburătoare şi unică în genul ei. într-adevăr, cele 432 pagini sunt sumbre şi poartă amprenta machiavelică a sistemului torţionar sovietic; ele sunt profund emoţionante prin desenarea detaliată a întregii game de coerciţii la care au fost supuşi sute de mii de nevi­novaţi.

Metodele folosite de „Organe", de la arestare până la „instala­rea caravanelor de sclavi" în lagărele morţii din Arhipelagul Gulag, dau fiori cititorului. Teroarea fără precedent manifestată de auto­rităţi şi suferinţa atroce a celor care zăceau şi continuă să zacă de zeci de ani în închisorile şi lagărele sovietice ne umplu de oroare. Uneori, Soljeniţîn intercalează, între aceste pagini sinistre, poves­tiri emoţionante îmbibate şi de umor. în pofida a toate, este totuşi foarte dureros să facem cunoştinţă cu acest univers de lacrimi şi gemete, în care se destramă destine menite nenorocului.

Autorul este necruţător atunci când vorbeşte despre nedreptăţile comise de regimul sovietic în timpul acestei lungi etape. El este însă la fel de sever cu privire la propria sa persoană, pe care o pri­veşte cu rigoare şi obiectivitate — găsim aici trăsăturile caracteru­lui său intransigent, care îl va determina mai târziu să se ridice împotriva uriaşei puteri a Partidului comunist şi a conducerii so­vietice.

Mai puţin informat în ceea ce priveşte prigoana împotriva creş­tinilor în U.R.S.S., Soljeniţîn descrie totuşi „exterminarea radicală a religiei din această ţară, ceea ce a constituit de-a lungul anilor 20 şi 30 unul din scopurile importante ale G.P.U. - N.K.V.D." Sunt întemniţaţi de-a valma mitropoliţi şi arhimandriţi, arhiepis­copi şi călugări, deoarece „slujitorii cultului constituiau o parte obligatorie a pescuitului anual; se putea vedea părul lor alb argin­tiu în fiecare celulă, apoi în fiecare convoi cu destinaţia Solovki..." Erau arestaţi şi judecaţi chiar şi „simpli credincioşi, oameni bătrâni, mai ales femei a căror credinţă era mai îndărătnică şi cărora li s-a dat de atunci, şi pentru ani îndelungaţi, în închisorile de tran­zit şi în lagăre, porecla de măicuţe (...) Toţi cei care erau condamnaţi peritru credinţa lor religioasă se pomeneau cu o pedeapsă de zece ani, cea mai mare la vremea respectivă".

În afară de ortodocşi, mai erau închişi şi „membrii sectelor, în număr tot mai mare", îndeosebi baptişti, tolstoieni şi, în special, toţi cei care refuzau „să devină informatori ai N.K.V.D." Puterea sceleraţilor încerca să strivească orice rezistenţă spirituală, căci unii înverşunaţi, ca de pildă comisarul din Iaroslav, Volkopialov, deveneau „responsabili cu problemele religioase". Se povesteşte că „pe proprietatea lui Iagoda", şeful N.K.V.D., „fuseseră în mod special aşezate icoane la intrarea în saună pentru ca Iagoda şi prie­tenii săi să poată trage în ele cu revolverul după ce se dezbrăcau şi înainte de a se duce să se spele..."

Cum se poate rezista în faţa torţionarilor comunişti? „Ce tre­buie făcut pentru a fi mai tare decât comisarul instructor? „Sol-jeniţîn este cel care pune întrebarea. Şi tot el răspunde: „Trebuie să pătrunzi în puşcărie fără să tremuri pentru blânda căldură a vieţii pe care o laşi în urmă. Trebuie să-ţi spui trecând pragul: viaţa mea s-a sfârşit, cam devreme, dar n-am nici o vină. Nu voi mai regăsi niciodată libertatea. Sunt condamnat să dispar, acum sau ceva mai târziu, însă mai târziu va fi încă şi mai greu, iar mai curând va fi cel mai bine. Nu mai am nimic să-mi aparţină. Cei apropiaţi au murit pentru mine, şi eu pentru ei de asemenea. începând de astăzi, trupul meu nu îmi serveşte la nimic, îmi este străin. Doar spiritul şi conştiinţa îmi rămân scumpe şi mai au importanţă în ochii mei. în faţa unui astfel de prizonier ancheta va fi zdruncinată! Va în­vinge doar cel care va renunţa la toatei" Exemplul unei „femei bătrâne", hărţuită în 1937 la închisoarea Butîrki de interogatoriile comisarilor şi anchetatorilor, este edificator: „Nu puteţi face nimic împotriva mea, chiar dacă mă tăiaţi în bucăţele. Vă este teamă de şefii voştri, vă este teamă unul de altul, vă este chiar teamă să mă ucideţi. „Dar mie, mie nu-mi este teamă de nimic! Sunt gata chiar în clipa asta să răspund în faţa lui Dumnezeu!..."

Presa sovietică şi acoliţii ei încearcă să minimalizeze Arhipelagul Gulag", acuzând cartea de inactualitate. Este vorba de fapte din trecut; iar trecutul este îngropat, spun scribii vânduţi Satanei. Or, citindu-1 pe Soljeniţîn, pe de-o parte, şi cunoscând, pe de altă parte, ceea ce se petrece acum în U.R.S.S. şi în toate ţările comu­niste, suntem obligaţi să admitem similitudinea perfectă între toate aceste ţări în ce priveşte „industria penitenciară". Acelaşi sistem domină pretutindeni încă de la început, adică de la instalarea la putere a unui partid comunist. O'dată aflat la cârmă, programul inu­man este acelaşi. Din când în când, atunci când crimele depăşesc limitele, sunt măturaţi unul sau mai mulţi „înalţi demnitari". Sunt închişi sau ucişi şi li se impută orice nelegiuire, fiind făcuţi răspun­zători de ilegalitatea practicată pe când erau la putere „Pentru o astfel de epurare, era desigur nevoie de un Stalin, dar era de ase­menea nevoie de un astfel de partid", conchide Soljeniţîn. Pentru că, în cele din urmă, bestialitatea, teroarea, minciuna, nedreptatea fac parte din sistemul comunist. Şi în orice loc din lume, un sistem asemănător, instaurat prin forţă sau prin alegeri, va avea aceeaşi suită de nenorociri pentru popor, în special pentru poporul sărac şi neinformat. Căci marxism-leninismul însuşi este cel care poartă germenul acestui diabolic cortegiu de lucruri nefaste.

Atâta timp cât ideologia comunistă va persista, vor persista şi teroarea, mizeria materială şi spirituală, lipsa de libertate a gândirii şi lipsa de libertate religioasă. Aşa după cum  "Arhipelagul Gulag" o dovedeşte de altfel incontestabil.

_________

* A. Soljeniţîn: „L'Archipel du Goulag", Ed. du Seuil, 1974 (Cf. Cata-combes, Nr. 37, oct. 1974).

 

 

PRIGOANA IN U.R.S.S.

U.R.S.S. trece în prezent prin momente dificile, care încep să devină o ameninţare pentru menţinerea la putere a aparatului său de stat. De mai bine de şaizeci de ani, minciuna, tirania şi crima au servit regimului comunist la zdrobirea formaţiunilor politice şi so­ciale ale trecutului, la zdrobirea claselor vechiului regim, la strivi­rea culturii. Sprijinindu-se pe o noua poliţie şi pe o puternică arma­tă, Comitetul Central al P.C. sovietic speră să controleze vastul său imperiu şi, respectiv, să cucerească lumea întreagă. Şi cu toate acestea, conducătorii de la Kremlin, care au demarat acest plan machiavelic, sunt siliţi să recunoască faptul că, în ciuda desfăşură­rii masive a terorii, există câteva sectoare în care nu au reuşit nimi­cirea tptală, Aici se înalţă proteste tot mai vehemente şi sunt puse în mişcare acţiuni tot mai temerare, mergând până la a provoca fiori de nelinişte puterii prin perspectiva unei căderi irevocabile. Este vor­ba, într-adevăr, de domeniul religiei, de acela al sentimentului naţio­nal şi de domeniul conştiinţei individuale, care se doreşte liberă.

Recomandăm cititorilor noştri lucrările următoare, care ilus­trează perfect situaţiile citate mai înainte:

1) „Prigoana sovietică asupra Bisericii din Ucraina"*, broşură editată datorită eforturilor depuse pe plan internaţional de Congre­sul mondial al ucrainienilor liberi, pentru apărarea religiei în Ucraina sovietică. în 66 de pagini şi numeroase fotografii luăm cunoştinţă de persecuţiile pe care le-a suferit Biserica ucraineană, şi de atitu­dinea curajoasă a credincioşilor, care rezistă eroic oricărei opresi­uni. Efortul ucrainienilor din U.R.S.S. se conjugă cu cel al conaţionalilor lor din lumea liberă. Minunat exemplu de solidaritate fră­ţească!

2) „Etnocidul ucrainienilor în U.R.S.S."**tratează despre aspectul important al sentimentului naţional, pe care călăii sovietici au încercat în zadar să-1 extirpe în toate naţiunile care compun cu de-a sila „Uniunea" Sovietică, în special ucrainienii. Având o introducere de Alain Besancon, această carte conţine istoria contemporană a poporului ucrainean şi ne împărtăşeşte rezistenţa sa remarcabilă în timpul celor şaizeci de ani de dominaţie roşie. O carte foarte serioasă care îşi culege din documente autentice veracitatea datelor istorice. învăţăm astfel să cunoaştem mai bine acest popor încăpăţânat care nu încetează să lupte şi să spere într-o libertate totală şi definitivă.

3) De aproape doi ani „O grevă a foamei" de Anatoli Marcenko*** îşi păstrează întreaga actualitate. Considerat în Uniunea Sovietică drept un continuator al lui Soljeniţîn, Marcenko reprezintă clasa disidenţilor, care sunt mai puternici şi mai numeroşi ca niciodată. Ei pun probleme autorităţilor, mai cu seamă pentru că sunt asidui în lupta lor şi sunt urmaţi îndeaproape de tineri intelectuali şi muncitori. De aceea şi-au creat posibilităţi pentru a trimite clandestin în lumea liberă documente şi scrieri care se referă la ei şi la acţiunile lor. în calitatea ei de continuare la "Mărturia mea", cartea lui Anatoli Marcenko ne oferă dovada luptei individuale a cetăţeanului lezat în aspiraţiile sale către libertate.

Acest fost muncitor în vârstă de abia patruzeci de ani, ispăşise deja zece ani de închisoare, când a fost, în 1975, iarăşi condamnat la cinci ani de exil în Siberia. A început, în semn de protest, o gre­vă a foamei care a durat 53 de zile. Ajunsă în Occident, povestirea acestei ultime lupte îl plasează pe Marcenko în primele rânduri ale contestatarilor ruşi.

__________

* „Persecution sovietique de l 'Eglise en Ukraine" Ed. Le Congres mondial des Ukrainiens libres, 1978.

** Ethnocide des Ukrainiens en U.R.S.S.", Ed. PIUF, 1978.

*** Anatoli Marcenko: „Une greve de la faim", Ed. du Seuil, 1977 (Cf. Catacombes, Nr. 86, nov. 1978).

 

 

O NOUĂ BOALĂ MINTALĂ

 

Ca sistem totalitar, regimul sovietic a fost clădit şi a rezistat prin teroare, represiunea în masă şi crimă. De la instalarea sa la putere, puşcăriile şi gropile comune au înghiţit milioane de victime. Lacri­mile şi sângele inocenţilor pe de-o parte, ura şi vigilenţa K.G.B. de cealaltă parte, iată coordonatele datorită cărora tiranii Stalin, Hruşciov şi Brejnev au condus şi încă mai conduc popoarele U.R.S.S. Se poate oare construi o casă solidă pe nisip? Pot fi oare oprimate la nesfârşit popoarele prin distrugerea oricărui spirit de justiţie, a oricărui elan spre adevăr, a oricărei aspiraţii spre liber­tate? Nu! Rezultatele dezastruoase în toate domeniile dovedesc că forţa şi constrângerea, aceste două cumplite arme folosite vreme de mai mult de cincizeci de ani de către comunişti în U.R.S.S., n-au dus la nimic, dimpotrivă. Regimul poliţienesc de la Moscova se vede confundat cu dificultăţi de netrecut după ce a desfăşurat, vreme de o jumătate de veac, armele de represiune cele mai in­fame; se izbeşte de o opoziţie crescândă în rândurile tineretului intelectual şi muncitoresc, de o renaştere extraordinară a creştinis­mului, de o acţiune curajoasă şi deschisă pentru cucerirea drep­turilor omului. Exasperat de acest bilanţ dezastruos, balaurul roşu azvârle o ultimă sabie incandescentă. Ea este îndreptată de această dată împotriva elitei, împotriva celor Câtorva mii de oameni, care au adoptat o poziţie clară în problema libertăţilor garantate de Car­ta drepturilor omului, şi în problema libertăţii religioase. în spe­cial împotriva acestei elite curajoase şi active, regimul poliţienesc comunist a pus în funcţiune o perfidă opresiune: aceea a spitalelor psihiatrice. Cartea „O nouă boală mintală în U.RS.S.: opoziţia", semnată de Vladimir Bukovski*, oferă o amplă documentaţie asupra aces­tui tragic sistem de persecuţie, ruşinos şi degradant pentru cei ce îl aplică.

V. Bukovski, fost membru al Tineretului comunist din U.RS.S., a fost condamnat în 1967 la trei ani de deportare. Motivul: o mani­festaţie de protest împotriva arestării lui Alexandr Ghinzburg şi a lui Iuri Galanskov. De la punerea sa în libertate (ianuarie 1971), el a adunat materialul necesar pentru a demonstra existenţa evi­dentă şi consecinţele deplorabile ale noului sistem sovietic de opresiune: internarea în spitalele psihiatrice. Documentele sale, care conţin în 400 de pagini mărturii şi expertize, le adunase în ve­derea congresului de psihiatrie de la Mexico (noiembrie 1971) şi a celui de al XXIV-lea Congres al P.C.U.S. (aprilie 1971). A fost din nou arestat, chiar înainte de deschiderea congresului P.C.U.S. Cartea citată conţine documentele adunate de V. Bukovski; le-a fost adăugat interogatoriul unui membru „real sau presupus" al unei reţele „democratice" din mijlocul ofiţerilor marinei baltice, publicat de buletinul clandestin rus „Cronica evenimentelor".

Cazul lui Victor Feinberg, cel al generalului Piotr Grigorenko, al Nataliei Gorbanevskaia, al lui Ivan A. Iahimovici, V.E. Borisov, V. Kuzneţov, M. A. Nariţa şi G.M. Şimanov, sunt tulburătoare. „Nu există, pentru un om cu mintea sănătoasă, o soartă mai înfricoşă­toare decât o şedere nelimitată într-un azil psihiatric", spune V. Bukovski în scrisoarea sa deschisă adresată „câtorva psihiatri din America, Anglia, Olanda, Canada şi Israel".

„La sosirea unui deţinut politic într-un spital special, medicii, încă de la prima vizită, îl pun în faţa următoarei alternative: «sau să renunţe la opiniile sale, sau să rămână internat până la capătul zilelor sale», spune Victor Feinberg în Apelul său către Organiza­ţia Naţiunilor Unite".Piotr Grigorenko declară: „Este suficientă o decizie a judecăto­rului de instrucţie pentru ca un individ să fie supus unui examen psihiatric în scandalos de celebrul Institut de psihiatrie judiciară Serbski. în mod oficial, acest Institut depinde de ministerul Sănă­tăţii al U.R.S.S., dar l-am văzut eu însumi, în mai multe rânduri, pe şeful serviciului în care eram supus expertizei, profesorul Lunz, venind la serviciu în uniformă de colonel al K.G.B..."

Se poate crede în onestitatea acestor medici care se pun la dis­poziţia unei poliţii necinstite şi îi fac jocul? Pot fi ei primiţi la toate congresele internaţionale, ştiindu-se bine că stabilesc expertize false, potrivit directivelor poliţiei secrete, şi acest lucru doar pen­tru distrugerea fizică şi psihică a individului, act diametral opus profesiunii de credinţă şi practicării acestei nobile vocaţii? Şi, cu toate acestea, cartea lui V. Bukovski conţine 7 expertize medicale, ale căror concluzii (cerute de poliţie) îi declară bolnavi mintali pe nişte oameni sănătoşi, şi îi condamnă astfel la o moarte morală, în aceste spitale psihiatrice.

Nu putem cita chestionarele-interogatorii ale medicilor care se pun la dispoziţia călăilor. Ne limităm la câteva fraze schimbate între adjunctul medicului-şef de la spitalul Kaşcenko, Maslaieva, şi „bolnavul" G.M. Şimanov, internat pentru credinţa sa creştină. După o lungă discuţie, în timpul căreia Şimanov a avut curajul de a-şi mărturisi credinţa şi de a rezista cu o logică perfectă la toate întrebările comisiei prezidate de Maslaieva:

„— Nu pot decât să vă repet că mă consider din punct de vedere psihic perfect sănătos, spune ^imanov (...), boala trebuie să se manifeste printr-un simptom oarecare.

— Ea se manifestă la dumneata prin atracţia dumitale unilatera­lă pentru religie (...) Cum se poartă credincioşii care sunt cu mintea sănătoasă? Ia exemplul oricărei femei cumsecade. Se duce la bise­rică, se închină, apoi îşi vede de treburile ei fără să se mai gândeas­că la Dumnezeu. încă mai avem creştini de soiul ăsta, dar, cu tim­pul, numărul scade neîncetat. Altfel stau lucrurile cu dumneata şi asta ne preocupă (...) întreaga noastră societate este construită pe marxism, iar marxismul şi religia se exclud reciproc..."

Doctorul Safran, „medic curant" al lui Şimanov, a avut drep­tate să-i spună într-o zi că nici un medicament nu îi putea modifi­ca modul de a gândi. într-adevăr, aminazina, triftazina, pheno-trazina, au putut distruge trupul, nu şi mintea sănătoasă a acestui minunat creştin, care se ruga în fiecare seară întins pe patul lui:

„Doamne, fie-ţi milă de noi, de Alia şi de Chirii, de mama mea şi de toate rudele noastre, de părintele meu sufletesc şi de toţi fraţii mei de credinţă, de toţi creştinii, de toţi cei care te caută şi nu te-au găsit încă ... Fie-ţi milă şi de duşmanii noştri... Amin."

____________

* Vladimir Bukovski: „Une nouvelle maladie mentale en U.RS.S.: l'opposition", Ed. du Seuil, 1971 (Cf. Catacombes, Nr. 7, aprilie 1972).

 

 

FOCUL PURIFICATOR

Mărturia creştinului Otto von Huhn se situează în perioada deportărilor în Siberia de nord a soldaţilor şi ofiţerilor învinşi la Stalingrad. Ani îndepărtaţi, s-ar putea spune, a curs atâta cerneală în legătură cu acest subiect! Şi, totuşi, cartea „Focul din cer"* se impune cu forţă în actualitatea zilelor noastre. Ea confirmă, prin descrierea torturilor din Gulag, ceea ce atâţia alţi condamnaţi au scris în legătură cu lagărele morţii, în care milioane de oameni, bărbaţi şi femei, au suferit şi au murit, sub privirile indiferente ale marilor puteri occidentale. Ea deschide, mai ales, o fereastră spre acele regiuni îndepărtate şi infernale care încă există, în ciuda păcii încheiate şi a falsei destinderi stabilite şi trâmbiţate cu emfază. Ea ne aminteşte, prin intermediul faptelor de odinioară, ce se petrece în gulag şi ne face să ne gândim la imensa mulţime de nevinovaţi care suferă, în zilele noastre, torturile cele mai rafinate.

Dar, ceea ce este foarte important în această mărturie este înal­tul nivel spiritual care se degajă, marea lecţie creştină pe care o oferă cititorului, mesajul evanghelic adus de un om al lui Dumne­zeu, care, în condiţiile apocaliptice ale detenţiei sale, a trecut peste toate etapele degradării umane şi le-a învins, sprijinindu-se doar pe Cuvântul Sfânt şi pe credinţa în Iisus Hristos.

Opresiunea, umilirile, munca istovitoare, foamea, boala, pe scurt descompunerea fizică şi, mai cu seamă, perspectiva permanentă a morţii, nu i-au putut atinge şi distruge sufletul, nici măcar concep­ţia teologică, ancorate în adevărul evanghelic.

 Pastorul von Huhn a înţeles, încă de la începutul detenţiei sale, că este chemat de Dumnezeu să străbată drumul Crucii; să facă să dispară în el orice urmă a vechiului om; să se purifice în străfun­dul inimii sale, spre a putea înţelege splendoarea Iubirii divine.

Fireşte, această încercare nu a fost uşoară. Otto von Huhn a avut momente de îndoială, de disperare: „Ceea ce mă face să sufăr de moarte nu este aerul otrăvit, nici durerea din membrele chinui­te de crampe (...) Nu, ceea ce ameninţă să mă distrugă nu este ni­mic din ce vine din afară, ci tot ceea ce vine din lăuntrul meu ... Doamne, mă vezi Tu oare, mă auzi? Nu vreau cu nici un preţ să scot un strigăt de indignare împotriva Ta; nici măcar nu vreau să strig. Dar vreau să Te chem şi o voi face până ce mă vei auzi! Chiar de-aş vrea să Te părăsesc, Tu nu mă vei părăsi niciodată..."

Propriei sale nenorociri şi amărăciunii sale li se adaugă aceea a camarazilor săi din lagăr. Majoritatea necredincioşi şi, mai cu seamă, neavând habar de creştinism (Este vorba de deţinuţii sovie­tici educaţi în marxismul ateu). Pastorul von Huhn a găsit, printre aceşti oameni, mediul potrivit pentru a face evanghelizare. „N-am ştiut niciodată acest lucru, nu mi s-a vorbit niciodată de aşa ceva", exclamau adesea cei ce ascultau pentru întâia oară Cuvântul lui Dumnezeu. Fie că era vorba de „creştini" care îl blestemau pe Dumnezeu, considerându-L nedrept, sau de ateii care nu-L cunos­cuseră niciodată, ei formau cu toţii un auditoriu cum pastorul nu mai avusese niciodată până atunci. „Un auditoriu, scrie el, atât de avid să înveţe, atât de disponibil, atât de sincer. Eforturile mele pentru a le vorbi într-un limbaj adevărat, pentru a folosi formule expresive şi a da cuvintelor mele o notă de seninătate, nu fuseseră cu siguranţă inutile. Simţeam o oarecare uşurare."

Cazurile cele mai impresionante evocate în această carte de către Otto von Huhn completează perfect reflecţiile sale teologice.

în încheiere, să-1 lăsăm să vorbească pe autorul acestei cărţi me­ritorii: „Suferim de pe urma ignoranţei şi a neputinţei noastre; suferim de pe urma soartei noastre şi a păcatului nostru; suferim din pricina poverii anilor şi a spaimei de moarte; suferim din pri­cina exigenţelor profesionale şi a pierderii sensului vieţii ... Feri­ciţi vom fi dacă vom fi încă în stare să suferim şi dacă nu ne-am pierdut însuşirea de a ne întrista. Da, fericiţi, pentru că unor astfel de oameni li se adresează mesajul de speranţă care, prin.naşterea lui Hristos, a căzut pe pământ ca un tăciune aprins. Speranţa ni se adresează nouă, ea vrea să ne schimbe tristeţea în bucurie."

___________

* Otto von Huhn: "Le feu du ciel". Apostolat des Editions, 1978 (Cf. Cat-combes, Nr. 80, mai 1978).

 

 

„ACOLO UNDE PLÂNGE DUMNEZEU"

 

Autorul acestei cărţi fără seamăn este totodată fondatorul şi „motorul" unei gigantice mişcări misionare catolice în permanen­tă dezvoltare.

Lumi de durere, milioane de oameni care zac în mizerie mate­rială şi morală, pe toate meridianele globului, iată despre ce este vorba în această lucrare, iată-i pe cei asupra cărora se apleacă Pă­rintele Werenfried van Straaten şi colaboratorii săi la acţiunea de­numită „Ajutor pentru Biserica în suferinţă".

Ajuns la capătul cărţii*, care se citeşte pe nerăsuflate şi care de altfel subjugă prin stilul viguros şi foarte bogat, o păstrezi închisă în mâini, aşa cum ţii o carte de rugăciuni. Şi, laolaltă cu Părintele scriitor, cutezi să murmuri rugăciunea, cu toată simplitatea şi sin­ceritatea: „Atinge acum inima tuturor acelora care vor citi această carte ..." (pag. 256) şi adaugi: „aşa cum ai făcut cu inima mea, Doamne Iisuse"...

Părintele Werenfried van Straaten este „trubadurul" modern care povesteşte mâhnirea pe care o încearcă Dumnezeu atunci când constată suferinţa umană. Cântul trubadurului alunecă de la pagi­nile cele mai tragice (atunci când descrie foametea, boala, ura) la lirismul delicat cu care povesteşte, de pildă, cazul Sorei Rose-Marie; de la vehemenţa tunătoare care uneori nu-i cruţă nici măcar pe înalţii prelaţi, el trece la povestirea plină de căldură, obiectivă şi admirabilă a realizărilor a numeroşi preoţi şi călugăriţe, care, în


ciuda dificultăţilor de netrecut întâlnite, aduc pace şi uşurare în acele locuri îndepărtate.

Cu precizia aceluia care a văzut lucrurile la faţa locului, cu spon­taneitatea sa şi, mai ales, datorită profundei sale credinţe, care îl determină să dedice întreaga sa activitate lui Iisus, cartea "Acolo unde plânge Dumnezeu" reprezintă unul din documentele cele mai autentice ale timpului nostru.

Şi, pentru a respecta caracterul revistei Catacombes, ne îngă­duim să cităm mai jos câteva pasaje din cartea "Acolo unde plânge Dumnezeu", în special din capitolul „în spatele cortinei de fier". în perfectă cunoştinţă de cauză asupra stării Bisericilor din ţările comuniste, Părintele Werenfried van Straaten scrie: „însă în spa­tele cortinei, Iuda îşi numără argintii, iar martorii acumulează min­ciunile. Ierusalimul înlăcrimat cântă Plângerile lui Ieremia. Triste­ţea este uriaşă precum oceanul. Banditul din Nazaret este hăituit cu bâte şi săbii. Odată cu Petru, cei mai fideli devin neliniştiţi şi înfri­coşaţi. Alături de Măria, mamele îşi plâng fiii aflaţi în captivitate. Preoţilor li se dă să bea fiere şi oţet. Şi, alături de Iisus, Biserica răstignită pe cruce suferă şi moare. Iar cortina rămâne la locul ei, cortina de fier, trasă, fără nici cea mai mică deschizătură, chiar prin trupul Sfintei Biserici. Căci zilele încercărilor nu s-au istovit încă." (pag. 177)

Werenfried van Straaten are de asemenea o extraordinară vi­ziune asupra atitudinii greşite adoptate de Biserica din lumea liberă în legătură cu vicleana formulă creată de comunişti, „coexistenţa paşnică": „Nu comuniştii sunt cei care împiedică cel mai mult aju­torul nostru pentru cei prigoniţi, spune Părintele van Straaten. Aceştia sunt mai curând catolicii care, cu fiecare zâmbet sau con­cesie, tactică a stăpânitorilor roşii, cred că sfârşitul prigoanei este aproape. Ei sunt contaminaţi de sloganul coexistenţei paşnice. Din ziua în care şiretul Hruşciov 1-a lansat, ei subestimează pericolul mortal al comunismului şi cochetează cu îndoielnice mişcări pentru pace, cu concepţii progresiste şi cu lupii care, îmbrăcaţi în bla­nă de oaie, pătrund în staulul Bisericii." (pag. 179)

Considerăm că lucrarea „Acolo unde plânge Dumnezeu" n-ar trebui să fie citită doar de creştinii practicanţi. Ce reviriment, ce sens al adevăratei vieţi ar putea ea trezi în sufletele tinere ale tim­pului nostru! Ce elan de abandon complet în folosul celor ce suferă ar putea ea trezi în inimile a numeroşi tineri care îşi irosesc, deza­măgiţi, viaţa, în căutarea „fericirii" şi îşi distrug sănătatea în alcool, drog sau desfrâu.

Sunt atâtea de făcut pe acest pământ dezorientat şi sărac.

Părintele Werenfried van Straaten ne arată calea cea dreaptă. El ne învaţă în chip minunat cum ar putea fiecare dintre noi, fie şi cel mai umil, să aline o inimă întristată, să ajute la convertirea unui suflet pierdut şi să şteargă una câte una, prin cel mai mărunt gest de milostenie, lacrimile pe care le varsă Domnul Nostru Iisus Hristos.

_________

* Werenfried van Straaten: „Ou Dieu pleure", Ed. A.E.D., 1970 (Cf. Catacombes, Nr. 4, oct. 1971).

 

 

"GULAGUL VIETNAMEZ"

 

Visul majorităţii sud-vietnamezilor, sleiţi de război şi dezamă­giţi de fostul regim, era înfăptuirea programului propus de Frontul naţional de eliberare (F.N.L.), care promitea independenţa, neutra­litatea, democraţia, într-un cuvânt o politică „de reconciliere şi în­ţelegere".

Doan Van Toai şi prietenii săi de stânga, convinşi că, datorită F.N.L., construirea unei ţări eliberate de „profitorii de pe urma războiului şi a tutelei americane" va fi cu putinţă, şi-au dat seama — după căderea Saigonului (aprilie 1975) — că fuseseră victimele unei înşelătorii sinistre.

Sosit în Franţa în 1978, Doan Van Toai a întemeiat un Comitet de apărare a deţinuţilor politici din Vietnam. Purtător al unui „apel" adresat opiniei publice mondiale, aprobat de foşti membri impor­tanţi ai P.C. vietnamez şi de şefii militari ai F.N.L., el a dus o cam­panie de informare prin conferinţe-dezbateri, care au avut loc pre­tutindeni în Occident. Totodată a publicat mărturia sa de prizonier, vreme de 28 de luni, în închisorile create de guvern în „imensa închisoare" care este, în realitate, ţara întreagă.

Importanta mărturie a lui Doan Van Toai* nu se limitează doar la descrierea vieţii infernale duse alături de ceilalţi deţinuţi în puşcăriile vietnameze; autorul ne oferă o operă istorică, demon­strând precis şi cronologic cucerirea Vietnamului de Sud de către forţele comuniste de la Hanoi. Mai mult încă, este vorba de un studiu minuţios, care ajunge la concluzia lucidă că doctrina marxist-leninistă n-a fost niciodată aplicată, atunci când partizanii ei s-au instalat la putere în orice ţară din orice colţ al lumii. Autorul spune cu amărăciune: „... Numeroşi erau până şi aceia care visau la un «model» vietnamez de socialism. De-a lungul anilor, credeau ei, Vietnamul de Sud va deveni socialist, iar Vietnamul de Nord se va liberaliza. Unul influenţându-1 pe celălalt, se va ajunge la acea sinteză ideală pe care voiseră s-o realizeze prea devreme şi prea aproape de U.R.S.S. oamenii «primăverii de la Praga». După iluzi­ile sovietică, chineză, cubaneză, cehoslovacă, iată că Utopia renăştea în Vietnam."

Când, în 1976, un congres teleghidat de P.C. nord-vietnamez a decretat reunificarea Vietnamului de Nord şi a celui de Sud, soar­ta tragică a sud-vietnamezilor a fost definitiv decisă: decadenţă economică, foamete, disoluţia tuturor partidelor politice, dispariţia presei libere, arestări şi întreg alaiul de necazuri care decurg din toate acestea. Dintr-o populaţie de douăzeci de milioane de locui­tori, 800 000 sunt deţinuţi politici! Lagăre de reeducare, încadrarea populaţiei oraşelor pe cartiere, şedinţe regulate de îndoctrinare a copiilor, tinerilor, credincioşilor... Teroarea a transformat Vietna­mul de Sud într-o uriaşă închisoare „în interiorul căreia există un «gulag» cu nimic mai prejos decât cel descris de Alexandr Sol-jeniţîn". Cât despre foamete, producţia de orez, de pildă, „este inferioară chiar şi celei din vremea războiului! (...) De ce oare Vietnamul socialist este incapabil să exploateze inteligent unele «moşteniri» pozitive ale perioadei americane: maşinile, drumurile, porturile, aeroporturile (...) în mâinile partidului comunist, acest capitol a rămas steril (...) După patru ani de putere unică şi fără nici o opoziţie, P.C. vietnamez nu poate înfăţişa decât un bilanţ falimentar în toate domeniile. Iar acest faliment îi incumbă în tota­litate."

Această stare de lucruri şi, mai ales, opresiunea politică şi reli­gioasă i-au determinat pe vietnamezi să-şi părăsească ţara plecând în exil, iar adesea mergând spre moarte. Doan Van Toai sublinia ză semnificaţia acestei acţiuni cu caracter de masă: „Când se ştie cât de mult sunt vietnamezii visceral ataşaţi de pământul lor, de casa lor natală, de mormintele strămoşilor lor, de familia lor, putem măsura câtă disperare s-a adunat pentru a se ajunge aici."

In iulie 1979, când apărea cartea lui Doan Van Toai „Gulagul vietnamez", numărul vietnamezilor ce îşi riscaseră viaţa pentru a fugi din acel „Gulag" atingea cifra de 1 milion!

______________

* Doan Van Toai: "Le Goulag vietnamien", Ed. Robert Laffont, 1979 (Cf. Catacombes,Nr. 101, febr. 1980)

 

„ÎNCHISORILE LUI MAO"

 

Ziaristul Edward Behr, trimis la Hong Kong de revista „Newsweek", prezintă lucrarea „Închisorile luiMao"*, care con­stituie mărturia unei tinere catolice chinezoaice, pictoriţa Lai Ying, refugiată la Macao în septembrie 1966.

Cartea conţine un amplu comentariu al lui Edward Behr, spe­cialist în probleme chineze: o foarte interesantă privire de ansam­blu asupra evenimentelor din China comunistă în cursul anilor 1958-1966, cât şi asupra faptelor marcante care au urmat revoluţiei culturale izbucnită în 1966. Foarte instructive, de asemenea, infor­maţiile asupra atitudinii reprezentanţilor britanici şi portughezi din Hong Kong şi Macao, două oraşe libere, refugii ale nenumăraţilor cetăţeni din China Roşie: unii ajungeau cu bine la destinaţie, însă majoritatea, din păcate, prinşi la frontieră, erau daţi, în mare nu­măr, pe mâna poliţiei comuniste locale de către autorităţile brita­nice şi portugheze.

Deşi E. Behr a urmărit personal timp de ani îndelungaţi „pro­blema chineză", povestirea îngrozitoare a acestei tinere intelectua­le care a scăpat 1-a făcut să declare:,,... Mă consacrasem probleme­lor chineze şi petrecusem chiar două luni în Republica Populară în 1964, dar nu înţelesesem niciodată până atunci ce însemna viaţa în China pentru milioane de oameni obişnuiţi. (...) Beijingul dădea o impresie de linişte, de pace şi de bucurie de a trăi."

Într-adevăr, pentru orice om liber şi de bună credinţă, a încerca „să ştii ce se petrece cu adevărat în China însemna a căuta acul în carul cu fân, într-un car mare cât un continent, cu ochii legaţi şi cu mâinile legate într-o pungă de hârtie".

Dezvăluirile lui Lai Ying privind teroarea comunistă l-au tul­burat pe acest ziarist experimentat. Care va fi atunci efectul unei astfel de cărţi asupra unui cititor occidental care nu posedă în acest domeniu decât noţiuni vagi?

Viaţa pe care Lai Ying a dus-o în China Roşie în cursul anilor 1958-1966, dintre care cinci petrecuţi în închisoare, iar ceilalţi în condiţii similare, deşi repusă în „libertate", nu poate fi rezumată: ar fi un sacrilegiu. Povestirea, copleşitoare, merge de la arestare până în momentul în care reuşeşte să treacă în oraşul Macao. Ea se impune, la o lectură atentă, ca un document preţios, căci te face să descoperi o lume de infern, unde nenumăraţi diavoli roşii chinu­iesc şi distrug milioane de nevinovaţi, printre care eroina acestei cărţi sfâşietoare.

Cei ce au citit mărturii ale unor refugiaţi din diverse ţări comu­niste, sunt frapaţi de similitudinea supliciilor folosite de fiecare conducere. Pretutindeni aceleaşi torturi în cursul anchetei (şocuri electrice, injecţii abrutizante, „manevre" de zi şi de noapte, lovituri etc), aceeaşi muncă imposibilă în lagăre, aceeaşi opresiune psi­hică a celulei solitare. Lai Ying vorbeşte şi de acest gen de trata­ment inuman în diferitele capitole ale cărţii sale şi luăm cunoştinţă cu oroare de acest chin, fie că este vorba de ea însăşi sau de neferi­ciţii colegi de puşcărie. Un lucru depăşeşte, cu toate acestea, în oroare toate celelalte torturi cunoscute: sistemul sinistru al spălării creierului, aplicat în China Roşie atât prizonierilor cât şi populaţiei „libere".

În legătură cu această tortură, în diferitele ei faze, să cităm câte­va exemple din mărturia lui Lai Ying.

„... în cursul acelei perioade din viaţa mea (1950-1954), am de­venit, sub influenţa unor profesori şi lideri ai tineretului, o mem­bră fanatică a Ligii tinerilor comunişti. (...) Profesorii şi educatorii politici ne explicau în termeni simpli principiile elementare ale marxism-leninismului şi ni le făceau mai atrăgătoare. (...) Mă con­sideram în acelaşi timp o tânără comunistă şi o creştină practican­tă." Ceva mai târziu, ea adaugă: „... Continuam să merg la şcoala duminicală. (...) Uneori lipseam de la vreo adunare a tinerilor pio­nieri pentru a face o vizită la doi preoţi care trăiau în cartierul meu: părintele Yip şi părintele Tan. (...) La începutul anilor '50, Liga comunistă din China se mulţumea să deplângă supravieţuirea unor asemenea obiceiuri." „Intrăm într-o eră nouă, trebuie să ne gândim la lucruri noi", afirma unul din sloganele instructorilor noştri.

Naivitatea lui Lai Ying şi ataşamentul pentru ţara ei au deter­minat-o să se întoarcă la Canton, după câteva călătorii efectuate la Hong Kong, la rude, şi la Macao, la mătuşa ei. După sosirea din ultima călătorie, au venit s-o vadă prieteni aparţinând unor grupu­leţe catolice." Toţi, fără excepţie, erau îngrijoraţi, spune Lai Ying. Ei mi-au spus că autorităţile din Canton descoperiseră cu câteva săptămâni înainte «un complot contrarevoluţionar», aşa-zis orga­nizat de catolici şi că un mare număr de preoţi şi credincioşi fuse­seră închişi. (...) Cât se schimbaseră prietenii mei... Erau speriaţi, temători, nu vorbeau decât cu voce scăzută..."

De îndată ce a fost întemniţată şi s-a văzut înaintea judecătoru­lui, prima întrebare, care a devenit de altfel obsesia anchetatorilor şi coşmarul ei permanent în cursul detenţiei, a fost: „aţi transmis mesaje ale unui agent contrarevoluţionar, un anume preot O'Mara. (...) O'Mara este agent al Vaticanului (...) Vaticanul este un agent politico-ideologic al imperialismului american." Şi Lai Ying con­tinuă: „Toţi preoţii trimişi în străinătate la Vatican erau agenţi spe­ciali care îşi disimulau activităţile sub misiunea religioasă. Erau toţi, fără excepţie «anticomunişti», «duşmani ai poporului» şi «duşmani ai Chinei». Religia nu putea fi despărţită de politică. Aşadar, dacă era îngăduită în China, trebuia ca ea să fie organiza­tă şi condusă de chinezii înşişi." (Pag. 51 şi 53)

„După trei săptămâni sau o lună, nu ştiu, mi-au dat hârtie, un toc şi cerneală şi mi-au ordonat să-mi scriu confesiunea negru pe alb.

Era evident pentru mine că de data aceasta nu voi putea rezista la nesfârşit..."

Prima „confesiune" nu a fost socotită satisfăcătoare; au fost completate numeroase alte hârtii; scrisul neîncetat, zilnic, sub privirile, ameninţările şi presiunea neîncetată a judecătorilor, au adus-o pe Lai Ying în situaţia de a face declaraţiile sugerate de judecători, chiar de „a se autoacuza", de a-şi recunoaşte „crimele", de a făgădui că va deveni un „om nou" după modelul trasat de ide­ologii comunişti. Acestea fiind îndeplinite, a fost condamnată la cinci ani de închisoare. La oboseala atroce provocată de muncă şi la slăbiciunea pricinuită de lipsa de hrană, se adăugau exigenţele instructorilor politici ai închisorii, care le cereau pe rând deţinu­ţilor să umple pagini de autocritică, să se mărturisească pentru fiecare gest necorespunzător, ba mai mult, pentru fiecare gând con­trar disciplinei ideologice a partidului comunist. Iar Lai Ying şi nefericiţii ei camarazi se supuneau acestei încercări...

Când cei 5 ani s-au apropiat de sfârşit, Lai Ying a fost transfe­rată într-un loc în care operaţia de spălare a creierului a căpătat for­ma cea mai perfidă. Confesiune după confesiune, discuţii cu „cei mari" şi, în cele din urmă, după o autocritică severă, împănată de slogane şi citate din frazele lui Mao, această propunere: va fi pusă în libertate cu condiţia să-şi dovedească fidelitatea faţă de partid. Cum?

"Şeful de secţie Ko a venit într-o zi să se aşeze la mine în came­ră. O să limpezim problema asta, a spus el. Crezi cumva că aşa-zisul tău Dumnezeu există sau nu? Am răspuns: — Nu vă voi minţi. Cred în existenţa unei fiinţe supreme. Asta nu are nimic de-a face cu crimele Bisericii. Este vorba pur şi simplu de o credinţă ferm înrădăcinată în sufletul meu. (...) — Foarte bine a pus el. Noi nu te vom împiedica să te duci la Biserică, dar (s-a întors către mine), trebuie să ştim tot ce se petrece în timpul slujbei şi după aceea. Promis? (...) Pentru a fi liberă, eram gata să promit orice. Am dat din cap şi am zis: «înţeleg.» ... — Aşadar, munca ta va consta în reînnodarea legăturilor tale cu ei, te vei duce la Biserică şi vei cu­lege maximum de informaţii pe seama lor." (Pag. 193 şi 195)

Mai târziu, când această primă misiune n-a dat nici un rezultat, Lai Ying a primit o alta: „La Canton, mi-a explicat Liang (persoa­na de legătură între Lai şi Poliţie, N.R.) era un preot catolic chinez care primea încă spovedania credincioşilor. Era suspectat. Ea voia ca eu să mă duc să mă confesez lui şi să strecor, între două păcate, cuvinte subversive împotriva regimului şi a modului în care îi tra­ta pe catolici, pentru a vedea reacţia clericului." (Pag. 204)

Misiune tot nerealizată, după care a venit o alta: „... Liang a adăugat: — Ai auzit desigur de o razie asupra catolicilor din Can­ton?"

„Eram într-adevăr la curent. Mai multe sute de catolici fuseseră strânşi în toiul nopţii pentru a fi îndoctrinaţi într-un lagăr special situat în exteriorul oraşului. (...) Pur şi simplu era vorba, grosso modo, de o punere în gardă: catolicii cantonezi erau invitaţi să renunţe la religia şi la biserica lor sub pedeapsa de a fi consideraţi «duşmani de clasă» sau «contrarevoluţionari» sau de a suporta consecinţele."

„Bine, a continuat ea. Aceşti oameni se vor întoarce în curând în oraş şi suntem foarte dornici să ştim ce vor povesti în legătură cu experienţa lor în lagăr. (...) Du-te aşadar la biserică şi stai la ta­clale cu coreligionarii tăi după slujbă..." (Pag. 207)

în ciuda ameninţării permanente cu o nouă întemniţare, în ciu­da atentatului metodic împotriva personalităţii şi voinţei ei, nicio­dată poliţia comunistă nu a putut obţine de la ea informaţiile dorite; Lai Ying a fost cea mai puternică: credinţa şi inteligenţa ei i-au furnizat forţa morală de a rezista oricărei ispite, fără a cădea în nimicnicie, dejucând astfel dilema poliţistă care dă naştere la delatori. Acei ani trăiţi în China după eliberare au fost trişti, plini de decepţii, săraci şi sub veşnică ameninţare. Guvernul i-a fixat la un moment dat domiciliu obligatoriu. Părăsită de soţul ei, mem­bru de partid, îndoctrinat şi sclav al puterii, privată de dreptul la muncă pentru a-şi creşte bebeluşul, în faţa perspectivei unei noi întemniţări sub revoluţia culturală care începea, incapabilă de acum să mai vadă şi să mai audă aceleaşi chipuri, mai ales cel al lui Mao, aceleaşi fraze, difuzate de afişe, inserate în ziare, urlate prin megafoane, ea s-a decis să fugă.

Aceasta era aventura cea mare. Cu mult curaj, şi-a lăsat fetiţa în grija unei prietene vecine şi şi-a asumat riscul unui marş de trei săptămâni, pe poteci necunoscute care duceau spre libertate, dar care erau păzite cu vigilenţă de miliţia roşie. Mai bine împuşcată decât reîntoarsă în puşcărie, ceea ce revoluţia culturală făcea să fie mai mult ca niciodată inevitabil.

Pe parcursul acestui dificil şi primejdios traseu de trei săptă­mâni, a putut aprecia „binefacerile" culturii comuniste şi ale sloga-nelor lui Mao. Foarte adesea, micul grup căruia i se alăturase pen­tru a fugi era oprit de gărzile populare sau de miliţie. Dacă era interpelat, cetăţeanul nu trebuia să facă uz de actele sale de identi­tate pentru a trece drept om cinstit. El trebuia să recite pe de rost fraze din Mao. în caz contrar, el putea fi declarat suspect şi trimis în faimoasele întreprinderi Unite ale Vieţii Noi. (Viaţa era acolo un infern, foarte diferită de ceea ce fusese arătat ziariştilor şi cineaştilor americani. Aceştia turnaseră un film ale cărui regie, decor, zâmbete şi dansuri aparţineau marelui regizor: poliţia roşie).

Povestirea lui Lai Ying este cu atât mai actuală cu cât eveni­mentele par a dori astăzi să impună tăcerea asupra crimelor ce se petrec în China.

Teroarea a urmat aici o linie ascendentă. Dacă în 1966 exista atâta suferinţă, după spusele lui Lai Ying, oare ce se mai petrece în zilele noastre? Câţi credincioşi se regăsesc în lagăre şi puşcării, câte morminte ale creştinilor există acolo? Poate că această între­bare va fi pusă într-o bună zi Chinei la una din adunările ONU. la care ea se află „în sfârşit" prezentă?...

___________

* Lai Ying: „Les prisons de Mao", Ed. Raoul Solar, 1971 (Cf. Catacombes, Nr. 2, nov. 1971).

0