— 1 FEBRUARIE 1950. Ziarul Naţiunea română, care apare la Paris, denunţă maşinaţiile Patriarhiei române îndreptate împotriva Bisericii greco-catolice persecutate: "Se ştie că cei şase episcopi uniţi, încarceraţi la Dragoslavele, din octombrie 1948, au fost recent transferaţi la mănăstirea Căldăruşani, aproape de Bucureşti. Patriarhul comunist Iustinian Marina i-a vizitat în mai multe rânduri pentru a-i determina să vină în sânul Bisericii ortodoxe române sau în caz contrar pentru a-i implica într-un proces-farsă căruia cel al lui Maniu sau Rajk (Budapesta), sau al celor cincisprezece pastori protestanţi, sau al lui Kostov, la Sofia, i-ar servi drept model. Principalul acuzat ar fi mitropolitul de Blaj, Ion Suciu. Metodele pe care le-a folosit, în octombrie 1948, patriarhul Iustinian Marina pentru a forţa Biserica unită să adere la ortodoxie sunt suficient cunoscute. Dar el n-a reuşit să convingă pe nici unul dintre cei şase episcopi uniţi şi pe nici unul dintre preoţii importanţi ai acestei Biserici. Iustinian n-a reuşit să fie urmat decât de câţiva preoţi compromişi, atât din punct de vedere moral cât şi din punct de vedere politic, foşti exploatatori ai ţărănimii române sau vechi tovarăşi de desfrâu ai lui Petru Groza, ca actualul episcop de Roman şi Huşi, Teofil Herineanu. Prin ceea ce face patriarhul a reuşit să pună Biserica ortodoxă într-o situaţie delicată şi să transforme Biserica unită într-o Biserică martir. Dar mai important este faptul că, în ciuda tuturor eforturilor lui Iustinian Marina pentru a readuce biserica unită la ortodoxie, adevăraţii români, catolici uniţi sau ortodocşi, preoţi sau laici au protestat sincer contra procedeelor niciodată cunoscute în istoria Bisericii ortodoxe române. Poporul român a respectat întotdeauna credinţa altora, iar Biserica ortodoxă n-a propovăduit decât adevărata dragoste creştină şi nu ura, prigoana sau persecuţiile între fraţi. În acelaşi timp, şapte sute de preoţi ortodocşi au fost arestaţi pentru că au refuzat să ia în posesie biserici şi case parohiale ale fraţilor lor. Aceasta este adevărata atitudine a poporului român şi nu cea adoptată de patriarhul comunist Iustinian Marina şi de aşa-zişii savanţi de la Sovrom Patriarhia din Bucureşti.[...] Poporul român, fie ortodocşi sau catolici uniţi, îi consideră pe patriarhul comunist Iustinian şi pe cei care l-au ajutat în această nefericită acţiune nişte trădători ai poporului şi ai Bisericii lor".

— 1 FEBRUARIE 1972. A avut loc în parlamentul Norvegiei - Storting - o dezbatere având ca temă persecutarea creştinilor de dincolo de cortina de fier. Cu această ocazie, ministrul afacerilor Externe, Andreas Cappelen, a subliniat rolul pe care trebuie să-l joace Organizaţia Naţiunilor Unite în problema apărării Drepturilor Omului: "Deşi cei mai mulţi dintre noi sunt indignaţi, pe bună dreptate, din cauza nedreptăţilor comise în lume, ştim bine că, numai prin mijloacele de care dispunem, avem puţine şanse să redresăm situaţia. Din acest motiv, guvernul norvegian este de părere că O.N.U. este singurul organism care poate încerca să găsească o soluţie angoasantelor şi delicatelor probleme pe care le discutăm. În fiecare an Naţiunile Unite primesc o cantitate impresionantă de plângeri care semnalează cazuri de violare a drepturilor omului în legătură cu care se speră ca O.N.U. să ia măsuri. Din păcate, n-a fost încă posibil să se elaboreze o procedură satisfăcătoare pentru a începe o acţiune[...]. Cu ocazia sesiunii din 1969 a Comisiei Naţiunilor Unite, s-a redactat un proiect pentru noi reguli de procedură; acesta prevedea ca un comitet special desemnat să examineze toate plângerile, pentru a le selecta pe cele care fac obiectul unei reale încălcări a drepturilor omului. Dar Consiliul economic şi social al Naţiunilor Unite s-a opus acestei iniţiative, pretinzând că ea ar constitui o violare a drepturilor suverane ale statelor membre [...]. Stă în puterea noastră doar să constatăm că prăpastia care separă justiţia ideală de ceea ce fac anumite ţări este adesea prea de netrecut".

— 1 FEBRUARIE 1973. M. Horev, evanghelic baptist, membru al Consiliului Bisericilor baptiste neînregistrate, consemna într-o scrisoare deschisă: "În timpul detenţiei mele în lagăr, am primit de mai multe ori vizita reprezentantului autorităţilor, care venea din Chişinău. A încercat să mă convingă să colaborez cu ei, în probleme care privesc Biserica, în general, sau în legătură cu anumiţi credincioşi, în particular. În acele zile mi-am amintit de destinul lui Iuda şi al semenilor lui şi am hotărât cu fermitate următoarele: mai degrabă voi petrece toată viaţa în închisoare, decât să trădez interesele Bisericii".

— 2 FEBRUARIE 1967. În sala Melcombinatului din Odessa, a început procesul credincioşilor N.P.Şevcenko, J.N.Krivoi, S.P.Solovieva, V.I.Alexeieva (arestaţi de mult timp) G.G.Boruşko, V.T.Timceak şi V.M.Zaborski (neîncarceraţi, dar cu domiciliu forţat). Toţi erau inculpaţi conform articolului 138 din Dreptul penal sovietic şi au fost condamnaţi la 3 şi la 2 ani de detenţie în lagăre de muncă. În pledoaria finală, Svetlana Solovieva a spus, printre altele: "Unul dintre punctele principale ale actului de acuzaţie este că, conform legilor în vigoare, o comunitate religioasă, oricare ar fi aceasta, nu poate să-şi exercite practicile religioase, decât dacă este înregistrată. Or, nu se înregistrează anumite comunităţi, decât cu restricţii care sunt fundamental opuse credinţei noastre [...]. Nu consider un delict "difuzarea literaturii noastre". În loc să ne acordaţi libertatea presei, ne judecaţi pentru o denaturare a Declaraţiei drepturilor omului, semnată de U.R.S.S. Da, am difuzat scrierile noastre şi voi continua s-o fac, în măsura posibilului. [...] Îmi faceţi o prea mare onoare considerându-mă organizatoare. Nu sunt deloc aşa ceva, deşi m-aţi acuzat de asta. Am colegi care mă depăşesc în plan spiritual şi care au muncit mai mult ca mine. Nu spun aceste lucruri din frică faţă de voi, ci pentru că mă consider nedemnă de imensa onoare de a suferi pentru Hristos, Domnul şi Stăpânul meu".

— 2 FEBRUARIE 1973. Anchetatorul de pe lângă biroul procurorului regiunii Dondiuşan, R.S.S.Moldova, a redactat "o acuzaţie de crimă" împotriva credinciosului baptist Fiodor Fedosevici Basko, locuitor al oraşului Kaloraşovka, din care cităm: "De la începutul anului 1963, cetăţeanul Basko a început să-şi atragă propriii copii la reuniunile de rugăciune şi şi-a extins aceste invitaţii la copiii altor credincioşi, mai ales la cei ai cetăţeanului G.K.Isaac, şi pretindea ca şi alţi creştini să facă la fel. În 1967, F.F.Basko a fost inculpat în virtutea articolului 141, partea întâi, a Codului crimei al R.S.S.Moldova şi condamnat la doi ani de închisoare". Urmăririle judiciare i-au lovit tot mai des pe membrii Bisericilor clandestine, mai ales pe comunităţile baptiste neînregistrate, care n-au dat înapoi din faţa nici unui sacrificiu, pentru a face cunoscută copiilor Evanghelia. De-a lungul acestor ultimi ani, ne-au fost aduse la cunoştinţă, în documente primite din U.R.S.S., prin intermediul Samizdatului religios, numeroase cazuri de inculpare pentru activitate criminală.

— 2 FEBRUARIE 1973. Ziarul Katolicke novini a făcut public conţinutul conferinţei secretarului general al Uniunii sacerdotale Frantisek Hochman, la primul congres al Federaţiei naţionale cehe din Praga. Iată câteva idei semnificative: "Un adevărat creştin poate, plecând de la propria sa poziţie spirituală, să participe la procesul istoric de edificare a socialismului. Un asemenea parcurs nu este singurul posibil. Este necesar însă, pentru că îi apar în faţă aceleaşi probleme, în esenţa lor asemănătoare cu ale celorlalţi, probleme urgent de rezolvat. Credinciosul extrage din chiar esenţa credinţei sale înţelegerea procesului construcţiei socialismului. La oamenii care concep creştinismul trăit ca un punct de sprijin în lupta pentru pace şi dreptate socială, un mijloc de a asigura tuturor oamenilor o viaţă demnă, sentimentul religios poate să acţioneze ca o sursă de dinamism şi de eficienţă. Scopul colaborării între creştini şi marxişti este acest nucleu de umanitate pe care îl conţin la fel de bine şi doctrina creştină şi socialismul în forma sa concretă. Aceşti creştini fac astfel dovada credinţei practice, demonstrând că ei colaborează la progresul economic şi social, la dezvoltarea ţării, în scopul atingerii unui nivel de viaţă încă mai înalt. Noul mod de a concepe teologia biblică îi îndreptăţeşte pe credincioşi să accepte, chiar în forul lor interior - în conştiinţă - sistemul socialist, şi astfel să facă dovada credinţei practice a epocii istorice pe care o trăim, umanizând lumea de azi".

— 3 FEBRUARIE 1948. A fost împuşcat, în Albania, fără cel mai neînsemnat simulacru de proces, Monseniorul George Volaj, episcop de Sappa. El nu este singurul martir al Bisericii catolice albaneze. La câteva zile după această execuţie, a fost împuşcat în aceleaşi condiţii Monseniorul Francois Gijni, regent al Delegaţiei Apostolice. Mai târziu, în august 1952, s-a stins din viaţă în închisoare, din cauza sălbaticului regim de torturi la care a fost supus, Monseniorul Nicolas Vincent Prenhushi, conducătorul Bisericii catolice din Albania.

Care este scopul guvernului comunist? Să creeze o Biserică catolică naţională în Albania, supusă ordinelor Partidului şi oricând gata la orice compromis cu regimul ateu. Deci, o Biserică ostilă Vaticanului, considerat de ziare drept "principala fortăreaţă a reacţiunii mondiale, agent important al spionajului american".

— 4 FEBRUARIE 1975. Ziarul lituanian din Siauliai, Raudonoji Veliava (Drapelul roşu), a publicat un articol intitulat Falşii credincioşi. Aici se scria, printre altele, despre absenţa de la muncă, în zilele de sărbătoare, a credinciosului catolic M.Jurevicius care lucrează la Combinatul de instruire profesională a Asociaţiei orbilor din Lituania, de la Siauliai: "Mecislovas Jurevicius vrea să pară mai sfânt decât însuşi Papa de la Roma. El mai vrea probabil să merite cununa de martir. A fost lovit de un atac de turbare antisovietică, mult timp reprimată; a încercat să-şi ascundă identitatea sub mantaua religiei. În anii 1944-1945, deposeda oamenii şi serviciile sovietice, cu o puşcă în mâini; trăgea pe ascuns asupra militarilor Armatei Roşii. În 1950 a fost condamnat la 25 de ani de închisoare". Cu o lună înainte, la 7 ianuarie, la combinatul Asociaţiei orbilor a avut loc o şedinţă sindicală cu participarea a nouă membri care au discutat propunerea administraţiei de a-l concedia pe M.Jurevicius din cauza absenţelor de la muncă. Chemat să se justifice, el a explicat preşedintelui comitetului profesional, Petrauskas, că zilele în care n-a venit la lucru au fost - toate patru - sărbători religioase şi, până la proba contrarie, Constituţia U.R.S.S. garantează tuturor credincioşilor libertatea religiei. În ceea ce priveşte absenţele, el a precizat, în plus, că a anunţat dinainte administraţia combinatului că va lipsi şi s-a arătat dispus să le recupereze în alte zile. La 9 ianuarie 1975, M.Jurevicius a primit următoarea înştiinţare: "Începând cu 10 ianuarie, ordon ca M.Jurevicius, muncitor reparator de construcţii de antrepriză, să fie concediat pentru absenţe nemotivate de la muncă, în virtutea articolului 43, alineatul 4 etc. Director...".

— 5 FEBRUARIE 1974. Judecătorul de instrucţie al Parchetului din districtul Octombrie din Duşanbe a întocmit dosarul "cazului de drept comun nr.6340" care probează existenţa unei şcoli biblice în casa baptistului L.I.Reimer, locuitor al oraşului Duşanbe, R.S.S.Tadjikistan. Membru al Bisericii baptiste, separată de comunitatea baptistă înregistrată şi controlată de organele puterii, el propovăduia religia în rândurile minorilor, organiza coruri de copii şi înregistra cântecele pe bandă magnetică. La el venea un mare număr de copii de vârstă preşcolară pentru a fi educaţi în spirit religios. În septembrie 1973, aproximativ 150 de copii au fost prezenţi la o sesiune de învăţământ religios. Doi dintre elevii săi - se menţionează în dosar - , interogaţi ca martori în procesul care i s-a intentat, s-au dovedit foarte curajoşi şi plini de credinţă. Fetiţa N.N.Şevcenko a declarat că ea crede în Dumnezeu şi, în consecinţă, nu merge la cinema şi nu poartă cravata roşie de pionier. De asemenea ea merge la întâlnirile baptiştilor şi participă la slujbele religioase. În septembrie 1973 a mers cu părinţii ei la sărbătoarea religioasă a seceratului. La rândul lui, Boria Janzen nu s-a sfiit să-şi declare credinţa în Dumnezeu şi prezenţa la întrunirile credincioşilor unde cântă alături de alţi copii cântece religioase.

— 6 FEBRUARIE 1972. Şaizeci de baptişti ai bisericii C.E.B. din Fergana au cerut preşedintelui Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., A.N.Kosîghin, să se pună capăt urmăririi lui Ghenadi Constantinovici Kriucikov, preşedintele Cosiliului Bisericilor baptiste care, "după ce şi-a ispăşit pedeapsa cu închisoarea la care a fost condamnat, nu are posibilitatea să-şi îndeplinească liber atribuţiile, nici să se deplaseze în libertate ca orice cetăţean, nici să trăiască liber cu familia, cu copiii săi". Toate acestea se întâmplă pentru că el este "constrâns să trăiască în condiţii penibile, ca un om permanent urmărit în propria lui ţară". Acest caz impune următoarea concluzie: "Noi, credincioşii din Uniunea Sovietică, ţară în care au fost adoptate legile cele mai umane privind libertatea conştiinţei, suntem foarte indignaţi deoarece constatăm că aceste legi sunt călcate în picioare de numeroşi funcţionari [...]. Vă rugăm să daţi comunităţii noastre spirituale, ca şi tuturor credincioşilor Bisericii C.E.B., posibilitatea să-şi urmeze fără piedici religia pe teritoriul Uniunii Sovietice".

— 6 FEBRUARIE 1980. S-a stins din viaţă în Statele Unite părintele Raymond de Jaegher, eminent colaborator al ziarului Catacombes. Pentru a comemora anii care s-au scurs de la plecarea sa, reproducem articolul pe care i l-a cosacrat doctorul Ralph Mortensen, în periodicul R.C.D.A., din New York: "Născut în Belgia, în 1905, părintele Raymond de Jaegher nu era decât un copil când a primit influenţa părintelui Vincent Lebbe, misionar catolic în China. Apoi, el s-a pregătit pentru misionariat prin studii teologice la Universitatea din Louvain. După ce şi-a dobândit diplomele, a luat vaporul spre China, în 1930, şi a fost hirotonisit preot în anul următor, la An-Kuo, în China de nord. De atunci, timp de 19 ani a contribuit la convertirea la creştinism a mai mult de 4000 de adulţi chinezi. Foarte apreciat de chinezii din regiunea sa, a fost ales magistrat în timpul războiului chino-japonez din 1937-1945. Între anii 1943-1945 a fost prizonier de război în lagărul de concentrare japonez de la Weihsien. După al doilea război mondial, din 1945 până în 1949, părintele Jaegher s-a aflat în slujba Bisericii, la Beijing, şi a luptat contra mareei în creştere a comunismului. În 1949, când şi-a dat seama că era pe lista comuniştilor cu persoane pe care intenţionau să le execute, a părăsit China înainte ca Shanghaiul să fie luat în stăpânire de comunişti şi s-a stabilit în S.U.A. Din 1949 până în 1953, Raymond de Jaegher a fost profesor la Institutul de Studii pentru Extremul Orient de la Seton Hall University. În anul următor a călătorit cu Ngo Dinh Diem în Statele Unite şi în Europa. Din 1955 în 1964, a trăit în Vietnam, lucrând cu studenţii şi publicând documente în engleză, franceză şi chineză. A fondat acolo două şcoli superioare şi a acţionat energic împotriva instaurării comunismului. În 1964, după asasinarea preşedintelui Diem, a părăsit Saigonul şi a revenit la New York. În timpul celor şaisprezece ani care au urmat - 1964-1980 - Raymond de Jaegher a lucrat pentru Fundaţia de prietenie chino-americană din New York. El a înţeles că lupta contra Internaţionalei comuniste se dă în primul rând în Statele Unite şi că aceasta este într-o mare măsură un război purtat prin mijloacele de comunicare şi media. Deoarece New York-ul era centrul media, părintele Jaegher a considerat că putea să facă mai mult pentru China la New York, decât oriunde în altă parte. A ţinut conferinţe, a scris, a fost prezent în programele de radio şi televiziune şi le-a vorbit oamenilor care se interesau de libertatea din China. A mers deseori la Washington şi a vorbit în faţa camerelor Congresului american. Îşi avea sediul în biroul directorilor Centrului de cercetări pentru drepturile religioase şi umane din societăţile totalitare.

Cu toate că a suferit de cancer în ultimii zece ani ai vieţii sale, părintele Jaegher a continuat să lucreze până în ceasul morţii, la 6 februarie 1980".

— 7 FEBRUARIE 1925. Un ateu sovietic numit Emilian Iaroslavski (Gubelmann) a fondat celebra Ligă a necredincioşilor pentru a da o ţinută ireproşabilă "luptei contra prejudecăţilor religioase", la concurenţă cu creştinismul Bisericii lui Hristos. "În 1929, scria Nikita Struve în cartea sa Creştinii din U.R.S.S., Liga şi-a lansat propriul ei plan cincinal, cu obiective nu mai puţin nemăsurate decât cele ale planului cincinal economic. Bineînţeles, planul nu s-a realizat, dar rezultatele obţinute au fost totuşi impresionante: în loc de 17.000.000 de membri prevăzuţi pentru 1932, liga a ajuns doar la 5.500.000; periodicul Ateistul avea 471.000 de abonaţi, în loc de 1.500.000, Bezbojnik 199.500 de abonaţi, în loc de 250.000, Antireligiosul 31.900 de abonaţi în loc de 60.000. Totodată s-au difuzat cărţi şi broşuri într-un număr copleşitor; numai din Manualul antireligiosului s-a vândut un tiraj de 820.000 de exemplare, de la 1 ianuarie 1933... Iaroslavski, triumfător, susţinea că numărul real al necredincioşilor se ridica la aproape 30 de milioane de oameni. Aceste succese i-au permis Ligii să lanseze un al doilea plan cincinal, încă mai ambiţios, pentru că trebuia să se încheie în 1937 prin extirparea totală a sentimentului religios. Planul a fost elaborat cu o minuţie naivă: în 1932-33 trebuiau lichidate toate semnele exterioare ale religiei, în 1933-34 trebuiau să dispară toate reprezentările religioase propagate prin intermediul literaturii şi al familiilor; 1934-35 întreaga ţară şi mai ales tânăra generaţie trebuiau să fie supuse unei intense propagande ateiste; în 1935-36 ultimele case de rugăciuni trebuiau să dispară, pentru ca, în sfârşit, în 1936-37, religia să poată fi vânată în vizuinile sale cel mai bine ascunse".

— 7 FEBRUARIE 1967. În sala Melcombinatului din Odessa a luat sfârşit procesul credincioşilor N.P.Şevcenko, I.A.Krivoi, S.P.Solovieva şi V.I.Alekseieva. În pledoaria finală, tânăra Svetlana Solovieva (28 ani) a spus, printre altele: "Am fost acuzată că am falsificat sensul noţiunii libertate a conştiinţei şi s-a vrut demonstrată ideea că legislaţia referitoare la culte nu este în contradicţie cu decretul lui Lenin privind separaţia Bisericii de stat, ci dimpotrivă acesta o concretizează. Bineînţeles, expresia libertate de conştiinţă poate fi interpretată în diferite moduri, dar pentru statul nostru, cel mai democratic din lume, este o ofensă ca primăvara credincioşii să facă o excursie la pădure şi să se comporte, în timpul acestei excursii, ca nişte credincioşi. Cetăţeanul procuror a vrut să afle în mod special, cu un viu interes, dacă am cântat sau nu cântece religioase. Dacă am fi cântat cântece revoluţionare, nu ne-ar fi târât în faţa tribunalului. Nu este vorba despre o infracţiune faţă de articolul 124 din Constituţia noastră care garantează libertatea conştiinţei şi care ne dă dreptul să cântăm cântece religioase? S-a vorbit mult aici de ajutoarele materiale. Punctul 176 prevede: Este interzis asociaţiilor religioase să acorde ajutor material membrilor lor. Ţin să declar în faţa tribunalului că nu cunosc măcar un singur stat, chiar şi dintre cele mai înapoiate, care să îndrăznească să legifereze un lucru asemănător, şi anume care să aibă dreptul să controleze modul de întrebuinţare a banilor mei, câştigaţi în mod cinstit, şi să-mi interzică să-i folosesc pentru a-i ajuta pe nevoiaşi!".

— 7 FEBRUARIE 1977. Comitetul creştin pentru apărarea drepturilor credincioşilor în U.R.S.S. comenta astfel apariţia celei de a doua ediţii a manualului antireligios Sabotaj fără dinamită, publicat la Editura de stat, la sfârşitul anului l976, de ziaristul A.Bielov şi de locotenent-colonelul A.D.Şilkin, din direcţia pentru Moscova şi pentru provincie a K.G.B.: "Titlul cărţii exprimă exact scopul ei, şi anume că oricine susţine libertatea religiei în U.R.S.S. este un sabotor ideologic şi un instrument al imperialismului mondial contra ţărilor socialiste. Sabotorii sunt, mai întâi, organizaţiile religioase din exterior, amplu angajate în activităţi subversive.[...] Aceste organizaţii şi militanţii anticomunişti izolaţi sunt instrumente ale mediilor reacţionare occidentale. Ei sunt agenţi stipendiaţi de imperialism, colaboratorii centrelor de spionaj ale puterilor occidentale, trădători care au colaborat cu fasciştii în timpul celui de-al doilea război mondial etc.,etc. Conform părerii autorilor, printre sabotorii ideologici prin intermediul cărora imperialismul mondial încearcă să distrugă lumea socialistă este şi literatura religioasă, otravă atrăgător colorată, şi emisiunile religioase de la radio ce constituie al patrulea front".

— 8 FEBRUARIE 1949. Seara, după citirea sentinţei - scrie cardinalul Mindszenty în cartea sa intitulată Memorii şi apărută la Editura La Table Ronde, în 1974, - "m-au aşezat într-o camionetă ale cărei geamuri erau obturate de perdele. Mă însoţeau trei mareşali şi trei ofiţeri de poliţie. În timp ce eu păstram tăcerea, ei lăudau succesele mişcării comuniste, în serviciul ţării pe care o reconstruiau. Întemniţarea mea era, fără îndoială, unul dintre cele mai mari succese. După o oră de drum, mi-au ordonat să cobor în curtea închisorii Kobanya şi am fost condus în clădirea spitalului Inchiziţiei, camera nr. 10. M-au lăsat acolo de la 8 februarie 1949 până la 27 septembrie, acelaşi an. Am remarcat că mă condamnaseră la recluziune şi pentru asta nu m-au trimis în închisoare. Poate că trupul meu, zdrobit după torturile pe care mi le-au administrat în strada Andrassy, n-ar mai fi suportat închisoarea. Poate că au ales un loc asemănător unui spital, deoarece după drogurile pe care mi le-au dat aveam nevoie de o supraveghere medicală. [...] Această închisoare era o clădire veche, destinată câtorva mii de deţinuţi. După cel de-al doilea război mondial, comuniştii au reuşit ca închisoarea să fie permanent plină cu mai multe mii de deţinuţi. Trăiam la umbra puterii. Condamnaţii nu erau nicicum lăsaţi în pace în celulele lor. Din trei în trei luni veneau anchetatori de la Ministerul de Interne care căutau iarăşi eventualii complici ai deţinuţilor politici, nedescoperiţi până la venirea lor. Se improvizau interogatorii în celule. Turnătorii aveau de lucru...Oamenii erau incitaţi să denunţe, fie prin favoruri, fie prin ameninţări. Celui care nu ceda i se reducea din raţia zilnică de mâncare. Dacă nici această metodă nu dădea rezultate, deţinutul era ameninţat cu internarea într-un azil de nebuni...".

— 8 FEBRUARIE 1978. Cardinalul Stefan Wyszinski a adresat guvernului un memoriu în legătură cu familia poloneză: "Familia devine de la o zi la alta tot mai izolată. Preocupată exclusiv de problemele sale materiale, ea se închide într-un egoism îngust. Adesea nu ştie şi nu vrea să aibă contacte sociale şi astfel se reduce posibilitatea de a găsi un ajutor pentru a depăşi dificultăţile, se pierde sensul securităţii, se pierd relaţiile autentice cu semenii. Izolarea micii familii compuse din două generaţii este adesea sursa conflictelor cu tinerii care au nevoie de contacte cu oameni de vârste diferite şi nu doar de aceeaşi vârstă, alături de care au tendinţa să se izoleze de restul lumii. Astfel devine indispensabilă, aici ca şi în alte ţări, dezvoltarea unor mişcări în beneficiul familiei; mişcări care trebuie să aibă ca scop ajutorul reciproc între cupluri şi o mai bună educaţie dată copiilor şi tinerilor. Biserica din Polonia - în pofida dificultăţilor externe - este foarte angajată în acţiunea întreprinsă pentru a stimula şi favoriza dezvoltarea unor cercuri de familie care să rupă izolarea căminelor, să le facă mai aderente la viaţă, capabile să-şi redobândească forţa morală şi să dezvolte noua cultură a vieţii naţionale".

— 10 FEBRUARIE 1946. Cardinalul Mindszenty, victimă a atacurilor furibunde ale jurnaliştilor comunişti, provocate de demonstraţiile ostile "de pe străzile Budapestei", se apăra astfel în publicaţia catolică Uj Ember: "Preoţii şi fidelii Bisericii catolice din Ungaria îi aşteaptă pe ziarişti pentru ca aceştia să-şi scrie articolele destinate cititorilor din ţară sau din străinătate, în funcţie de adevăr şi de realitatea faptelor, cu deplină obiectivitate. Aceasta este o exigenţă a Bisericii, dar care trebuie respectată de toată ţara. În ultimul timp, din păcate, s-a deviat atât de evident de la acest principiu fundamental, încât eşti obligat să te gândeşti dacă nu cumva avem de-a face cu o atitudine premeditată. Cardinalul-primat nu caută deloc cearta cu autorităţile laice. El îşi îndeplineşte cu toate forţele şi din tot sufletul îndatoririle apostolice şi publice. În funcţia sa, el veghează şi munceşte, luptă şi combate, dar totdeauna numai în slujba adevărului. Este motivul pentru care opinia publică îl urmează tot atât de evident pe cât o făcea şi altădată. Dacă puterea laică respectă, conform principiilor democratice, libertatea şi drepturile Bisericii, atunci nu poate apărea nici un conflict, cu toate că, în ultima vreme, presa încearcă să convingă că acest conflict există".

— 10 FEBRUARIE 1964. Organele poliţiei sovietice l-au arestat pe călugărul Anatoli Şciur de la mănăstirea din Poceaev. Într-o scrisoare adresată lui U-Thant, la 25 iulie 1964, îndurerata mamă a acestui călugăr persecutat şi întemniţat acuza situaţia tragică a tuturor credincioşilor din U.R.S.S., pentru că autorităţile comuniste "se raportează continuu la Lenin, dar, în realitate, pun în practică opera lui Stalin". Iată câteva citate care demonstrează o impresionantă frumuseţe morală: "Îmi dau seama perfect că sunteţi copleşit de o multitudine de obligaţii şi preocupări - se adresează ea secretarului general al O.N.U. - dar o nenorocire care mi-a provocat o mare durere m-a determinat să vă rog insistent să aveţi bunăvoinţa de a-mi examina plângerea. Deşi în aparenţă este vorba de o problemă personală, nenorocirea care m-a lovit nu este doar nenorocirea mea; se regăsesc în ea plânsetele şi lacrimile întregii populaţii creştine din Ucraina şi din Rusia... Sunt creştină, mamă a şase copii. Soţul meu şi doi dintre fiii mei au luat parte la marele război din anii 1941-1945. Soţul meu şi unul dintre fiii mei au fost ucişi. Celălalt s-a întors. Cel mai tânăr dintre fiii mei, Anatoli, şi-a manifestat dorinţa de a deveni călugăr. Deşi am trăit în cea mai desăvârşită sărăcie, iar foamea ne-a chinuit de multe ori, existenţa noastră a fost mai mult sau mai puţin liniştită. Fiind creştini, n-am fost atraşi de bunurile materiale. Ştim că existenţa noastră pământească nu este decât trecătoare. Ne consolăm datorită credinţei mântuitoare în Domnul Iisus Hristos şi a încrederii în fericirea din viaţa de apoi. Totuşi, în 1961 acest calm aparent a fost distrus. S-a început prin a-i vâna pe credincioşii din Poceaev şi prin a-i expulza pe călugării din mănăstire. Această "sarcină ideologică" a fost încredinţată structurilor K.G.B., la iniţiativa Comitetului Central al Partidului Comunist. Un număr de credincioşi au fost concediaţi de la locurile lor de muncă; alţii au fost terorizaţi. Unii au început să-şi practice credinţa în secret pentru a nu-şi pierde angajamentele de muncă. În ceea ce-i priveşte pe călugări, situaţia li s-a părut mai simplă: era suficient să-i intimidezi - şi-au spus ei - pentru ca aceştia să se dea bătuţi. Dar previziunile lor s-au dovedit false. Călugării, fideli credinţei lor, au îndurat toate formele de "persuasiune" (bătăi, carceră), dar au refuzat să părăsească mănăstirea. Atunci comuniştii au trecut la represalii, au operat arestări, i-au aruncat în închisori, după ce le-au retras dreptul de şedere la mănăstire. Pentru a-şi masca crimele, au exercitat presiuni morale şi fizice asupra arhiepiscopului, pentru ca acesta, sprijinind lupta contra religiei, să dea un simulacru de legalitate acţiunilor lor.

Implor Organizaţia Naţiunilor Unite să-şi exercite influenţa de care dispune pentru a-i determina pe comunişti să redea libertatea călugărilor şi tuturor credincioşilor persecutaţi. Cazul fiului meu nu constituie nicicum o excepţie la Poceaev. Acesta nu este decât o verigă dintr-un întreg lanţ de crime comise de comunişti".

— 10 FEBRUARIE 1974. În casa lui F.G. Tişcenko, din oraşul Frunze, a avut loc serviciul religios cu ocazia căsătoriei fiicelor sale Nadejda şi Vera Tişcenko cu fraţii Andrei şi Alexandru Isaak. Au asistat la ceremonie numeroşi invitaţi şi colegi de muncă. Dar bucuria le-a fost umbrită de câteva prezenţe nedorite: preşedintele adjunct al Comitetului Executiv al districtului Pervomaiski al oraşului Frunze, delegatul adjunct pentru probleme religioase de pe lângă Consiliul de Miniştri al R.S.S.Kirghize, instructorul pentru problemele ideologice de pe lângă Comitetul Executiv orăşenesc (Gorispolkom) din Frunze, comandantul Miliţiei şi adjunctul său, cu un detaşament. Toţi aceştia au sosit în şaisprezece vehicule care au înconjurat cartierul. Miliţienii au vrut să pună mâna pe Y.G.Şorniakov, care tocmai oficia slujba de cununie, dar credincioşii au împiedicat această acţiune. Este greu de descris în câteva cuvinte tot ce s-a întâmplat. A fost un adevărat pogrom! Oamenii miliţiei i-au agresat pe participanţii la ceremonie, provocând o încăierare în cursul căreia a fost rupt un gard. Trei credincioşi au fost duşi la postul de miliţie, unde au fost percheziţionaţi pentru a li se confisca literatură religioasă. Aceste evenimente au provocat indignarea nu numai a credincioşilor, dar şi a invitaţilor noncredincioşi din oraşul Frunze.

— 12 FEBRUARIE 1967. Iată ce se poate citi într-o scrisoare deschisă adresată procurorului general al U.R.S.S. de credinciosul ortodox Boris Talantov: "Am fost convocat la cartierul general al K.G.B. din Kirov, unde am fost somat oficial să-mi retrag semnătura de pe scrisoarea deschisă a credincioşilor din Kirov care tocmai a fost difuzată şi în străinătate. Drept orice răspuns am confirmat în scris că eram autorul acestei scrisori ca şi al articolului adresat ziarului Izvestia şi că îmi recunoşteam semnătura ca autentică. Am adăugat că eram gata să demonstrez adevărul tuturor faptelor evocate în aceste texte, deşi nu ştiam cum au ajuns în străinătate. În aceeaşi zi, oamenii K.G.B.-ului au ridicat din apartamentul meu întrega mea arhivă, dosarele, manuscrisele filozofice însoţite de comentarii etc. K.G.B.-ul a promis să-mi restituie toate aceste documente. Până în acest moment nu mi s-a restituit nimic. Mai târziu, am aflat de la B.B.C. că tocmai în momentul când mă hărţuiau la K.G.B. pentru a-mi retrage semnătura de pe scrisoarea deschisă, mitropolitul Nicodim, care se afla la Londra, declara public că scrisoarea în discuţie era anonimă şi, în consecinţă, fără nici o valoare, aşa că nu merita să i se acorde încredere. Mitropolitul a declarat chiar că era dispus să confirme exactitatea declaraţiei sale printr-un jurământ pe cruce şi pe Biblie".

— 14 FEBRUARIE 1975. În clasa a 8-a B a şcolii medii din Karmelava, Lituania, a avut loc o şedinţă a clasei în cursul căreia copilul Antanas şi-a exprimat îndoiala în legătură cu dulcele cuvânt libertate, încercând să demonstreze că libertatea, în ceea ce-i priveşte, nu există. Profesorii şi conducătorii şcolii, în loc să încerce să-i demonstreze copilului că se înşeală, i-au făcut cunoscut că ar putea să aibă note proaste la purtare şi că accesul la studiile superioare i-ar putea fi interzis. Apoi, directoarea s-a închis în biroul ei cu Antanas, sub pretextul de a-l pune să compună o declaraţie justificativă. "Fiul meu a refuzat să scrie aşa ceva fără ştirea părinţilor lui - declara într-o plângere cetăţeana Irena Smetoniene, medic, rezidentă într-un sat din provincia Jonava. Atunci, directoarea s-a apucat să formeze numere de telefon, ameninţând că o să cheme Miliţia sau Securitatea pentru a veni cu bastoanele. Îngrozit, copilul a scris nota de justificare pe care i-a dictat-o directoarea. Apoi i-a chemat în biroul ei pe alţi elevi, colegi ai lui Antanas, şi, după ce i-a obligat şi pe aceştia să scrie sub supravegherea ei note justificative, copiii au ieşit din birou înfricoşaţi şi cu ochii în lacrimi. Tatăl băiatului a venit la şcoală, dar n-a putut să afle ce s-a întâmplat în biroul directoarei. La sfârşitul trimestrului al doilea, fiul meu a fost sever mustrat în faţa întregii clase pentru că ar fi propagat idei reacţionare. Soţul meu şi cu mine am cunoscut măsurile represive. Am fost deportaţi în Siberia şi acolo s-au născut copiii noştri. Nu ne mai simţim capabili să le ascundem toate acestea. Mai mult, suntem convinşi că minciuna şi tăcerea sunt procedee antipedagogice. Acest adevăr ar impune ca şcoala să trateze toate întrebările copiilor noştri cu cea mai mare delicateţe. Din nefericire se procedează tocmai invers, tinerii sunt pedepsiţi şi ameninţaţi atunci când dau dovadă de curaj. Colegii de clasă ai lui Antanas au fost obligaţi să devină delatori".

— 16 FEBRUARIE 1975. În periodicul Katolicke noviny, din Bratislava, se pot citi următoarele declaraţii ale ministrului Miroslav Valek, responsabil cu problemele ecleziastice, în Slovacia: "Duşmanii socialismului, de la noi şi din străinătate, şi-au redublat în timpul din urmă atacurile contra Republicii Socialiste Cehoslovace, chiar şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre stat şi Biserica catolică. Ei afirmă că statul nostru a lichidat, în linii mari, viaţa religioasă şi autoritatea ecleziastică. Pentru a susţine această temă ei fabrică diverse documente. În ultimul timp, mediile politice şi ecleziastice cele mai reacţionare, în colaborare cu diverse grupări de emigranţi s-au pregătit pentru o adevărată cruciadă modernă. Toţi se cred autorizaţi să vorbească despre situaţia internă a Bisericii şi despre raporturile dintre stat şi Biserică. Rezultă cu claritate din opiniile lor şi din diferitele comentarii pe această temă că nu religia este ceea ce îi interesează, ci dezintegrarea antisocialistă a cetăţenilor din Republica noastră".

— 16 FEBRUARIE 1980. Un moscovit a trimis o scrisoare redacţiei periodicului La Croix, pentru a combate concluziile articolului lui Nicolas Lossky Pledoarie pentru Biserica ortodoxă rusă, apărut în aceeaşi revistă, la 23 ianuarie 1980: " N.Lossky se înşeală cu bună credinţă atunci când afirmă că puterea sovietică încearcă să-i expună pe episcopii ruşi la dizgraţia lumii întregi. Dimpotrivă, puterea sovietică este interesată în cel mai înalt grad ca lumea întreagă să-i considere reprezentanţi credibili ai Bisericii ortodoxe ruse. Conducătorii U.R.S.S. socotesc că trebuie să organizeze Biserica lor ortodoxă după modelul regimului comunist: la bază, poporul, a cărui opinie este neglijabilă; la vârf, o mână de oameni care au în mână puterea ce le dă dreptul să vorbească în numele Bisericii. În alegerea candidaţilor pentru sferele înalte ale ierarhiei bisericeşti, totul este luat în considerare, până la statură, lungimea bărbii, calităţile vocii (a ţine un discurs este o obligaţie dificilă) etc. În fiecare etapă a acestei selecţii, omul se găseşte în faţa unei opţiuni şi, pe lângă nivelul compromisurilor impuse treptat, se poate observa o pedagogie inteligentă. Ar fi o dovadă de naivitate să credem că ori de câte ori se hotărăşte să accepte un compromis cel în cauză, devotat Bisericii, înţelege cu claritate ce face sau ce avantaje ar putea rezulta, pentru Biserică, din una sau alta dintre deciziile pe care le ia. [...] După această complicată muncă de formare a cadrelor de lucrători din domeniul religiei ce folos s-ar mai putea trage din compromiterea lor? Totul a fost bine gândit pentru a-i obliga pe aceşti lucrători să se transforme interior astfel încât să poată servi interesele puterii sovietice nu de frică, ci din convingere. Şi trebuie să o spunem, cea mai mare parte dintre episcopii ruşi cred sincer în ceea ce afirmă conform instrucţiunilor".

— 17 FEBRUARIE 1949. Adunarea naţională a Bulgariei a aprobat Legea privind confesiunile religioase al cărei text integral a apărut în publicaţia oficială Otecstven Front. Această lege prevede o serie de măsuri legale care au, fără îndoială, scopul de a distruge metodic Biserica, fie ortodoxă sau catolică.

— 17 FEBRUARIE 1974. Doi intelectuali sovietici - scriitorul Evgheni Ternovski şi pictorul Eduard Steinberg - i-au scris mitropolitului Serafim, contrariaţi de declaraţia acestuia, publicată în ziarul Pravda, referitoare la expulzarea din U.R.S.S. a lui Alexandr Soljeniţîn: "Este dureros să auzi vocea unui mitropolit al Bisericii ortodoxe în corul acestor suflete ale tenebrelor care atacă dreptatea şi adevărul. Aţi aruncat piatra, Monseniore, într-un persecutat, într-un mare scriitor rus care a demonstrat printr-o viaţă trăită în suferinţă autenticitatea credinţei sale religioase. Dar tocmai membrii Bisericii lui Hristos nu vor crede în mărturia pe care aţi depus-o contra lui Soljeniţîn. Sentimentul dominant care mă copleşeşte citindu-vă declaraţia, Monseniore, este de teamă pentru dumneavoastră. Un mitropolit al Bisericii ortodoxe judecă un scriitor creştin persecutat pentru că a pledat de partea dreptăţii. Nu deveniţi astfel un persecutor? Nu va simţi orice creştin, citind rândurile iritate pe care le-aţi scris, că Iisus Hristos v-a abandonat, pentru că dumneavoastră aţi fost acela care l-a abandonat primul? Pretindeţi că vă preocupă să stabiliţi o pace trainică, dar vă înşelaţi: ceea ce faceţi nu este decât un act de diplomaţie faţă de propria conştiinţă, un act de slugărnicie".

— 19 FEBRUARIE 1963. Au început, la Leningrad, lucrările congresului pansovietic al ziariştilor din domeniul ateismului. "Cu această ocazie, scria gazeta Nauka i Religia, a fost creată în cadrul consiliului ziariştilor din U.R.S.S. o nouă structură: secţia ateistă. Noua secţie trebuie să realizeze, pentru ziarişti, seminarii pe problemele ateismului, să promoveze schimburile de experienţă în domeniul propagandei antireligioase şi să dea o direcţie în ce priveşte formele cele mai adecvate ale acestei propagande, în sfârşit, să elaboreze o metodă generală a luptei ateiste. Pentru anul 1963 programul prevede organizarea de seminarii antireligioase destinate ziariştilor din Ucraina, din Caucaz, din Asia centrală şi din Republicile baltice". După doi ani, la al doilea congres, se raporta cu mândrie că: "Nu mai există, în prezent, organe de presă, posturi de radio sau de televiziune, care să nu fie implicate, într-un fel sau altul, în problema educaţiei ateiste. În mai multe redacţii ale ziarelor s-au constituit secţii speciale de ateism. Numărul ziariştilor care simt nobila vocaţie de a-i elibera pe oameni de iluziile şi de prejudecăţile religiei creşte constant".

— 19 FEBRUARIE 1967. Pastorul Vins nota în jurnalul său de închisoare: "Ne-au transferat în celula de tranzit. E plină. Se află aici în majoritate moscoviţi, inculpaţi conform ordonanţei din 1966, pentru un comportament de scandalagii. Toată lumea vorbeşte tare. Domneşte deja acea stare de spirit febrilă care însoţeşte astfel de călătorii. Două întrebări par să obsedeze pe toată lumea în mod special: către ce destinaţie ne vor duce? S-ar putea beneficia de o amnistie? Prin lucarna uşii supraveghetorul citeşte ţipând numele deţinuţilor şi îi dă fiecăruia raţia de mâncare pentru călătorie: pâine, zahăr, heringi. După raţia de pâine se poate determina aproximativ distanţa pe care o vom străbate în această etapă şi regiunea unde ne vom opri. O pâine rotundă, pentru două zile, înseamnă o destinaţie care se situează undeva înainte de Ural; două pâini rotunde înseamnă Siberia, Tiumen sau mai departe... Eu primesc o pâine rotundă, 30 de grame de zahăr şi doi heringi".

— 19 FEBRUARIE 1976. Profesorii G.V.Sverbeikin şi E.V.Krupnitskaia, de la Şcoala nr.3, din oraşul sovietic Blagoveşcensk, au organizat o întâlnire cu o temă antireligioasă. De asemenea la Şcoala nr.2 copiii credincioşi sunt obiectul diverselor pedepse: scăderea notelor, spălatul podelelor etc. Pentru neparticiparea la manifestările antireligioase, directoarea şcolii i-a pus în vedere părintelui unui elev: "Dacă nu aveţi încredere în educaţia pe care o dăm copiilor voştri, nu aveţi decât să scrieţi o declaraţie în acest sens"! Protestând ferm contra acestui mod de a-i educa pe copii şi contra tuturor ilegalităţilor cărora aceştia le cad victime, părinţii i-au cerut preşedintelui Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. să fie scutiţi copiii lor de la următoarele manifestări: 1. Lectura în clasă sau în afara clasei a unor teme cu caracter antireligios. 2. Exerciţii de cultură fizică în îmbrăcăminte indecentă. 3.Orice altă manifestare care nu are legătură directă cu procesul de învăţământ.

— 20 FEBRUARIE 1975. Paşin-Speranski, ocnaş ortodox, declară: "Mi-au fost confiscate cărţi religioase. În 1971, Iuri Kramtsov a fost trimis pentru trei ani în închisoarea din Vladimir, pentru că a împiedicat confiscarea unei evanghelii. Decretul Ministerului de Interne care permite deţinuţilor să primească şi să posede literatură publicată în U.R.S.S. nu se aplică şi credincioşilor sub pretextul că Biserica este o organizaţie privată. Orice fel de literatură religioasă publicată de Patriarhia Moscovei după instaurarea regimului sovietic este imediat confiscată de la credincioşi. Astfel, Gabriel Superfin a fost băgat la carceră de către administraţia din Vladimir pentru că n-a vrut să renunţe la Biblie, la o carte de rugăciuni şi la trei numere din Jurnalul Patriarhatului Moscovei, publicate în 1970. Când Superfin a fost scos din carceră la muncă, administraţia închisorii i-a luat literatura interzisă dintre lucrurile sale. Această întâmplare l-a determinat pe Superfin să facă o grevă a foamei prelungită. În a treia zi a grevei acesta cântărea 45 de kilograme şi a continuat protestul timp de 35 de zile, de la 22 ianuarie, la 26 februarie. Confruntaţi cu numeroasele proteste ale deţinuţilor politici din închisoare, în legătură cu acest abuz, procurorul-adjunct al districtului Vladimir, I.F.Sişugov, a răspuns de trei ori: "Acţiunea administraţiei închisorii este perfect legală". Administraţia coloniilor de reeducare prin muncă (ITK) a dat acelaşi răspuns".

— 21 FEBRUARIE 1976. Credinciosul catolic lituanian Petras Soroka, domiciliat la Veisiejai, i-a scris procurorului general al ţării: "La 17 februarie, anchetatorul Zinkevicius a venit la şcoală pentru a încerca să-l oblige pe fiul meu, Gintautas, elev în clasa a şaptea, să mărturisească lucruri inexistente. Pentru a-şi atinge scopul, a îndrăznit chiar să-l lovească. Când a ieşit din încăperea unde a fost interogat, Gintautas n-a fost recunoscut de doamna Vailionene, care îl cunoştea foarte bine. Ieşind de la şcoală, copilul a încercat să se sinucidă, dar a fost împiedicat de la aceasta de R.Mizaras şi de un alt elev. Seara, băiatul s-a simţit tot atât de rău. Am chemat medicul de gardă, care i-a făcut injecţii cu calmante. Trei zile Gintautas n-a putut să se ducă la şcoală. Medicul i-a eliberat un certificat medical pe care i l-am înmânat pedagogului clasei".

— 22 FEBRUARIE 1948. Ziarul comunist Scânteia face cunoscut populaţiei ce fel de libertate religioasă există în România: "Clerul nostru are de acum înainte exemplul clerului ortodox din Uniunea Sovietică. Partidul muncitorilor nu poate rămâne indiferent faţă de prejudiciile suferite de muncitori, prejudicii care rezultă din ideile mistice cultivate de burghezi şi moşieri". După patru zile, se putea afla din ziarul Universul în ce consta importanţa cursurilor speciale pentru preoţi, iniţiate în scopul îndoctrinării acestora: "Aceste cursuri au devenit necesare, în primul rând pentru a oferi clericilor o nouă orientare, în armonie cu aspiraţiile democratice ale maselor populare".

— 22 FEBRUARIE 1972. S-a stins din viaţă, la vârsta de 86 de ani, Monseniorul Karel Skupy, episcop de Brno. Slujba de înmormântare a fost celebrată de Monseniorul Trochta, episcop de Litomerice. La cimitir, ultimele rugăciuni au fost spuse de Monseniorul Hluch, episcop de Ceske Budejovice. Cardinalul Koenig, arhiepiscopul Vienei, a fost prezent la funeralii, dar, conform agenţiei de presă austriece Kath Press, a fost avertizat că autorităţile cehoslovace îl consideră prezent la înmormântare cu titlu privat.

— 23 FEBRUARIE 1967. Deţinutul I.A.Hell s-a adresat astfel preşedintelui Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Ucraina: "Poporul ucrainean a trecut prin nenumărate tragedii de-a lungul istoriei sale, în cursul luptei pentru drepturi elementare, pentru demnitate naţională, pentru dreptul la existenţă. În lunga listă a acestor tragedii, una dintre cele mai mari, după execuţiile în masă din anii 30 şi 40, a fost, după părerea mea, represiunea contra intelectualilor ucraineni din 1965-1966, represiune care n-a luat o amploare catastrofală numai datorită numeroaselor proteste care au însoţit-o. În ce mă priveşte, mă număr printre acele persoane judecate şi condamnate fără să fi avut vreo vină".

— 23 FEBRUARIE 1974. În cadrul unei întâlniri de la Moscova, părintele Dimitri Dudko răspundea astfel "sufletului unei fiinţe care suferă şi nu înţelege": "Da, propaganda antireligioasă mutilează violent sufletele omeneşti. Ni se repetă mereu aceleaşi lucruri, la şcoală, la institut, în presă şi în cărţi, ca şi cum s-ar dori să fim hipnotizaţi. Dar, mai devreme sau mai târziu, trebuie să se producă o repunere în drepturi a valorilor. Când s-a petercut aşa ceva, spre 27-28 de ani, a fost totuşi foarte dureroasă. Şi atunci au apărut dificultăţile. Repunerea în drepturi are loc, dar, din păcate, dispunem de foarte slabe forţe spirituale. Dacă le-am fi format din copilărie, ar fi fost altceva. Ce avem de făcut? [...] Pot să vă indic o cale: deveniţi religioşi, cu seriozitate, străduiţi-vă să cultivaţi creştinismul în propria voastră viaţă. Credeţi-mă, în acest caz nu veţi mai fi niciodată singuri. Ca preot, am întâlnit multe fiinţe cărora le-am repetat fără încetare că acela care are încredere în Dumnezeu nu va fi niciodată dezamăgit sau batjocorit. Am fost deţinut într-un lagăr, am luptat pe front în timpul războiului şi m-am convins că numai credincioşii (bineînţeles, adevăraţii credincioşi) au forţă vitală, pot să-şi apere condiţia lor de oameni şi să păstreze imaginea lui Dumnezeu".

— 25 FEBRUARIE 1967. Boris Talantov a adresat o scrisoare deschisă procurorului general al U.R.S.S.: "Am aflat prin intermediul postului de radio B.B.C. că exact în momentul în care eram hărţuit la sediul K.G.B. din Kirov, pentru a se obţine retragerea semnăturii mele, mitropolitul Nicodim, care se afla la Londra, tocmai declara că documentul pe care îmi pusesem semnătura - o scrisoare - era anonimă, în consecinţă, fără nici o valoare şi care nu merita nici o atenţie. (Este vorba despre scrisoarea trimisă, în august 1966, patriarhului Alexei, în numele credincioşilor din regiunea Kirov, semnată de doisprezece credincioşi, printre care şi Talantov. Scrisoarea exprima protestele credincioşilor contra distrugerii şi jefuirii bisericilor.) Mitropolitul a mers mai departe, declarând că este gata să certifice exactitatea declaraţiei sale printr-un jurământ depus pe Cruce şi pe Biblie. De asemenea mitropolitul a mai ţinut să adauge că numele şi adresele persoanelor care au semnat această scrisoare erau fictive, că în realitate aceste persoane nu există şi, chiar dacă există, niciodată ele n-ar fi semnat o scrisoare care să fie transmisă în străinătate. După această emisiune de la B.B.C. am înţeles, în sfârşit, de ce K.G.B.-iştii au depus atâtea insistenţe pentru ca să-mi retrag semnătura de pe scrisoare. În calitatea mea de credincios ortodox, am fost profund scandalizat de declaraţia mitropolitului Nicodim, care nu poate să aibă nici cea mai mică îndoială în legătură cu autenticitatea scrisorii adresate patriarhului, deoarece el este acela care conduce departamentul de relaţii externe al Patriarhiei".

— 25 FEBRUARIE 1973. La Cervonoarmeisk, regiunea Rovno, din Uniunea Sovietică, credincioşii care au luat parte la o întâlnire de rugăciuni, în casa lui Tabaciuk, au fost agresaţi şi împrăştiaţi cu brutalitate de membrii unui grup de civili, în frunte cu preşedintele Sovietului local şi cu locotenentul de miliţie Cernîi. După împrăştierea credincioşilor, Tabaciuk a fost convocat la Sovietul local, unde a fost apostrofat şi ameninţat. "Dacă nu încetaţi să vă întâlniţi - i-a strigat adjunctul comandantului Miliţiei - o să-ţi confiscăm casa. În ceea ce te priveşte te vom judeca pe loc, aici!".

— 26 FEBRUARIE 1938. În cartea Noii martiri ruşi a părintelui Mihail Polski, autorul evocă o noapte de teroare organizată de N.K.V.D. împotriva clericilor şi credincioşilor din Poltava. "Clericii au fost arestaţi în bloc - diaconi şi cei care aveau o cât de modestă funcţie în biserică. Părintele Ivan, oficiant la ultima biserică din regiune, încă deschisă, a fost şi el arestat, ca şi aceia dintre credincioşii răspunzători în faţa statului comunist de existenţa unei parohii. În fruntea clericilor arestaţi s-a aflat episcopul Teodosie şi preotul Kovalenko, de la parohia Sfântul Nicolae. Pentru că N.K.V.D.-iştii erau prea puţin numeroşi pentru a face totul în acea noapte, s-a apelat la nişte simpli miliţieni pentru a se îndeplini planul la arestări (unii miliţieni şi-au cerut iertare de la feţele bisericeşti arestate). Rudele celor arestaţi în acea noapte le-au adus pachete până în luna mai. Atunci au fost anunţaţi de către N.K.V.D. că deţinuţii au fost condamnaţi la zece ani de lagăr cu interdicţia de a avea legături cu exteriorul. De atunci familiile lor n-au mai ştiut nimic de ei".

— 27 FEBRUARIE 1949. Patriarhul Bisericii ortodoxe române, Iustinian Marina, a declarat în faţa a cinci sute de preoţi, reuniţi la Bucureşti: "Regimul de democraţie populară din ţara noastră ne asigură întreaga libertate de organizare şi acţiune, fără să se amestece deloc în problemele Bisericii". Această declaraţie dezonorantă este ecoul servil al unui articol publicat în ziarul comunist Scânteia, din 22 februarie 1948. Autorul articolului considera că Biserica ortodoxă rusă trebuie să devină modelul urmat cu sfinţenie de Biserica ortodoxă română şi că partidul muncitorilor de la noi nu mai trebuie să tolereze ca tocmai muncitorii să fie influenţaţi negativ de ideile religioase cultivate de burghezia şi moşierimea română.

— 27 FEBRUARIE 1964. Un fragment din cartea părintelui Werenfried van Straaten, Acolo unde Dumnezeu plânge: "Satul slovac Likavka fremăta de lume. Erau şi oameni din împrejurimi, veniţi cu grabă de la distanţe de kilometri. La capătul a trei ore de aşteptare, un cortegiu funerar a ieşit din biserică. Sicriul, purtat pe umeri de patru muncitori, prin mulţimea emoţionată, era acoperit de un patrafir violet şi încadrat de treizeci şi două de fetiţe îmbrăcate în rochii albe. Parohul, alţi doi preoţi şi sute de credincioşi ai parohiei urmau sicriul, rugându-se. Likavka celebra simultan sfârşitul şi începutul vieţii unuia dintre fiii săi; aproape cincisprezece ani sătenii n-au ştiut nimic despre calitatea lui de preot. Abia după moarte, când fostul paroh, emoţionat până la lacrimi, i-a acoperit sicriul cu cele mai de preţ ornamente sacerdotale pe care le-a putut găsi, vestea s-a răspândit cu repeziciune: Benjamin, muncitor zidar, era preot în clandestinitate. Întreaga regiune a intrat în efervescenţă. În noaptea care a precedat înmormântarea, biserica a devenit prea mică pentru a primi mulţimea de credincioşi, veniţi să-l vegheze pe mort şi să se roage pentru el. Părintele Benjamin nu putuse să oficieze niciodată o slujbă în biserica lor; iar ei n-au putut să-l sărbătorească atunci când a intrat în ordinul preoţesc. Benjamin a aparţinut acelei familii de eroi anonimi, care, fără fast exterior, în secret şi în ilegalitate au intrat în rândul preoţilor. Oamenii n-au ştiut nimic. Dar acum, când nu mai avea nimic de ascuns şi când alţi preoţi îi dezvăluiseră secretul, credincioşii considerau că aveau datoria să onoreze public memoria şi demnitatea concetăţeanului lor. Şi astfel, înmormântarea părintelui Benjamin a devenit, în această ţară comunistă, o manifestare de credinţă, de respect pentru sacerdoţiu şi de devotament pentru Biserica persecutată".

— 28 FEBRUARIE 1948. În cadrul unei şedinţe de partid, secretarul general al Partidului Muncitoresc Român, Gh. Gheorghiu-Dej, a declarat că " Biserica catolică constituie încă singura barieră care stă în calea instaurării definitive a regimului de democraţie populară în România".

Petre Gherman comentează această afirmaţie (Sufletul românesc sfâşiat):

"Consecinţa acestei atitudini de dată recentă a regimului de la Bucureşti faţă de Biserica catolică a fost punerea în practică de către forţele guvernamentale a unui plan combinat, în vederea aplicării loviturii decisive. Pentru aceasta comuniştii români au declarat că acei credincioşi care ar dori să se alăture noului regim de democraţie populară n-ar putea fi împiedicaţi s-o facă de către episcopii şi clerul lor, vânduţi imperialismului şi papalităţii.

Comuniştii mai speră să semene discordia între preoţi şi credincioşi. În realitate, revenirea la ortodoxie a unor catolici uniţi va fi prezentată ca o amplă mişcare populară, în timp ce credincioşii care vor rămâne de neclintit în ataşamentul lor faţă de papalitate vor fi îndepărtaţi. De asemenea, este edificatoare aluzia făcută de Gheorghiu-Dej la clerul ortodox care n-ar trebui să rămână indiferent la atitudinea reacţionară a clerului catolic. Această aluzie trădează intenţia comuniştilor de a exploata complicitatea dintre clericii ortodocşi şi cei catolici, dispuşi să accepte compromisuri, pentru a lichida Biserica catolică de rit bizantin".

— 28 FEBRUARIE 1971. Profesorul V. Cealize i-a trimis o scrisoare conducătorului Bisericii ortodoxe ruse, părintele Pimen: "Credincioşii din Narofominsk mi-au cerut ajutorul. De patruzeci de ani, locuitorii acestui oraş nu au o biserică, dar nu i-a părăsit speranţa de a avea cândva una. Autorităţile, nerespectând legea, le resping cererile. Cine sunt aceşti oameni care fac neîncetat demersuri, în numele legii? Ei sunt ortodocşi asemenea celor care încă din timpuri străvechi au văzut în Biserică şansa unei mângâieri spirituale; ei sunt asemenea celor care au cerut în zadar binecuvântarea pentru a trăi şi a suferi de la părinţii lor spirituali. Şi acum, aceşti oameni vor să-şi regăsească Biserica, şi pentru asta cer binecuvântarea părinţilor lor spirituali, venind la conducătorul lor, de la care aşteaptă iarăşi binecuvântarea. Dar, binecuvântarea Excelenţei voastre le-a fost refuzată de secretarul vostru, părintele Victor. Conform spuselor acestuia, dacă autorităţile nu sunt de acord să se deschidă o biserică, înseamnă că însuşi Dumnezeu n-o vrea şi că nu mai au de ce să aştepte binecuvântarea. Ca profan, toate acestea m-au condus la concluzia că cei care au cerut ajutorul au fost respinşi de propriii lor părinţi spirituali. Este oare posibil ca Excelenţa voastră să-i respingă din proprie voinţă pe cei care au venit la el, este posibil ca Excelenţa voastră să nu le dea binecuvântarea şi sprijinul celor cărora le este pastor?".

— 29 FEBRUARIE 1960. Revista umoristică Crocodilul, din Moscova, ilustrează opinia unanimă conform căreia "trimiterea unor conferenţiari atei în campanii şi la dezbateri publice cu reprezentanţi ai cultului n-a dat rezultatele scontate". Astfel în revistă apare o caricatură în care doi bărbaţi şi o femeie, îngenuncheaţi în faţa unui altar, se roagă cu toată sinceritatea: "Doamne, trimite repede în raionul nostru un conferenţiar antireligios". Constantin Grunwald, autorul lucrării Viaţa religioasă în U.R.S.S., trage concluziile: "Judecând după această caricatură, propaganda ateistă a unor asemenea conferenţiari este cea mai eficientă metodă de a face să crească numărul credincioşilor. Muzeele antireligioase nu mai sunt de actualitate. La un moment dat, toţi turiştii erau conduşi prin aceste muzee şi toată Europa vorbea despre ele. Astăzi, nu mai există aşa ceva la Moscova, din câte ştiu. La Leningrad, celebra catedrală Notre-Dame din Kazan...a rămas tributară acestui obicei, dar publicul a renunţat de multă vreme să se mai intereseze de asemenea obiective turistice".