I
DREPTURI CĂLCATE IN PICIOARE
DREPTURILE OMULUI IN U.R.S.S.
Articolul 52 din Constituţia U.R.S.S. garantează cetăţenilor sovietici libertatea de conştiinţă, adică dreptul de a practica o religie sau de a se consacra unei activităţi propagandiste atee. În timp ce ateii nu sunt nicidecum împiedicaţi să se dezlănţuie, prin toate mijloacele, în favoarea „cauzei" lor, credincioşii se bucură de libertatea cultului doar în interiorul bisericilor, fiindu-le interzis să-şi propage credinţa în domeniul vieţii civile şi sociale, sau să exercite practicarea carităţii faţă de semeni în afara bisericii. Ba mai mult, prin „ordonanţa privind asociaţiile religioase" (art. 17) a Prezidiului Sovietului Suprem, comunităţile religioase nu au dreptul de a crea case de ajutor, de a organiza reuniuni particulare pentru copii şi femei, reuniuni de rugăciune sau de cursuri biblice etc.
Statul marxist fiind statul unei ideologii, drepturile la libertate nu sunt luate în considerare ca o expresie a demnităţii umane; ele sunt aplicate în vederea participării exclusive a cetăţenilor la construirea socialismului, etapă care precede venirea la putere a comunismului.
Centrul de studii Istina (45, rue de la Glaciere, Paris, 13e) publică două fascicule intitulate: ,Statul şi Religia în U.R.S.S.", care reunesc documente edificatoare despre lupta bărbaţilor şi femeilor care au luat apărarea libertăţilor fundamentale în Uniunea Sovietică, de la semnarea Acordurilor de la Helsinki. Ei speraseră că vocea lor se va face auzită. Nu s-a întâmplat aşa ceva. Dimpotrivă, maşina represiunii a fost nemilos pusă în acţiune împotriva lor.
în cursul ultimilor ani, în vreme ce opinia publică internaţională se preocupa de Iran şi de Afganistan, Uniunea Sovietică profita de situaţie pentru a efectua arestări masive printre credincioşii cei mai activi ai Bisericii. Acest val de prigoane a vizat clerul şi pe laici totodată: preoţii Gleb Iakunin, arestat în noiembrie 1979, şi Dimitri Dudko, arestat în ianuarie 1980; fizicianul Lev Reghelson, tânărul ortodox Alexandr Ogorodnikov (organizatorul Seminarului creştin), universitarii Vladimir Poreş, Serghei Ermolaev, Tatiana Şcipkova, Viktor Kapitanciuk. Au fost arestaţi baptiştii care refuză să fie înglobaţi în organisme controlate de autorităţi. Au fost întemniţaţi armeni, georgieni, tătari, şi au suferit intimidări şi hărţuieli toţi credincioşii care îşi declaraseră credinţa şi participaseră — activ şi clandestin — la viaţa spirituală a bisericilor lor.
Astfel de represiuni fuseseră deja săvârşite de la luarea puterii de către comunişti în Rusia. Ceea ce este important de semnalat în această perioadă de sfârşit de secol este marele număr de creştini care luptă pentru a-şi apăra drepturile, făcând apel, cu ajutorul opiniei internaţionale, prin scrisori, petiţii şi documente, şi protestând cu vigoare pe lângă autorităţile sovietice împotriva nerespectării libertăţii religioase. Textele publicate în aceste două lucrări dau un exemplu izbitor asupra metodelor folosite de oficialii din Uniunea Sovietică în scopul discreditării şi distrugerii membrilor societăţii comuniste care sunt credincioşi lui Hristos.
Având în vedere termenii constituţiei sovietice privind libertatea religioasă, aceşti creştini, care erau altădată condamnaţi sub acuzaţia de „contrarevoluţionari, nu mai pot primi acum acelaşi calificativ: oricine ar putea depune mărturie că ei sunt cetăţeni integraţi în societatea socialistă. „Revendicările lor sunt cu atât mai supărătoare pentru regim cu cât sunt făcute în numele Drepturilor omului şi al umanismului al cărui exemplu societatea sovietică se doreşte a fi. Astfel, regimul comunist îi protejează pe «adepţii cultelor», pe care îi respinge, dar îi tolerează, însă îi pedepseşte pe «martorii credinţei», care îl deranjează pentru că ei ocupă propriul său teren", se poate citi în prefaţa la primul volum publicat de Istina.
Şi, cu toate acestea,
drepturile omului sunt înscrise în străfundul fiinţei
umane, ele fac parte din viaţa noastră. Ceea ce explică de ce, atunci când represiunea se accentuează, Biserica este mai puternică: ateismul impus de stat provoacă un
curent contrar ideologiei sale. De
unde numărul — mereu în creştere — al vocaţiilor sacerdotale, candidaţii făcând
parte din toate mediile profesionale. Este
vorba, într-un cuvânt, de un mare reviriment spiritual printre muncitorii,
intelectualii şi tineretul Uniunii Sovietice de astăzi.
__________
* "L' Etat et la Religion en UR.S.S." (2 volume), publicate de Centrul de studii Istina, 1981 (Cf. Catacombes, Nr. 141, iunie 1983).
După o scurtă incursiune în istoria totalitarismului antic (Egipt, Mesopotamia, imperiul chinez etc), Jean-Jacques Walter analizează în „Mecanismele totalitare"* evoluţia acestui fenomen politic ce atinge apogeul în cele trei dictaturi ale secolului XX: Germania nazistă, China lui Mao şi Uniunea Sovietică.
Pentru autor, aceste „mecanisme totalitare" funcţionează datorită controlului statului, birocraţiei care conduce ansamblul societăţii, coerciţiei ideologice şi cultului personalităţii dictatorului. Ţelul lor suprem este anihilarea fundamentului psihic al omului: prin distrugerea Eului, adică a afectivităţii, inteligenţei şi voinţei de acţiune; prin sărăcirea—economică şi culturală — a patrimoniului naţional până la demisia totală a individului şi abandonarea oricărui spirit critic, a oricărei idei personale, în faţa implacabilei autorităţi a statului.
Lucrarea lui Jean-Jacques Walter ne informează asupra „structurii interne" a acestor mecanisme totalitare, care vizează dominaţia planetară şi de care „am fi cu adevărat nebuni să ne credem la adăpost". Totul începe cu datoria de delaţiune, legiferată în Uniunea Sovietică în 1934 şi în 1939, datorie care continuă să fie în vigoare din moment ce este considerată ca o „dovadă de lealitate faţă de putere". Aflăm, apoi, importanţa educării urii, care a atins paroxismul în metodele maoiste ale revoluţiei culturale. Cât despre Uniunea Sovietică, este vorba de aprobarea necondiţionată pentru tot ceea ce partidul indică a fi bun, şi de alt aspect al totalitarismului este înverşunarea în distrugerea celulei familiale (convieţuirea liberă, luarea copiilor sub protecţia materială şi educativă a statului, înlocuirea „familiei mici" cu „marea familie a comunei populare", dezvoltarea bucătăriilor colective etc).
Să trecem la „virulenţa anti-intelectuală"', concretizată în Gulag, unde „poliţia ideilor" adună elita ştiinţifică, tehnologică şi artistică a U.R.S.S.-ului, fără a uita că în China populară „chiar marxistă, meditaţia este o crimă ce se pedepseşte cu moartea". Lupta împotriva persoanei intelectualilor, subliniază autorul (şi anume: prin vexaţiuni, umiliri, educări, reeducări, lagăre de muncă, azile psihiatrice, sinucideri provocate, execuţii), „nu este,decât una din formele de distrugere a personalităţii".
Dar ce să mai zicem de minciuna generalizată, impusă, obligatorie, care, după spusele lui Soljeniţîn, „este aspectul cel mai cumplit al existenţei oamenilor" în Uniunea Sovietică. „Acesta este un lucru mai rău decât toate nenorocirile materiale, mai rău decât absenţa libertăţii civice."
Lunga listă a metodelor totalitare cuprinde şi interdicţia de a întreprinde în economie, distrugerea oricărei justiţii, persecuţiile religioase, asasinarea naţiunilor c'aptive, torturarea „duşmanilor poporului", puterea nelimitată a Nomenklaturii, interdicţia circulaţiei persoanelor şi ideilor, propaganda neruşinată împotriva religiei, prin intermediul mass-mediei şi a celebrului „ghid al ateului".
În concluzie,
Jean-Jacques Walter scrie: „Fiecare dintre noi, acolo unde ne găsim, avem o grea responsabilitate: depinde de noi ca
nelegiuirile pe care istoria le poartă cu sine să se abată asupra lumii, sau ca
drumul să le fie închis."
___________
*Jean-Jacques Walter: „Les Machines totalitaires",
Ed. Denoel, 1982 (cf. Catacombes, Nr. 154-155, iulie-august
1984).
PENTRU CREŞTINII DIN U.R.S.S.
Câţiva membri francezi ai asociaţiilor „A.C.A.T." (252, rue Saint-Jacques, Paris, 5e) şi „Justice et Paix" (71, rue Notre-Dame-des-Champs, Paris, 6e) au pregătit— cu prilejul vizitei lui Mihail Gorbaciov în Franţa — un dosar documentar: pentru creştinii din U.R.S.S"*.
Autorii, observatori ai realităţilor sovietice şi ai vieţii creştinilor din această ţară, înfăţişează în lucrarea lor mărturii, povestiri şi fapte de necombătut, provenind din Uniunea Sovietică. Frecventele şi numeroasele apeluri adresate de aceşti creştini lumii libere nu pot fi tratate cu uitare sau indiferenţă. Franţa şi întreg Occidentul — cărora li se adresează de altfel acest dosar — trebuie să se arate solidari cu coreligionarii lor ruşi.
Interesului arătat creştinilor i se adaugă datoria de compasiune faţă de toţi aceia care suferă din pricina opiniilor lor: membri ai unor minorităţi naţionale şi disidenţi, fără a-i uita pe prizonierii de război, reţinuţi în U.R.S.S. împotriva voinţei lor.
Urmându-şi politica lor
de „normalizare", autorităţile sovietice se înverşunează să interzică apariţia publicaţiilor clandestine care
denunţă nedreptăţile: percheziţii, amenzi, arestări, procese,'internări în
lagăre sau în azile psihiatrice. Şi ce să mai spunem despre reducerea numărului liniilor telefonice cu străinătatea?
Toate aceste măsuri coercitive nu fac decât să
accentueze izolarea populaţiei de restul lumii.
Această lezare a drepturilor omului este studiată în detaliu în dosarul alcătuit de cele două asociaţii franceze în special în legătură cu consecinţele sale asupra vieţii religioasedin U.R.S.S.:
—dreptul practicării unui cult este lovit de restricţii,
din moment ce actele religioase (botezuri,
căsătorii, înmormântări) trebuie să fie
înregistrate, pentru ca poliţia să cunoască numele acelora care le celebrează;
—reuniunea credincioşilor, în afara bisericii, este
interzisă, fără o aprobare specială
provenind de la Consiliul pentru Probleme religioase; oficianţii — preoţi sau pastori — sunt supuşi aceluiaşi regulament;
—orice persoană care se ocupă de educaţia religioasă a
copiilor minori este urmărită în justiţie; în
schimb, cursurile de instruire ateistă sunt intensificate, fără nici o
restricţie;
—literatura religioasă (biblii, cărţi de rugăciuni etc.)
este atât de limitată încât ea nu poate
răspunde nici măcar nevoilor clerului, al cărui număr este redus, după cum se
ştie, la minimum;
—cel ce îndrăzneşte să îşi afirme convingerile religioase
este împiedicat să se realizeze profesional în Uniunea
Sovietică;
—gulagul este larg deschis şi plin cu creştini de toate
confesiunile;
—datorită dezvoltării turismului străin, puterea sovietică
s-a ocupat de restaurarea anumitor
monumente de arhitectură religioasă, de care
beneficiază şi creştinii din zilele noastre; însă bisericile aflate departe de
oraşele „programate" a fi vizitate — bisericile de ţară — nu intră în planul de restaurare.
Desigur, aceste aspecte
ale persecuţiei religioase din U.R.S.S. sunt cunoscute
cititorilor revistei Catacombes. Cu toate acestea socotim că niciodată
nu se vorbeşte de ele îndeajuns. îndeosebi atunci când este vorba de fraţii noştri de sub Cruce, care, în pofida discriminării şi oprimării totalitare, nu încetează să
trăiască şi să-şi afirme credinţa în
calitate de luptători pentru Hristos şi de artizani ai
minunatului curent de reînnoire spirituală.
Preoţi clandestini, creştini din catacombe, atei convertiţi..., mica turmă a Domnului sporeşte ca prin miracol. în ciuda restricţiilor şi ameninţărilor, comunităţile creştine se înmulţesc. Arestările, condamnările, gulagul — nimic nu le sperie. înaintează continuu. Astfel încât forţa lor îi bucură pe îngeri şi dă fiori de nelinişte Satanei şi complicilor săi din K.G.B.
_________
*"Pour les chritiens en U.R.S.S", Ed.
Justice et Paix, 1985 (Cf. Catacombes, Nr. 170-171,
nov.-dec, 1985)
Atitudinea regimului comunist din UR.S.S. faţă de Biserică se dovedeşte imuabilă începând din 1917. în 1922/Lenin,
într-un comunicat secret adresat Biroului
Politic (Politburo) îi cerea lui Molotov „să se folosească de
foametea" care distrugea pe atunci ţara,
„pentru a împuşca un număr cât mai mare cu putinţă de preoţi
astfel încât lumea să-şi amintească de asta şi după zeci de ani". Mai târziu, Stalin este cel care, prin distrugerea fizică a Bisericii, duce la bun sfârşit acţiunea concepută de
Lenin. Mar-xism-leninismul consideră
că Biserica este o tumoră implantată în organismul statului. Dacă în ţările deja comuniste autorităţile totuşi o tolerează, slăbind-o totodată şi fâcând-6
neputincioasă, acest lucru se întâmplă doar din raţiuni de propagandă şi de
„bune" relaţii cu statele
occidentale, viitoare prăzi ale apetitului marxist. Ceea ce determină guvernele comuniste, în special
pe acela al U.R.S.S., să
„garanteze" prin Constituţie libertatea religioasă şi respectarea
credinţelor. însă, prin legi speciale şi, mai ales, prin procedee
diabolice, libertatea „garantată" este interpretată în aşa fel încât devine limitată, sfâşiată, chiar redusă
la un minimum ruşinos şi dureros de
existenţă.
Un document cu totul excepţional ar trebui să atragă în mod serios atenţia acelora care nu vor să ştie sau care nu cred că în spatele falselor declaraţii ale reprezentanţilor Bisericii oficiale ruse, care proclamă în chip mincinos totala libertate religioasă a ţării lor, se ascund reaua credinţă şi înşelăciunea. Este vorba despre ,,Raport(ul) secret către Comitetul Central privind starea Bisericii în URS.S."*
Pentru prima dată, de la discursul secret al lui N.
Hruşciov la Congresul XX al partidului, un raport guvernamental intern parvine în Occident. Provenienţa sa şi faptele relatate
sunt din sursă absolut sigură. Este vorba despre
un document oficial din 1975, provenind de la
Consiliul pentru Probleme religioase al cărui şef, V.A. Kureiedov, are rang de ministru. Semnat de V. Furov, vicepreşedintele Consiliului, el este
intitulat: „Cadrele ecleziastice şi
măsurile vizând limitarea activităţii Bisericii în cadrul legii". Toate problemele Bisericii ortodoxe axate pe
legislaţia sovietică privitoare la
ele, toate faptele „risipite prin publicaţii specializate sau
periferice" sunt concentrate şi sistematizate în acest document oficial. Se ia astfel cunoştinţă de
eforturile foarte importante făcute
de Stat, de conivenţă cu Consiliul pentru Probleme religioase, pentru a
conduce, manipula şi controla activitatea Bisericii,
astfel încât ea să devină tot mai servilă şi mai neputincioasă: pornind
de la episcppi şi până la preoţi, diaconi şi laici.
Acest document conţine, bine
înţeles, pagini care produc un sentiment de
ruşine atunci când,.ne putem da seama de gradul de supunere de care dă dovadă ierarhia; el dezvăluie, totodată,, cazuri de mare naivitate şi, mai cu seamă, ridică moralul
cititorului datorită exemplelor de eroism care
duc la martiriu. Căci nimic nu este neglijat în
acest raport care se încăpăţânează să înfăţişeze Comitetului Central situaţia, aceea a unei Biserici absolut limitate în
activitatea ei, bine înţeles „în cadrul legii". Cât despre aceste legi, care trebuie să-i limiteze activitatea, ele
sunt numeroase şi ingenioase.
Există totuşi un lucru pe care V. Kureiedov şi Comitetul Central al P. C. sovietic nu-1 cunosc: legea Dumnezeului cel Atotputernic, acela care, prin Duhul Său cel Sfânt, întăreşte şi
sporeşte credinţa şi eroismul Bisericii, în ciuda eforturilor
organelor oficiale care, de mai bine de şaizeci de ani, se înverşunează să o
distrugă.
Pentru experţii în materie de „libertate religioasă" în ţările comuniste şi mai ales pentru cei care au fost victime ale severei represiuni poliţieneşti pentru că erau creştini fervenţi, orice apropiere şi orice bunăvoinţă din partea Occidentului către autorităţile comuniste este un gest prost văzut şi de nedorit. Această chestiune se pune cu atât mai multă acuitate atunci când este Vorba despre „Ostpolitik" dusa de Vatican de douăzeci de ani deja.
Cardinalul Ottaviani,
secretarul Sfanţului Oficiu sub pontificatul lui Ioan al XXIII, spunea,
printre altele, la o liturghie celebrată
pentru Biserica Tăcerii în 1960: „Poate oare un creştin să zâmbească în faţa
unui ucigaş de creştini (...), să opteze pentru nişte alianţe cu'aliaţii
acelora care pregătesc venirea la putere a unor astfel de regimuri de
teroare în ţările încă libere? Poate oare cineva
să se considere satisfăcut de o destindere oarecare atunci când nu există destindere fără cer mai elementar
respect adus conştiinţelor, credinţei
noastre şi chipului lui Hristos, scuipat şi batj ocorit iarăşi?... Şi poate bare cineva întinde mâna celui ce face toate astea?" Patru luni mai târziu, în
mesajul său de Paşte, Ioan al XXIII-lea îşi mărturiseşte suferinţa „în
faţa atâtora şi atâtora dintre fraţii
noştri care nu se bucura de libertate nici individuală, nici civilă, nici religioasă, care de ani de zile sunt
expuşi constrângerii, violenţei, şi
care împlinesc un sacrificiu în care oprimarea fără de sfârşit nu se întâlneşte decât cu tăcerea lor
(...) Acest lucru vă cere vouă (creştinilor)
un viu sentiment al responsabilităţilor voastre, practicarea spiritului de dreptate morală, refuzul
compromisului..." Poziţia Sfântului Scaun era foarte clară în 1960: nici
un compromis nu este posibil
cu eroarea, aşadar cu comunismul.
La 7 martie 1963, Ioan al
XXIII-lea îl primea la Vatican pe ginerele lui
Hruşciov, Alexei Adjubei! Şi aşa a început politica pentru Est— Ost politik— a Vaticanului, pe care Ernest Milcent, în admirabila sa carte „A l' est de Vatican"**, o analizează, o explică şi o relatează. Autorul înşiruie
evenimentele, examinează situaţia religioasă şi
politică a fiecărei ţări din răsărit, explicând astfel punctele de vedere ale înalţilor prelaţi de la Vatican care au nutrit speranţa
unei apropieri pozitive de conducătorii comunişti. Paul al Vl-lea, urmaşul lui Ioan al XXIII-lea, a avut aceeaşi tactică, criticată de către unii, aprobată de ceilalţi. Ce
rezultate concrete sau ce eşecuri au
fost cunoscute în cursul îndelungaţilor ani ai acestei perseverente politici a „mâinii întinse"? La
ce va ajunge Ioan-Paul al II-lea care
a preluat, în acest domeniu, ştafeta predecesorilor săi?
Cartea lui Ernest
Milcent prezintă etapele parcurse de Vatican cu nobilul scop pe care Evanghelia nu conteneşte să-1 anunţe în inima lumii comuniste. Dezvăluindu-ne situaţia fiecărei
ţări şi, uneori, a anumitor regiuni din acest
vast imperiu comunist, ne întrebăm cu amărăciune
dacă viclenia şi perversitatea interlocutorilor roşii nu cumva au înşelat prea
adesea buna credinţă şi bunele intenţii ale
Vaticanului, reducându-i strădaniile la prea puţin lucru! Că Evanghelia continuă să fie propagată în Est este un lucru indiscutabil. Dar acest fenomen nu se datorează oare
eforturilor şi sacrificiilor Bisericii Tăcerii şi martirilor săi?
__________
* Rapport secret au Comite
Central suri l'etat de l 'Eglise en U.R.S.S.", Ed. du Seuil, 1980.
* * Ernest Milcent: "A l'est du
Vatican" (la papaute et les démocraties populaires), Ed. du Cerf, 1980 (Cf. Catacombes,
Nt 113, febr. 1981).
LEGISLAŢIA ASUPRA RELIGIEI ÎN U.R.S.S.
Igor R. Şafarevici,-născut în1923, matematician, specialist în algebră, membru corespondent din 1958 al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., laureat al Premiului Lenin, a intrat la 20 mai. 1971 în Comitetul pentru Apărarea Drepturilor Omului, alături de G.S. Podiapolski şi de preşedintele acestui Comitet, academicianul Saharov, al cărui apropiat colaborator este.
În raportul său "Legislaţia asupra religiei în U.R.S.S."*, autorul expune o sinteză de documente care îngăduie să fie cunoscută situaţia actuală a creştinilor în U.R.S.S. El se plasează, în acest scop, la nivelul juridic şi moral al Drepturilor Omului şi al Convenţiei internaţionale la care U.EL.S.S. a aderat.
Prin analiza legislaţiei şi a textelor aplicative în materie, concluzia cititorului va fi cu siguranţă că există mari contradicţii între aceste două norme. Pentru completarea tabloului situaţiei religioase în U.R.S.S., autorul se serveşte de un măre număr de declaraţii ale creştinilor oprimaţi, de mărturii şi chiar de extrase din presa şi lucrările ateiste sovietice. El consideră totuşi că toate aceste informaţii sunt încă incomplete. Documentaţia înfăţişată în această lucrare ne permite din plin să tragem concluziile următoare:
a) „Legile privind numeroase probleme foarte
importante, aşa cum se prezintă ele acum,
nu garantează suficient libera dezvoltare a vieţii religioase şi nici realizarea principiului, proclamat în Constituţie,
al libertăţii de conştiinţă."
b) „Instrucţiunile care trebuie să limpezească aplicarea
legilor, cuprind noi dispoziţii care nu decurg din legi, iar, în
anumite ca zuri, le sunt complet opuse."
c) „Există numeroase motive la temere că, în practică,
instrucţiunile şi legile în legătură cu religia
se vor distruge unele pe altele."
In capitolul „Viaţa societăţii religioase", academicianul Şafare-vici analizează diversele aspecte ale manifestării religioase a credincioşilor din U.R.S.S. Trebuie semnalată mai întâi hotărârea din 1929 care precizează procedura de înregistrare a unei comunităţi religioase: „Societatea religioasă şi grupul de credincioşi îşi pot începe activităţile doar după înregistrarea societăţii şi a grupului de credincioşi pe lângă Comisia pentru Probleme religioase a Comitetului executiv regional (...). Nu pot cere înregistrarea societăţile religioase sau grupurile de credincioşi aparţinând unor secte ale căror dogme prezintă un caracter antiguvernamental şi fanatic: negovişti, creştini ai Adevăratei Credinţe ortodoxe, adventişti-re-formişti, muraşkovieni etc." Şi autorul continuă: „«Etc.» indică în mod evident că nu avem aici lista completă a dogmelor cărora apartenenţa le poate servi drept bază pentru refuzarea înregistrării".
Imprecizia acestei,
decizii cât şi multe altele pun în dificultate, chiar în imposibilitate; orice manifestare creştină. Çn pofida autonomiei faţă de stat (înscrisă în Constituţie), Biserica,
preotul, credinciosul sunt în mod
constant supuşi acordului dat de reprezentantul partidului pentru orice acţiune religioasă. Or, acordul nefiind dat, o serie de interdicţii rezultă de aici: — Societatea
religioasă nu are dreptul de a se ocupa de
acţiunile umanitare; de a organiza pelerinaje în
locurile „numite" sfinte; de a păstra relicvele. (Instrucţiunea din 1929 şi 1961). în instrucţiunea din 1968,
cât şi în întreaga legislaţie în materie, îi este refuzată Bisericii o
structură ierarhică solidă, activitatea de organizare a societăţilor
religioase şi a centrelor religioase fiind supusă controlului activ al
autorităţilor.
In ceea ce priveşte botezul sau căsătoria religioasă, ca şi dreptul la extrema ungere, trebuie obţinută autorizaţia specială a Sovietului orăşenesc sau sătesc. în vederea acestei autorizaţii, familia trebuie să prezinte Sovietului paşaportul conţinând numele şi adresa acelora care doresc să facă unul din aceste acte creştineşti. Foarte adesea, din lipsa paşaportului (ţăranii din colhozuri nu posedă paşaport), sau în urma refuzului Sovietului, aceste ceremonii nu au loc.
In ce fel ar putea cunoaşte oare religia un copil sau un adolescent? Iată răspunsul dat prin decretul din 1918 (care există încă şi astăzi): „Şcoala se separă de Biserică. învăţarea catehismului în toate instituţiile de stat sau sociale, ca şi în toate aşezămintele private unde sunt predate materii de cultură generală, este interzisă", în ordinul N.K.V.D.-ului nr. 461, se spune: „Să fie interzise cursurile, ţinute în afara şcolii de către organizaţii de studii în grupe de copii ce depăşesc trei persoane". La acest capitol se înscriu numeroase mărturii din care rezultă faptul că nu i se admite copilului dreptul de a fi instruit creştineşte nici măcar de către proprii săi părinţi. Cât despre difuzarea literaturii spirituale, printre alte interdicţii o vom cita pe aceea cuprinsă în decizia din 7 februarie 1969: „... pentru reprimarea vânzării şi difuzării de literatură religioasă (fotocopii de propagandă, [...] benzi magnetice cu înregistrări de poezii religioase, cântece etc.)".
Lucrarea lui Şafarevici
furnizează exemple şi texte de lege care privesc
activitatea preoţilor. Esenţialul este cuprins în această frază: „Activitatea slujitorului cultului nu se poate extinde dincolo de limitele districtului unde se află societatea
religioasă care îi utilizează serviciile (hotărârea din 1929, actuală şi în
zilele noastre)". Fără a mai vorbi de numărul slujitorilor lui
Dumnezeu care, dată fiind penuria de
biserici, situate acum la distanţe enorme, nu au dreptul de a se deplasa pentru
a oficia o liturghie într-o familie, sau în mijlocul câtorva creştini
din regiunile lipsite de preoţi.
Situaţia înfăţişată de
acest savant creştin rus abundă în precizări şi seriozitate; restricţiile cărora le sunt supuşi credincioşii de către autorităţile comuniste ne întristează. Cu toate acestea,
să încheiem această scurtă notă de lectură cu propriile cuvinte ale unuia din
cei mai mari ideologi atei, L.F.
Iliicev, care observă într-unui din rapoartele sale
că: „Putem adesea remarca faptul următor: numărul bisericilor şi comunităţilor religioase a scăzut, însă numărul acelora care continuă să respecte riturile rămâne mereu destul de
ridicat".
____________
* Igor R. Şafarevici: "La legislation sur la religion
en U.R.S.S.", Ed. du Seuil, 1974 (Cf. Catacombes, Nr. 33, iunie
1974)
CE FEL DE PRUDENTĂ?
Cartea „Prudenţă şi curaj" de Trevor Beeson*, scrisă cu concursul unui grup de lucru format din şaisprezece personalităţi eminente din diferite Biserici ale Angliei la cererea Consiliului britanic al Bisericilor, se doreşte a fi „o sinteză demnă de încredere şi de atenţie" ce va aduce o mai bună înţelegere a fraţilor noştri creştini care trăiesc în ţările din Est..."
Ne permitem să remarcăm încă de la
început că termenul de "prudenţă" este asimilat cu
subordonarea Bisericilor oficiale guvernelor
comuniste din ţările Estului. Este vorba aşadar de obiectivitate parţială tocmai prin înfăţişarea acestei prudenţe ca
formulă necesară supravieţuirii
Bisericilor.
Situaţia Bisericilor este diferită de la o ţară la alta. Nu putem compara starea Bisericii române cu aceea a Bisericii poloneze; după cum nu poate exista comparaţie între Biserica din U.R.S.S. şi celelalte Biserici din ţările Estului. în timpul Primului Război mondial şi după el, Rusia s-a întors spre Occident şi a fost obligată să deschidă porţile unor biserici, după închiderea lor totală în timpul Revoluţiei. Or, în celelalte ţări devenite satelite ale ti.RS.S. în 1945, distrugerea bisericilor nu a fost atât de brutală.
Lucrarea „Prudenţă şi curaj" subliniază în chip remarcabil aceste diferenţe. Este, cu toate acestea, de neconceput ca o carte redactată atât de minuţios de un comitet de specialişti, să poată omite, de pildă, existenţa în România a unui grup de 300 000 credincioşi ortodocşi, care trăiesc în clandestinitate şi sub prigoană: „Oastea Domnulut"
Prezentarea aspectului de "prudenţă" dintr-un unghi pozitiv nu ne miră, ştiind că unul din membrii comitetului, reverendul Paul Oestreicher, nutreşte o evidentă simpatie pentru regimurile socialiste.
Datele istorice ale cărţii respective sunt de o mare utilitate pentru cititorul informat, în mintea căruia este limpede că Biserica nu poate să nu fie prigonită de către un regim comunist. însă aceeaşi carte este dăunătoare cititorului neinformat: el va fi pus în situaţia de a crede că aservirea ierarhiei Bisericii oficiale faţă de puterea ateistă este un act pozitiv, care sprijină supravieţuirea Bisericilor. El nu este informat că destule personalităţi martire ale acestor Biserici — numele lui Boris Talantov, de pildă, nu figurează în carte—au denunţat acest servilism şi s-au opus acestei politici perverse practicate de ierarhia oficială.
Nu poate fi anulată orice urma de autenticitate a creştinilor care frecventează Bisericile oficiale. Acest fapt nu se datorează totuşi subordonării totale a ierarhiei faţă de putere; acesta este meritul credincioşilor, a căror viaţă creştinească nu se limitează doar la simpla participare la cult—unicul privilegiu acordat de Constituţie — dar care continuă practicarea poruncilor evanghelice în mod clandestin, în viaţa de fiamilie sau în reuniunile private.
"Prudenţa" atribuită de autorul cărţii ierarhiei este opseudo-prudenţă, ea nu este de altfel decât o supunere oarbă în faţa politicii anticreştine a puterii comuniste. Pentru că această „prudenţă" nu este apanajul ierarhiei, ci face parte din strategia ecleziastică a guvernării comuniste, care nu consideră încă momentul venit pentru a distruge radical viaţa Bisericii.
Putem spune că adevărata prudenţă rezidă în maniera de prezentare a situaţiei religioase de către comitet şi autorul acestei cărţi; cât despre curaj, el îi caracterizează incontestabil pe credin cioşii şi martirii din Est. Datorită probităţii şi fidelităţii lor este creştinismul tot mai înfloritor şi mai puternic în aceste ţări.
Pseudo-prudenţa
ierarhiei oficiale îi aduce avantaje, titluri şi medalii
oferite de guvernul comunist-ateu; mulţimea de martori, care face să apară această trezire spirituală, este răsplătită cu temniţă,
lagăre de concentrare şi moarte.
Istoria Bisericii ne
învaţă că seminţele învierii creştine nu sunt prudenţa şi compromisul, ci doar
curajul şi sacrificiul în mdd voluntar acceptate.
___________
* Trevor Beeson:
"Prudence et courage" Ed. du Seuil, 1975 (Cf. Cata-combes, Nr. 51, dec; 1975)
„AVOCATĂ ÎN U.R.S.S."
Atunci când Djna Kaminskaia, autoarea cărţii „Avocată în U.R.S.S."* s-a hotărât să facă studii de drept, ea mj avea decât o vagă idee asupra a ceea ce era "Justiţia sovietică" . Prin educaţia şcolară şi mediul ambiant, ea frecventase doar pătura superioară a societăţii sovietice, cea mai privilegiată în toate domeniile.
Un stagiu la ministerul public a fost ceea ce a pus-o în
contact, pentru prima oară, cu viaţa de zi
cu zi a clasei muncitoare, aceea pentru care fusese făcută revoluţia, cel puţin
ea aşa ştia! „Acum, întâlneam o mizerie umană
care nu era pricinuită de catastrofe exterioare şi
temporare (...), ci o mizerie care îi însoţea pe oameni în permanenţă, toată
viaţa. Era primul dezacord concret între ceea ce vedeam cu propriii mei ochi şi ceea ce citisem despre viaţa muncitorilor",
scrie ea.
I-a trebuit mult curaj pentru a exercita, cu onestitate, vreme de treizeci şi şapte de ani, profesia de avocat, între înscrierea la barou în 1940 şi emigrarea ei forţată în Statele Unite. O întreagă carieră impregnată de decepţii, de indignare, de primejdii. Această femeie, aflată în căutarea adevărului şi dreptăţii, şi-a apărat clienţii bazân-du-se, cu perseverenţă, pe articolele din Codul constituţiei, în vreme ce în U.R.S.S. nu există nimic în comun între ceea ce prevăd textele şi ceea ce este permis în realitate. în cele 396 de pagini ale cărţii ei, asistăm la procesul demolării totale a ceea ce este în mod civic numit, de conducătorii de la Kremlin, "Justiţia cea mai democratică din lume", justiţie împământenită şi înlănţuită de K.G.B., stăpânul atotputernic al Uniunii Sovietice.
Avocaţii sunt triaţi, supravegheaţi, conduşi de acest K.G.B., constituit în prezidiu al colegiilor regionale, provinciale, locale. Salariile lor, foarte mici, i-au împins spre sistemul „mixt", acela al onorariilor suplimentare ilegale, plătite de client direct avocatului. Cât despre judecători, ei sunt nişte marionete care simulează judecarea, aceasta nefiind în U.R.S.S. decât punctul culminant al procesului judiciar. Ea este precedată de o anchetă preliminară condusă de diferite corpuri, separate organic şi independente de tribunale: ministerul public, poliţia Ministerului de Interne şi, bineînţeles, pentru problemele politice, K.G.B.-ul. Viitorul condamnat îşi primeşte deja pedeapsa la sfârşitul anchetei. Judecătorii se află acolo doar pentru a o anunţa public.
Dina Kaminskaia i-a apărat la început pe inculpaţii de „drept comun", însă a ajuns în cele din urmă sase ocupe de „politici", ca de pildă Galanskov Ghinsburg, Bukovski, Marcenko.
Procesul lui Siniavski şi Daniel a reprezentat, spune autoarea, punctul de plecare al mişcării pentru legalitate şi informaţia publică. Cercul persoanelor care se raliau era tot mai mare, atât în U.R.S.S. cît şi în Occident.
Autoarea consacră un mare număr de pagini procesului lui V. Bukovski. Trebuie oare să mai insistăm asupra lui, când avem privilegiul de a citi operele acestui ilustru combatant pentru libertatea ţării sale şi pentru aceea care este pe cale să dispară în lumea occidentală?
Scrisă cu vioiciune şi inteligenţă, cartea Avocată în
U.R.S.S." ne îngăduie să
parcurgem problemele mereu actuale ale "Justiţiei" sovietice,
aservite puterii, ideologiei marxiste a Partidului Comunist şi K.G.B.-ului, fie că este vorba de cazurile de drept comun sau
de cele politice sau de conştiinţă.
_________
* Dina
Kaminskaia: "Avocate en U.R.S.S." (Des innocents aux
dissidents, trente-sept ans au service des causes desesperees), Ed. Robert
Laffont, 1983 (Cf. Catacombes, Nr. 144,
sept. 1983)