— 1 MARTIE 1966. Tânărul ucrainean Iosif Terelia, credincios greco-catolic, a fost arestat şi întemniţat în închisoarea din Viniţa. "Chiar de a doua zi - îi scria el, curajos, lui Iuri Vladimirovici Andropov, directorul K.G.B. - am fost condamnat la două zile de carceră, pentru a mă aclimatiza, aşa după cum mi-a explicat şeful secţiei operaţionale. La 7 mai am fost judecat: şapte ani de lagăr cu regim sver. În iunie m-au transferat  la lagărul 128/39 din Ladvjino. La vremea aceea K.G.B. se încăpăţâna să obţină de la deţinuţi declaraţii de căinţă. Persecuţiile în ce mă priveşte au început încă de la sosirea mea în lagăr. Sub pretextul că am îndrăznit să mă dedau la o propagandă făţişă, m-au trimis, disciplinar, pentru cincisprezece zile la izolator. În carceră a început tortura... În timpul unei zile de muncă, ne obligau să transportăm bucăţi de granit şi să le strângem în grămezi, în celule, cu ajutorul unor mături formate din trei rămurele; de asemenea, trebuia să adunăm apa care băltea pe jos până când podeaua rămânea curată. Ne mai obliga să rămânem în picioare, în acelaşi loc, zile întregi. La capătul a două luni, nu mai cântăream mai mult de patruzeci şi nouă de kilograme".

 

 

— 2 MARTIE 1952. Ziarul comunist Nova Makedonija, din Skoplje, Iugoslavia, consemna: "Partidul nostru n-a fost niciodată indiferent faţă de ideologia religioasă şi de Biserică, dar astăzi se pune problema să organizăm lupta ideologică, sistematic, zi de zi, prin intermediul presei, al organizaţiilor de masă, al instituţiilor culturale, cu scopul de a distruge ansamblul de concepţii religioase din lume, toate prejudecăţile, toate tradiţiile religioase".

 

 

— 4 MARTIE 1970. Credinciosul Ivan F. Sloboda, din satul bielorus Dubrova, regiunea Vitebsk, se plângea, într-o scrisoare trimisă guvernului de la Moscova, în legătură cu copiii lui care i-au fost luaţi şi plasaţi într-o casă de copii: "Calitatea mea de creştin m-a expus încă de la început batjocurii şi persecuţiilor. S-a aruncat cu pietre în ferestrele mele, mi s-au smuls uşile, au năvălit în camera mea. Galia şi Şura, copilele mele, mi-au fost luate prin decizie judecătorească. Fetele au suferit mult. Cine ar putea descrie suferinţele lor? De două ori au fugit de la casa de copii către locuinţa părintească, dar de fiecare dată au fost urmărite şi forţate să se întoarcă. La 16 octombrie 1968 a fost arestată soţia mea, Nadejda Stapanovna, care a fost judecată şi condamnată la patru ani de închisoare. Am rămas să am grijă de trei copii: Kolia, de 10 ani; Liucia, de 7ani; Pavlik, de 5 ani. Am făcut tot posibilul să o înlocuiesc pe mama lor. În casa părintească le-am oferit căldură sufletească şi bună înţelegere. Prietenii au fost alături de mine în această încercare. Dar ateii militanţi, având puteri depline, n-au lăsat lucrurile aşa. Ne-au supravegheat permanent, cu vigilenţă, şi le-au interzis apropiaţilor noştri să ne viziteze. Dar nici aceasta nu i-a mulţumit. În acest an, la 16 ianuarie, ei au iniţiat, cu complicitatea unor funcţionari, un fals proces, în urma căruia mi-au fost luaţi şi cei trei copii pe care îi mai aveam în grijă. Acum sunt singur, într-o casă goală. Vocile copiilor mei, vocea mamei lor nu se mai fac auzite".

— 6 MARTIE 1976. Profesorul slovac Vaclav Fabrici s-a adresat episcopului Josef Feranec, din Banska Bystrica: "De la 1 februarie am rămas fără slujbă, din cauză că sunt credincios şi particip la slujbe religioase. Este vorba aici de o discriminare pe care o consider o violare a Constituţiei cehoslovace. Mi-am expus în amănunt poziţia faţă de acuzaţiile formulate contra mea, într-o plângere pe care am adresat-o judecătoriei din oraşul Kosice. Vă trimit o copie din această plângere. Presupun că toate astea vă vor interesa. Sunt convins că rezultatul procesului meu va depinde de dumneavoastră şi de faptul că primul-ministru v-a pus la curent în legătură cu cazul meu. Iată de ce vă rog, părinte episcop, să mă informaţi, fie şi pe scurt, dacă aţi întreprins ceva în legătură cu situaţia mea sau dacă va trebui să mă descurc singur".

 

    

— 6 MARTIE 1976. Într-o scrisoare adresată secretarului general al C.O.E., preotul Gleb Iakunin şi Lev Reghelson acuză caracterul discriminatoriu al sistemului educativ sovietic: "Inclu­derea ateismului şi a tezelor ateiste în programa obligatorie a institutelor de învăţământ superior blochează accesul credin­cioşilor în aceste structuri ale învăţământului superior. Unui credin­cios îi este interzis să aspire la o carieră ştiinţifică fiindcă nu poate ajunge la aceasta decât prin susţinerea unei teze de doc­torat. Dar, admiterea la pregătirea doctoratului este condiţionată de trecerea cu succes a examenului de filozofie ateistă din cadrul materialismului dialectic, considerat fundamentul oricărei con­cepţii ştiinţifice din lume. Faptul că programele învăţămân­tu­lui general, ale institutelor de învăţământ superior şi ale doctoratului poartă amprenta ateismului este în contradiţie cu articolul 142 din Codul penal al R.S.F.S.R., în care se califică drept delict refuzul angajării cetăţenilor sau al admiterii într-o uni­tate de învăţământ, concedierea unui muncitor sau exmatricularea unui student, privarea unui cetăţean de drepturile prevăzute prin lege, toate acestea determinate de existenţa convingerilor religioase la cei în cauză".

 

 

— 8 MARTIE 1920. V.I.Lenin a publicat în Pravda (ediţie specială) articolul 4 martie 1920, ziua internaţională a muncitorimii. În opinia lui, în socialism familia este caracterizată prin eliberarea femeii, aşa după cum a preconizat Engels. Pentru ca să eliberăm complet femeia şi să o tratăm în mod real ca egală cu bărbatul, trebuie să o facem să participe la munca productivă socială, să o salvăm de sclavia vieţii domestice, de jugul abrutizant şi umilitor, etern şi exclusiv al bucătăriei şi camerei copiilor. Implicate în activităţi economice, administrative şi legislative, în gestionarea treburilor statului, femeile sovietice vor uita treptat povara menajului lor, care va fi preluată chiar de stat, prin crearea de unităţi de alimentaţie publică, cantine, spălătorii, ateliere de reparaţii, creşe, grădiniţe pentru copii, orfelinate, nenumărate instituţii de educaţie. Pe scurt, suntem preocupaţi în modul cel mai serios să îndeplinim prevederile programului nostru de a transfera societăţii obligaţiile privind educarea copiilor şi menajul care au revenit dintotdeauna gospodăriei individuale. În felul acesta femeia este eliberată de străvechile servituţi domestice şi de dependenţa faţă de bărbat. Ea are toate condiţiile pentru a-şi desfăşura activitatea socială conform aptitudinilor şi opţiunilor sale. În ceea ce-i priveşte pe copii, aceştia vor beneficia de condiţii mai favorabile dezvoltării lor, decât cele pe care le oferă familia tradiţională, în cadrul restrictiv al gospodăriei individuale".

 

 

— 9 MARTIE 1972. S-a stins din viaţă, la Moscova, la vârsta de 67 de ani, credincioasa baptistă Alexandra Ivanovna Mozgova. Convertită la credinţa în Dumnezeu din prima tinereţe, ea a activat, sub influenţa spirituală a unor îndrumători ca N.V. Odinţov, P.I. Datsko, P.V. Ivanov-Klicinikov, pentru evanghe­lizarea ţării şi educaţia creştină în interiorul Uniunii federale a credincioşilor baptişti din Moscova, conform scopurilor Bisericii sale. "Întreaga ei viaţă - scrie G.P.Vins - a păstrat nu numai o amintire neştearsă a predecesorilor ci şi fidelitatea faţă de sfânta Evanghelie pentru care aceştia şi-au dat viaţa. Aparţinând comunităţii baptiste înregistrate din Moscova, Alexandra Ivanovna a apărat principiile evanghelice baptiste. Ea a acuzat adesea conducerea V.S.E.C.B. şi pe conducătorii comunităţii moscovite locale de a se fi îndepărtat de Evanghelie. Dar vocea ei calmă şi blândă a fost de cele mai multe ori izolată. În 1966, când se derulau la Moscova numeroasele procese ale partizanilor Consiliului Bisericilor, Alexandra Ivanovna a asistat la aproape toate, rugându-se pentru acuzaţi şi acordându-le întreaga compasiune. Ea cunoştea bine istoria comunităţii noastre. A trăit o viaţă lungă, dăruită cu împliniri şi închinată în întregime lui Dumnezeu".

 

 

— 10 MARTIE 1929. Credinciosul V.G.Lobkov, din Siberia, scria următoarele în jurnalul "dragei lui surori mai mici", Şura Mozgova: "Ţinând cont de încercările prin care trecem în prezent şi de sentimentele care ne copleşesc sufletul, nu găsesc nimic vesel de notat în jurnal. Dar dacă totuşi scriu, aş vrea să exprim din adâncul sufletului urările sincere şi cordiale de împlinire a vocaţiei noastre aspre, creştine. Trebuie să ştii că, dacă vei rămâne până la capăt credincioasă Domnului, nu vei întâlni niciunde, până la sfârşitul lumii, compasiune şi înţelegere. Nu uita că, pentru ca Domnul să ne iubească, oamenii trebuie să ne urască; că pentru a fi primiţi în ceruri, vom fi izgoniţi de pe pământ. Aici, noi nu avem un loc, nici umbră care să ne răcorească, nici un adăpost unde să ne odihnim, obosiţi de muncă, şi toate acestea le îndurăm numai pentru a fi primiţi în ceruri şi a ne găsi acolo locul nostru. Suportă cu răbdare ofensele, oricât de dure ar fi. Iartă-i pe toţi. Dacă prietenii te abandonează şi ai inima grea, plângi undeva, departe de ochii lumii, singură, doar cu Domnul, şi totul va fi mai uşor. Iubeşte-i pe toţi oamenii cu o dragoste frăţească şi fiecare îl va vedea pe Hristos în sufletul şi în ochii tăi". 

 

 

— 10 MARTIE 1979. A fost arestat preotul ortodox român Gh. Calciu, profesor de franceză, care preda şi Noul Testament la seminarul teologic din Bucureşti. Publicaţia  Familia creştină, din 12 martie 1981, a scris în legătură cu acest subiect: " Faptul că Securitatea română n-a putut să tolereze activitatea unui asemenea preot şi că l-a lovit necruţător pe cel care a ţinut sus stindardul lui Hristos nu are de ce să ne surprindă. Forţele tenebrelor nu vor accepta niciodată să se răspândească un asemenea torent de adevăruri. Ele se dovedesc întotdeauna gata să aplice - prin mijloacele cele mai brutale şi dispreţuind în cel mai elementar sens dreptatea - strategia leninistă a distrugerii acestui opiu al popoarelor care este religia. Dar aspectul cel mai surprinzător este furia ierarhiei de la Bucureşti, avându-l în frunte pe primul reprezentant al Bisericii ortodoxe, patriarhul Iustin Moisescu, care n-a încercat să întreprindă nimic pentru a-l apăra pe părintele Gh. Calciu şi pentru a-i fi alături în suferinţă, aşa cum cere Evanghelia".

 

 

— 12 MARTIE 1965. În ziarul  Pravda din Kazahstan se poate citi: "În cursul celei de a doua jumătăţi a anului trecut, aproape cincizeci de familii de ţărani munteni au venit la casa de rugăciuni a Bisericii ortodoxe ruse din Talda-Kurgan pentru a-şi boteza acolo copiii". Preotul D. Konstantinov, comentând articolul din ziarul comunist, ne dă ocazia să aflăm că "ateii, interesându-se de aceste cazuri, au început să caute cauzele botezurilor în serie. Analiza efectuată a stabilit că, în afara unor motive de natură pur religioasă, un alt factor a jucat un rol determinant. Este vorba despre opinia publică ce impune ca părinţii să-şi boteze copiii. Nu este lipsit de semnificaţie că o tânără mamă, răspunzând unui ateu care o interoga, i-a mărturisit că, dacă ea nu şi-ar fi botezat copiii, vecinii ei i-ar fi făcut viaţa de nesuportat". 

 

 

— 13 MARTIE 1970. Mama şi soţia lui Iuri Galanskov, alertate de înrăutăţirea stării de sănătate a acestuia, datorată acutizării unui ulcer la stomac, i-au cerut directorului lagărului din Mordovia să le permită să-i expedieze fără întârziere lui Galanskov medicamentele care îi sunt necesare şi care nu se găsesc nici la spital, nici în lagăr; să i se facă bolnavului, în cel mai scurt timp, analizele şi radiografiile necesare, pentru a se evalua exact stadiul actual al bolii şi pentru a se evita un deznodământ tragic; să i se acorde lui Galanskov posibilitatea de a primi o alimentaţie dietetică nu la două luni ci în fiecare lună; să li se permită rudelor să-i trimită bolnavului un pachet suplimentar cu alimente, care este indispensabil în situaţia gravă în care se află acesta. Dar autorităţile comuniste n-au binevoit să înţeleagă că era vorba în acest caz de viaţa unui om nevinovat şi n-au făcut nimic pentru a împiedica "deznodământul tragic". Pentru că, la 4 noiembrie 1972, Iuri Galanskov a încetat din viaţă. Nu avea decât 33 de ani.

 

 

— 14 ŞI 15 MARTIE 1950. În Cehoslovacia comunistă "în fiecare mănăstire sau casă de cult s-au prezentat doi agenţi: unul desemnat cu reeducarea credincioşilor şi a credincioaselor şi celălalt cu controlul administrativ. În realitate misiunea celor doi agenţi era de a studia şi de a pregăti planul de preluare a caselor de cult de către stat. Motivul invocat pentru a justifica această măsură era acela că mănăstirile sunt centre de spionaj şi de activitate în folosul Vaticanului. În scopul de a pregăti opinia publică pentru o asemenea măsură, s-a înscenat rapid la Praga un proces răsunător care a durat de la 30 martie până la 5 aprilie 1950. Au fost târâţi pe banca acuzaţilor 11 reprezentanţi de marcă ai diferitelor congregaţii religioase, dintre care unii  fuseseră arestaţi doar cu câteva zile înainte de proces. Procesul s-a încheiat cu condamnări care au variat între ani grei de închisoare în regim de muncă forţată şi zece ani de închisoare, plus amenzi severe şi pierderea drepturilor civile. Un singur acuzat n-a fost găsit vinovat, dar a primit o condamnare de doi ani închisoare, pentru că n-a denunţat grupul despre care ştia că se face vinovat de înaltă trădare şi spionaj" ( Albert Galter - Comunismul şi Biserica catolică).

 

 

— 14 MARTIE 1971. Credincioşii Bisericii persecutate din Jdanov adresează o scrisoare de protest Consiliului bisericesc: "În ziua de 14 martie 1971, casa unde trebuia să aibă loc serviciul divin a fost încercuită de reprezentanţii Miliţiei şi ai Comitetului Executiv al oraşului. Credincioşii care sosiseră au fost perche­ziţionaţi şi îmbrânciţi într-o maşină. Au fost confiscate o Biblie, culegeri de cântece şi carnete cu însemnări. Mai mulţi credincioşi au fost arestaţi dintr-o staţie de autobuz, unii dintre ei fiind prinşi de braţe şi duşi cu forţa. De la această staţie de autobuz au fost transportaţi la casa unde trebuia să aibă loc slujba religioasă şi unde se mai aflau şi alţi credincioşi. Acolo au fost forţaţi să se descalţe, apoi să se încalţe, iar în cele din urmă i-au dus la Miliţie. Scopul acestei acţiuni era acela de a se redacta un raport mincinos în care să se menţioneze că toţi cei arestaţi fuseseră prinşi în casa unde trebuia să aibă loc serviciul divin. La Miliţie au fost interogaţi şi câţiva minori: Vera Todurova, Iaşa Simonov, Liuba Ciuiaşova. Aceştia au fost eliberaţi noaptea. În casa de unde au fost ridicaţi credincioşii şi care era locuită de Alexandr Tarankov, autorităţile au avut o comportare inacceptabilă. Şi anume, pentru a deteriora relaţiile dintre Tarankov şi ceilalţi, deputata Sovietului din Poselkovo, Raisa Fokina, a pus în circulaţie o calomnie conform căreia Tarankov şi-ar fi obligat fiul să poarte ochelari ca să-i dăuneze vederii şi astfel să poată fi scutit mai târziu de serviciul militar. Dar copiii Domnului din Jdanov au rămas fideli lui Dumnezeu şi Bisericii persecutate".

 

 

— 16 MARTIE 1961. Instrucţiunile cu privire la modul de aplicare a legislaţiei din domeniul cultelor au fost confirmate de reprezentantul Sovietului pentru problemele cultelor religioase de pe lângă Sovietul miniştrilor din U.R.S.S. şi de reprezentantul Sovietului pentru problemele Bisericii ortodoxe ruse de pe lângă Sovietul miniştrilor din U.R.S.S.  Articolul trei al faimoaselor Instrucţiuni prevede: "Credincioşii care formează o asociaţie religioasă pot: a) să organizeze ceremonii, reuniuni de rugăciune sau alte reuniuni legate de cult; b) să angajeze sau să selecţioneze slujitori ai cultului sau persoane utile necesităţilor cultului; c) să folosească aşezămintele pentru rugăciuni sau alte bunuri aparţinând cultului; d) să colecteze donaţii făcute voluntar de credincioşi în locurile de rugăciune, în scopul întreţinerii slujitorilor cultului, a aşezămintelor de rugăciune şi a altor bunuri ale cultului, ca şi în scopul întreţinerii organismelor executive ale comunităţii religioase". Comentând aceste directive, în cartea sa Legislaţia privind religia în U.R.S.S., Igor F. Şafarevici regretă că "în afară de scopurile filantropice, comunităţile religioase nu au dreptul să iniţieze alte categorii de activităţi cu caracter exclusiv umanist: organizarea de excursii, amenajarea unor terenuri de sport sau a unor grădiniţe de copii, fondarea unor sanatorii sau a unor dispensare medicale. De asemenea, comunităţilor religioase le este interzis să organizeze întâlniri speciale de rugăciune pentru femei, copii sau adolescenţi. Excluderea femeilor de la acest gen de activităţi surprinde în mod deosebit, având în vedere că trăim în secolul egalităţii în drepturi...".  

 

 

— 17 MARTIE 1966. În cartea Mărturia mea, autorul, Anatoli Marcenko, povesteşte: "Ne-au pus să descărcăm trei vagoane pline cu butuci de mesteacăn. Trei vagoane încărcate cu trunchiuri lungi de un metru şi jumătate. Trebuia să le descărcăm cu mâna: macaraua, ca de obicei, era defectă. Trunchiurile erau umede, acoperite cu o melasă de zăpadă şi apă. După ce ne-am terminat treaba, am fost obligaţi să aşteptăm în vânt, aproape o oră, la punctul de gardă, sosirea unei escorte. Am fost atât de amorţit de frig, încât nici spre seară, ghemuit sub pătură, n-am ajuns să mă încălzesc. Am tremurat toată noaptea. În timpul nopţii au mai sosit încă două vagoane încărcate cu trunchiuri de copaci. Brigadierul a încercat să mă facă să mă scol, dar a fost imposibil să mă clintească. Valeri i-a servit o lecţie: - Nu-l atinge, e bolnav, nu-l vezi? Brigadierul m-a lăsat liniştit; asta însemna că dimineaţa trebuia să dau explicaţii şefului de detaşament şi să merg, poate, să-mi sfârşesc ziua la carceră".

 

 

— 17 MARTIE 1972. Credinciosul baptist I.I.Mihalkov a fost arestat pentru a treia oară în zece ani. Într-o scrisoare adresată secretarului general al O.N.U., Asociaţiei internaţionale a juriştilor democraţi şi Federaţiei democratice internaţionale a femeilor, o sută treizeci de creştini din oraşul sovietic Barnaul scriau, în legătură cu acest caz: "Mihalkov se află în prezent în închisoare. El refuză orice fel de hrană, deoarece consideră că arestarea lui este o dovadă cât se poate de concludentă a unei ilegalităţi comise împotriva sa. Mihalkov este un om cu un nivel superior de instruire. Dar calitatea sa de credincios l-a privat de dreptul de a munci în specialitatea pentru care este pregătit, aceea de inginer. După numeroase tentative fără rezultat, a fost nevoit să se angajeze pe postul de portar. Posesor al unei diplome de inginer, al unor cunoştinţe solide în domeniul său şi al unei excelente înţelegeri a specificului muncii pentru care s-a pregătit, Mihalkov a fost adus în situaţia de a se umili, renunţând la profesia sa. Existenţa lui a neliniştit permanent autorităţile locale care nu l-au lăsat niciodată nesupravegheat. Statornicia în credinţa faţă de Dumnezeu i-a adus o nouă arestare. A fost acuzat de calomnie la adresa realităţilor sovietice. Dar nici un creştin, şi deci nici Mihalkov, nu este în stare să comită aşa ceva".        

 

 

— 18 MARTIE 1960. " Într-o sală înţesată de lume, de la curtea populară din Shanghai, judecătorul comunist a pronunţat sentinţa pentru arestatul prezent în faţa lui şi pe care l-a condamnat la douăzeci de ani de închisoare. Acuzatul, episcop catolic, om de 68 de ani, cu o sănătate şubrezită, şi-a primit sentinţa cu un calm plin de demnitate, deoarece conştiinţa lui îl asigura că unica crimă pe care a comis-o a fost aceea de a-şi fi cheltuit treizeci şi trei de ani din viaţă pentru poporul chinez căruia i s-a devotat cu totul şi pentru care s-a sacrificat. Monseniorul James E.Walsh, de la asociaţia din Markiknol, şi-a cheltuit jumătate din viaţă în serviciul Chinei; el a primit, ca unică recompensă pe pământ, o judecată populară montată de comunişti, acuzaţii de spionaj şi de conspiraţie, toate inventate, şi o celulă de puşcăriaş pentru restul zilelor sale" (André Athenoux - Hristos crucificat în ţara lui Mao). 

 

 

— 18 MARTIE 1975. Credinciosul orb Ivan Muzika, din Uman, a fost convocat la locul său de muncă pentru "o discuţie interesantă". La această discuţie au fost convocaţi şi muncitorii, iar şeful de atelier a dat cuvântul procurorului oraşului, Avdeiev. "În intervenţia lui - scria Muzika într-o scrisoare adresată conducătorilor U.R.S.S. - , procurorul a afirmat că sunt membru al sectei interzise C.E.B. şi chiar unul dintre conducătorii acestei secte. Pe urmă a adăugat că în Uniunea Sovietică orice cetăţean are dreptul de a crede sau de a nu crede în Dumnezeu, dar că îi este interzis oricui de a-i creşte în spirit religios pe copiii mai mici de şaisprezece ani. În continuare s-a adresat celor prezenţi şi le-a cerut să se pronunţe în legătură cu situaţia mea şi anume cu eventualitatea de a-mi fi preluaţi copiii pentru a fi crescuţi şi educaţi de către stat. A mai spus că se va acţiona ţinând cont de decizia pe care aveau s-o ia cei de faţă. La această întrunire fuseseră convocaţi şi următorii profesori de la Şcoala n. 9: T.V.Karamzina, R.L.Fridman, G.V.Saienko. Prima a luat cuvântul Karamzina şi a spus că fiul meu, Vladimir, nu poartă cravata de pionier la şcoală şi nu participă la dansuri. Saienko şi Fridman au confirmat cele spuse de colega lor. În concluziile pe care le-au tras, profesoarele au afirmat că trebuie să se decidă să mi se ia copiii, să fiu lipsit de drepturile părinteşti şi să fiu trimis în judecată. După aceasta l-am ascultat pe şeful de atelier care a declarat că a vorbit cu mine şi m-a avertizat că nu trebuie să-mi educ copiii conform principiilor mele pentru că risc să-mi fie luaţi. Apoi a adăugat că eram un muncitor bun, că mă achitam cu conştiinciozitate de toate sarcinile; dar, având în vedere că îmi creşteam copiii în spirit religios, se impunea să se ceară procurorului să-mi ia copiii din mijlocul familiei. Ţinând cont că, în trecut, conducerea întreprinderii nu-şi dăduse acordul în favoarea preluării copiilor mei, de această dată au detaşat în întreprindere un membru al K.G.B. care s-a prezentat drept specialist în probleme religioase şi care i-a dirijat contra mea pe conducătorii întreprinderii şi pe muncitori, în vederea atingerii aceluiaşi scop - de a-mi fi luaţi copiii. Având în vedere turnura pe care au luat-o evenimentele, mă adresez dumneavoastră pentru a vă cere să daţi ordin, de urgenţă, să se pună capăt ilegalităţilor comise faţă de mine şi faţă de familia mea; să se retragă ameninţarea de a-mi fi luaţi copiii şi să înceteze persecuţiile cărora le sunt victime copiii mei la şcoală; luaţi măsuri pentru ca să înceteze orice urmărire judiciară iniţiată împotriva mea şi care are drept cauză credinţa mea în Dumnezeu - aveţi în vedere că am în grijă zece copii. Opriţi-i pe cei care au intenţia să mă ameninţe în viitor cu urmărirea judiciară".

 

 

— 18 MARTIE 1976. După incendiul care a avut loc la biserica Sfântul Gheorghe, din Siauliai, în Lituania sovietică, s-a format un grup de credincioşi care s-au oferit să ajute la reamenajarea altarului principal, cruţat de flăcări. Printre ei s-a aflat şi o credincioasă, însoţită de fiica sa de 12 ani. La un moment dat a sosit o comisie desemnată de Comitetul Executiv al oraşului să examineze biserica. Din comisie făcea parte şi reprezentantul preşedintelui, tovarăşul Stulgiene. Observând-o pe fetiţă, care era pe punctul de a începe să muncească, tovarăşul respectiv i-a poruncit mamei acesteia s-o ia de acolo, deoarece era periculos pentru un copil să se afle într-un asemenea loc. Femeia, neînţelegând despre ce fel de pericol era vorba, nu s-a supus. Atunci, înaltul funcţionar s-a adresat preotului pe care l-a obligat să alunge fetiţa, invocând legea conform căreia elevii nu au voie să frecventeze biserica.

 

 

— 19 MARTIE 1977. Publicaţia clandestină Cronica Bisericii Catolice din Lituania face cunoscut genul de chestionare la care trebuie să răspundă elevii din oraşul Panevezis: 1.Vârsta dumneavoastră?  2.Ce fel de literatură vă interesează în cel mai înalt grad?  3. Ce literatură ateistă aţi citit?  4.Ce filme ateiste aţi văzut?  5.Credeţi în Dumnezeu? 6.Vă îndoiţi de existenţa lui Dumnezeu?  7.Dacă sunteţi credincioşi, explicaţi care sunt moti­vele credinţei în Dumnezeu. 8.Părinţii voştri sunt credincioşi?    9.Respectaţi sărbătorile religioase? Care? 10.Sunteţi de acord ca în ţara noastră să aibă loc activităţi ateiste îndreptate împotriva religiei? 11.În opinia dumneavoastră religia este eternă sau va veni o vreme când va dispărea? 12.Adăugaţi sugestiile şi comentariile dumneavoastră.

La acest chestionar indiscret şi abuziv, un elev de la o şcoală de infirmieri din Panevezis a răspuns cu demnitate şi curaj:  "Cum aş putea să nu cred în Dumnezeu când întreaga natură, lumea toată sunt o dovadă a existenţei lui?". Şi în concluzie: "După părerea mea nu este nici necesar şi nici dovadă de seriozitate să completezi astfel de chestionare, pentru că acestea sunt instrumentele unei imixtiuni grosolane în problemele de conştiinţă individuală. Iar Constituţia proclamă libertatea de conştiinţă".

 

 

— 20 MARTIE 1978. Două documente semnate de credinciosul rus Rostislav Galeski demonstrează lumii libere că în U.R.S.S. credincioşii sunt victimele unor persecuţii sistematice. Exemplul concludent furnizat de cele două documente este cel al copiilor a două familii de adventişti din satul Enem, regiunea Krasnodarsk. Copiii Mişa şi Nadia, din familia Ninei Feodorovna Mihel, au fost permanent ţinta unor ofense inumane la care i-au supus profesorii. În plus, au fost ameninţaţi că vor fi luaţi de la părinţii lor şi plasaţi într-un internat în vederea reeducării lor în spirit antireligios. Adesea educatorii i-au încurajat pe elevi, chiar şi pe cei din clasele mari, să-i ridiculizeze pe copiii credincioşi şi să-i insulte într-un mod neruşinat. Nu o dată, aceşti copii nefericiţi au fost bătuţi de colegi instigaţi de educatori şi chiar în prezenţa acestora. În ceea ce-i priveşte pe copiii celeilalte familii - un băiat şi o fată - şi ei s-au aflat în situaţia de a suporta acelaşi tratament agresiv în şcoala de orientare ateistă. Elevii necredincioşi, îndemnaţi de profesorii lor, i-au stropit cu apă rece, le-au pus piedici, i-au înţepat cu compasul, le-au şterpelit cărţile. Părinţii acestor copii persecutaţi s-au simţit obligaţi să-i însoţească zilnic la şcoală şi să-i aştepte până după terminarea cursurilor.

 

 

— 20 MARTIE 1981. În cursul dimineţii au avut loc percheziţii la domiciliul unor familii creştine - F.E. Fal, N.M. Dikman, A.E. Lavrenţ - aparţinând comunităţii baptiste din loca­ litatea Marianovka, regiunea Omsk. În cursul acestor percheziţii, poliţiştii au confiscat literatură religioasă, benzi de magnetofon, fotografii, cărţi poştale şi corespondenţă particulară. Mai târziu, către orele 12,30, un judecător de instrucţie însoţit de patru miliţieni şi de şeful local al K.G.B. s-a prezentat la şcoala primară, pentru a trece la interogarea copiilor ai căror părinţi erau credincioşi. După ce i-a plasat pe miliţieni lângă intrările în clădire, pentru a interzice părinţilor accesul în şcoală, a început interogarea acestor copii care nu aveau mai mult de 14 ani; au fost redactate procese-verbale şi li s-a cerut copiilor să le semneze, dar unii dintre ei n-au făcut-o. În încăperea unde au avut loc interogatoriile şi de unde copiii ieşeau livizi la faţă şi tremurând de spaimă, i s-a făcut, de exemplu, lui Kolia Lavrenţ, în vârstă de 14 ani, următorul reproş: "Până când vei continua să mănânci pâinea sovietică?" Lui L.Fefler, copil de 7 ani, interogat îndelung, i s-au pus tot felul de întrebări pe care nu avea cum să le înţeleagă la vârsta lui şi l-au obligat să semneze procesul-verbal.

 

 

— 21 MARTIE 1967. Pastorul G.P.Vins notează în jurnalul său de închisoare: "După o săptămână am plecat, în zori. Am ajuns seara în lagărul unei exploataţii forestiere. Aici iarna domnea încă, atotstăpânitoare. Pretutindeni, belşug de zăpadă. Împrejur, pădurea nesfârşită - taigaua. Kilometri întregi în jur, fără nici un sat. Era într-adevăr, nordul. Am remarcat în lagăr că un mare număr de deţinuţi aflau cu durere că familiile lor se destramă. Unul primea notificarea oficială în legătură cu divorţul său. Altul afla chiar de la nevasta lui că nu i-a mai  aşteptat întoarcerea şi că şi-a format o nouă familie. Era profund dureros să îi vezi pe aceşti oameni, deja atât de crunt încercaţi, loviţi de noi suferinţe morale. Da, într-adevăr, e greu să trăieşti fără Dumnezeu! Exemplele de fidelitate şi fermitate ale soţiilor unor deţinuţi credincioşi le provocau altor deţinuţi stupefacţie şi admiraţie. Mai ales atunci când aceste neveste, departe de a-şi învinovăţi bărbaţii pentru dificultăţile materiale provocate de arestarea lor, se străduiau să-i încurajeze şi-i îndemnau să-şi păstreze, până la moarte, credinţa în Dumnezeu".

 

 

— 24 MARTIE 1973. O publicaţie baptistă clandestină relatează că P.G.Adrian, un credincios din satul sovietic Miroliubovka, se întorcea acasă cu nevasta lui la ora 11 noaptea. Ei s-au întâlnit cu comandantul Miliţiei, maiorul Okin, însoţit de un cetăţean în civil şi de secretarul Comitetului Executiv al raionului. Aceştia l-au oprit pe P.G.Adrian şi l-au dus la postul de miliţie. A fost condamnat la 15 zile de închisoare şi i s-a dat o amendă de 50 de ruble. "Oamenii se plâng că pe străzile satului Miroliubovka agenţii Comitetului Executiv ai raionului şi colaboratorii Miliţiei fac de gardă aproape în fiecare seară: ei deschid obloanele, privesc prin ferestre, pătrund în case şi le inspectează".

 

 

— 24 MARTIE 1974. Patruzeci şi şase de persoane de origină germană, aparţinând comunităţii baptiste din oraşul Barnaul (U.R.S.S.), se plâng într-o scrisoare adresată secretarului general al O.N.U., Kurt Waldheim: "În prezent nu putem trata cu indiferenţă faptul că mai multe mii de copii nu pot să-şi vadă taţii care sau sunt privaţi de libertate, sau evită să vină acasă pentru că în fiecare clipă îi ameninţă pericolul de a fi din nou arestaţi. Numeroşi copii au crescut aproape fără să-şi vadă taţii, fără să-i recunoască la întoarcerea lor din închisori şi din lagăre sau chiar, după eliberare, i-au respins. Câte mame, în timp ce-şi alăptau copiii, nu se întrebau, plângând, dacă îşi vor putea manifesta până la capăt dragostea maternă sau dacă, dimpotrivă, va veni ziua în care îşi vor pierde copiii, pentru singurul motiv că ele, mamele, îi cresc în spiritul dragostei faţă de Dumnezeu".

 

 

— 26 MARTIE 1971. Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. a aprobat prin decret următorul "jurământ al medicului din Uniunea Sovietică": "Primind înaltul titlu de medic şi dobândind accesul la activitatea medicală, jur solemn:

   - să îmi consacru toate cunoştinţele şi toate forţele pentru a proteja şi ameliora sănătatea omului, să tratez şi să previn bolile, să muncesc cu conştiinciozitate acolo unde cer interesele societăţii;

   - să fiu gata mereu să acord ajutor medical, să fiu plin de atenţie şi solicitudine faţă de bolnav, să păstrez secretul medical;

   - să respect şi să dezvolt nobilele tradiţii ale medicinei naţionale, să pun la baza acţiunilor mele principiile moralei comuniste, să am prezent mereu în minte înaltul titlu de medic sovietic şi să fiu permanent conştient de responsabilităţile ce-mi revin faţă de poporul şi statul sovietic. Jur să rămân toată viaţa fidel acestui angajament".

 

 

— 26 MARTIE 1976. În ziarul Pravda, din Bratislava, Cehoslovacia, se pot citi următoarele rânduri: "Chiar dacă în aceşti ultimi ani influenţa ideologiei materialist-ştiinţifice a câştigat teren, starea actuală de lucruri nu poate să ne mulţumească. Pentru a crea toate condiţiile ca omul să-şi dezvolte din plin personalitatea, trebuie să-l ajutăm să se elibereze de ceea ce şi-a trăit traiul, de idealism, şi să ne sporim eforturile pentru ca majoritatea cetăţenilor să se lase cuceriţi de concepţia materialistă asupra lumii".

 

 

— 29 MARTIE 1892. S-a născut la Mindszent, în Ungaria, cel care va deveni mai târziu cardinalul Joseph Mindszenty, erou şi martir al Ungariei subjugate de comunişti. În Memoriile sale, cardinalul notează: "Părinţii mei, Janos Pehm şi Borbala Kovacs erau proprietarii a zece hectare de pământ. Tatăl meu era agricultor. I s-au încredinţat funcţii importante în cadrul comunităţii. Încă din tinereţe era unul dintre edili, desemnat să se ocupe de problemele orfanilor din sat, apoi a devenit preşedintele consiliului administrativ al parohiei şi al şcolii primare. Părinţii mei au avut şase copii. Doi dintre ei, gemeni, au fost chemaţi la Dumnezeu la câteva zile după naştere. Un al treilea copil a murit la opt ani. Cele două surori ale mele au asigurat continuitatea familiei. Căminul nostru a fost iluminat de dragoste de către mama, o fiinţă inteligentă şi plină de bunătate. Ea ne-a dăruit căldură sufletească şi siguranţă şi, alături de tatăl meu, antrenat în activităţi generoase, a constituit un exemplu pentru noi, copiii. Curajul şi inteligenţa de care au dat dovadă părinţii mei, în întrega lor viaţă, au făcut să se nască în mintea şi sufletul copiilor lor proiecte superioare".

 

 

— 29 MARTIE 1975. Un credincios (orb) al Bisericii baptiste neînregistrate din Uman, regiunea Cerkasîi (U.R.S.S.), şi anume Ivan Muzika, a adresat o scrisoare de protest conducătorilor sovietici Brejnev, Kosîghin, Podgornîi şi procurorului general Rudenko: "În 1969 a început persecuţia asupra copiilor mei, la Şcoala nr.9, persecuţie îndreptată împotriva credinţei lor în Dumnezeu. În 1973, directorul şcolii, V.M.Kravcenko, a convocat-o pe soţia mea pentru a o ameninţa că ne vor fi luaţi copiii dacă nu încetăm să-i educăm în spirit creştin. După aceea chiar a iniţiat un proces pentru a ne lua copiii. În acest scop, şi-a trimis câţiva colaboratori la locul meu de muncă pentru a da curs unei cereri conform căreia să fiu privat de drepturile părinteşti. Având în vedere turnura pe care o iau evenimentele, mă adresez dumneavoastră pentru a vă cere să daţi de urgenţă ordin să se pună capăt ilegalităţilor comise împotriva mea şi a familiei mele: 1. Să se retragă ameninţarea de a-mi fi luaţi copiii şi să înceteze ofensele la care sunt supuşi aceştia la şcoală. 2. Împiedicaţi-i să-mi ia copiii! 3. Interveniţi pentru a fi stopată urmărirea judiciară căreia îi sunt victimă şi care e cauzată de credinţa pe care o am în Dumnezeu".

 

 

— 30 MARTIE 1922. Monseniorul Atanasie, episcop de Kovrov, a fost arestat şi apoi condamnat la un an de închisoare. Aşa cum singur remarcă, în 33 de ani de episcopat (27 iunie 1921 - 27 iunie 1954) a fost în serviciul diocezei astfel: 33 de luni în libertate, dintre care 32 de luni fără funcţie; 76 de luni în exil; 254 de luni în închisoare sau la muncă forţată. Şi el crede că, în această viaţă, cu cât eşti mai mult timp izolat de oameni, cu atât legăturile dintre tine şi ei slăbesc. Dar, în ceea ce îl priveşte, dragostea creştină a modificat aceste date: "Aceia care au avut bunătatea să se ocupe de mine sunt însufleţiţi de dragoste creştină, nu de argumente lumeşti. Numărul lor a crescut de la an la an. Dovezile grijii şi solicitudinii lor s-au înmulţit cu fiecare an care a trecut. Dacă în primii doi ani şi patru luni mi-au fost trimise 72 de colete (30 de colete pe an), numai în anul 1954 am primit 200 de colete".      

 

 

— 30 MARTIE 1925. La mănăstirea Donskoi au avut loc, în duminica Floriilor, funeraliile patriarhului Tihon, decedat cu cinci zile în urmă. "Un număr incredibil de mare de oameni s-a adunat în jurul mănăstirii - povesteşte preotul Mihail Polski, în cartea sa Noii martiri ruşi. Poporul rus s-a grăbit să ajungă aici, oameni de toate vârstele şi de toate condiţiile, veniţi din regiunile învecinate. S-a format o aglomeraţie monstruoasă, în mijlocul căreia un torent impetuos forţa trecerea pentru a ajunge la biserică. A început slujba funebră, celebrată de treizeci de episcopi şi şaizeci de preoţi; au fost prezenţi şi alţi membri ai clerului care au umplut aproape o treime din imensa biserică. S-au rostit două discursuri, apoi rugăciunile finale, impresionante şi binefăcătoare. Toată lumea plângea. Un episcop a invitat mulţimea să părăsească biserica în ordine, pentru a se evita catastrofa care s-ar fi putut produce într-o asemenea adunare numeroasă. Pentru că era duminica Floriilor, episcopul i-a mai invitat să intoneze cântecul acestei sărbători. Miile de voci au început să intoneze cântecul, apoi mulţimea de aproape trei sute de mii de persoane care umplea incinta mănăstirii s-a retras în ordine şi linişte. Au început atunci să sune toate clopotele Moscovei".

 

 

— 30 MARTIE 1972. Într-un interviu acordat unor corespondenţi ai presei occidentale, Alexandr Soljeniţîn, aflat încă la Moscova, a declarat: "S-a creat în jurul meu şi al familiei mele un fel de zonă interzisă, contaminată. Sunt astăzi în Riazan oameni care au fost concediaţi pentru că mi-au frecventat casa în urmă cu câţiva ani. Imediat ce directorul unui institut din Moscova, T.Timofeev, membru corespondent al Academiei de ştiinţe, a aflat că o matematiciană din institutul pe care-l conducea era soţia mea, a fost cuprins de o asemenea groază încât a obţinut cu o grabă indecentă concedierea acesteia, în dispreţul oricărei legi şi cu toate că femeia născuse de puţin timp. O familie a făcut un schimb de locuinţă considerat  perfect legal, până în ziua în care s-a descoperit că această familie era a mea. S-a aflat apoi că mai mulţi funcţionari din Sovietul oraşului Moscova au fost sancţionaţi: cum  au îndrăznit să tolereze ca Soljeniţîn, de fapt nu el, ci fiul lui, nou-născut, să beneficieze de o aprobare de a locui în centrul Moscovei".