CAPITOLUL VIII

CAPITOLUL VIII

"E-o lege a şoimilor: până la capăt". (Cicerone Theodorescu)

Alexa

Când spun gardian sau temnicer, mă încearcă în egală măsură un sentiment de silnicie şi dispreţ, deşi printre aceştia au fost şi oameni mai buni, foarte buni sau chiar excepţionali. Puţini, foarte puţini, dar au fost totuşi, iar unul dintre ei, de fapt singurul pe care l-am întâlnit în toată viaţa de detenţie, a fost Alexa, al cărui nume de botez, din păcate, nu i l-am ştiut niciodată.

După evadarea celor trei deţinuţi din Aiud, celebră prin strategia pusă la punct de ei înşişi şi curajul deosebit izvorât din disperare, pentru noi, întemniţaţii, perioada 21 - 31 decembrie 1952 a fost un prăpăd, un dezastru, un adevărat iad instalat în incinta închisorii.

Gardienii şi-au dat arama pe faţă, arătând exact cine sunt. Ardeleanu urla ca o hienă înfometată când ridica bâta deasupra capului pentru a o coborî cu străşnicie peste oasele noastre; se dezlănţuia în el animalul, cu toată sălbăticia şi ferocitatea sa. Urmau Barabaş - român de origine maghiară, Liţă - ţigan ungur şi Dumitru Năstase din Vaslui, comuna Codăieşti. Din această comună, în temniţa Aiudului, era dl. Corcoţoiu, împreună cu doi fii ai săi, dintre care unul jurist, fost director al închisorii din Piatra Neamţ, şi celălalt economist. La această familie, Dumitru Năstase fusese argat în curte, iar când a dat cu ochii de foştii lui stăpâni i-a bătut cu sete, consecvent, fără nici un motiv. M-am gândit mult la această întâmplare şi mi-am zis: să te păzească Dumnezeu de domnia celor mici, urgia prostului şi răzbunarea mojicului! De asemenea, mai erau Biro, Pavel Moldovanu, Marcu Vasile şi cei trei fraţi Maier, Mailat, Sas Pamfilie şi alţii. Până să ajungeam în Celular, cădeam de mai multe ori în genunchi sau ne prăbuşeam la pământ sub bâtele acestor asasini, acestor mizerabili călăi.

Când am ieşit de la schimbul III, am văzut un coridor de gardieni, care începea din poarta fabricii, continua în prima curte dintre celulele de izolare şi fabrică, apoi cotea în partea stângă, trecea prin faţa Secţiei I şi ajungea până la Celular. Din câte ştiu, temniţa avea 275 de gardieni dar în acel cordon cred că erau cel puţin 220-230. Îmbrăcaţi în albastru, fiecare având în mână bâte, răngi, bucăţi de metal, picioare de pat sau tulpini de arbuşti, formau un culoar sinistru, numai al morţii.

Unul câte unul, în şir indian, încercam să trecem pe sub ploaia de lovituri. Bâtele se lăsau cu trosnet în cap, pe umeri, spate sau în picioarele deţinuţilor care se poticneau, cădeau în genunchi sau rămâneau pe pietrişul din curte. Când, în sfârşit, intram în Celular, acesta îmi părea un mic rai faţă de cele prin care trecusem. Acelaşi lucru se întâmpla cu noi şi la plecarea din Celular înspre fabrică, la ora 12 noaptea, când mergeam în sala de mese, unde luam terciul - adică un polonic de 300 grame de făină puţin fiartă în apă.

Circa 20-25 de inşi dintre noi, socotiţi mai periculoşi, aveau lanţuri, între care Dumitru Oniga - subinginer şi poet, din Stupca lui Ciprian Porumbescu, şi Dumitru Cristea - dobrogean, tot subinginer, coleg şi prieten cu primul. Dacă Dumitru Oniga a fost şi rămâne un erou al temniţelor, al credinţei în Dumnezeu şi al dragostei de patrie, Dumitru Cristea a fost un adevărat martir.

Pentru a-i observa mai bine pe cei legaţi în fiare, gardienii se aplecau, apoi îi aşteptau cu bâtele înălţate deasupra capului. Într-una din zile, când mă întorceam din fabrică în Celular, în faţa mea mergea Dumitru Cristea, pus în lanţuri şi abia respirând. În momentul când Ardeleanu a ridicat bâta pentru a-l pocni, printr-o mişcare rapidă am sărit în faţa lui primind de bunăvoie trăsnetul care a urmat, în felul acesta scutindu-mi prietenul de încă o lovitură ce i-ar fi putut fi fatală. Din creştetul capului, apoi pe şira spinării şi până în călcâie, am simţit ca şi cum m-ar fi pătruns un fier roşu pentru a mă despica în două. Am auzit clar cum mi-a pocnit ţeasta şi s-a clătinat ceva în cap, după care m-am prăbuşit iar sângele mi-a inundat faţa şi umerii, ţâşnind pe gură, pe urechi şi pe nas. Ardeleanu a ridicat din nou bâta şi m-a pocnit, aşa cum eram - lungit la pământ.

- Lasă-l, măi! Lasă-l că-l omori! N-auzi? Opreşte-te!

Cuvintele parcă veneau din altă parte, tot mai stins, până ce au dispărut definitiv. La intrare în Celular, m-am simţit dus pe braţe de cineva, care a descuiat celula 78, a împins uşa cu piciorul şi m-a aşezat pe pat.

Când am deschis ochii, am rămas mut de uimire: era gardianul Alexe...

Ceea ce făcuse pentru mine implica un risc prea mare, care depăşea cu mult statutul pe care îl avea, cel de gardian al închisorii.

În momentul când a părăsit celula, Alexa a murmurat cu privirile în lacrimi:

- Copil al suferinţei! Copil al suferinţei!...

În acea perioadă, schingiuirile şi ororile abătute asupra deţinuţilor din Aiud au fost dirijate de comandantul Dorobanţu care era prezent la toate silniciile şi alerga de la un gardian la altul, strigându-le:

- Loveşte, Adeleanu! Trage-i, Barabaş! Arde-l, Liţă!

Într-una din ultimele zile ale lui decembrie 1952, tocmai trecut prin furcile caudine ale coridorului de foc, mi-am dat seama că gardianul care încheia acel şir funest nu avea nici o bâtă şi nici nu lovea vreun deţinut. Era tot Alexa.

Văzându-l cu mâinile goale, Dorobanţu a venit în faţa lui şi i-a strigat spumegând de mânie:

- Loveşte, Alexa! Loveşte, ce stai?!

De această dată, răspunsul lui Alexa m-a uimit şi mai mult:

- Eu nu lovesc! Loveşte dumneata, tovarăşe comandant!

Intrând în sala de mese, mi-am zis că acestui om i s-ar cuveni o statuie înălţată în timpuri mai bune, chiar în acel loc.

În noaptea de 31 decembrie, când am mers pentru a ne lua terciul, Alexa stătea exact acolo unde îl înfruntase pe Dorobanţu cu doar câteva zile în urmă. Când am trecut pe lângă el, s-a apropiat şi mi-a şoptit de abia auzit:

- Copil al suferinţei! Europa Liberă deja a vorbit de ceea ce se întâmplă cu voi aici... Aşa că stai liniştit, totul o să se termine în cel mai scurt timp.

În timp ce mâncam cu bunul meu prieten Ştefan Olaru, din Piatra Neamţ, i-am mărturisit în şoaptă cele spuse de Alexa, Fănică fiind un om de mare încredere. Era ora 24.00 când în depărtare am auzit ceva bubuituri, semn că anul 1953 îşi intra în drepturile sale.

În toamna lui 1953, lucram la un gater din curtea fabricii. Sima Tănase, din Soveja-Vrancea, şef de la tâmplărie mecanică, în afara faptului că nu-l prea ajuta capul, mai era şi rău. În urma unei reclamaţii a acestui individ, am fost dus din fabrică direct în Zarcă şi aruncat într-o celulă goală. Deşi era o toamnă târzie şi foarte friguroasă, am dormit jos, fără pătură şi fără să mi se dea mâncare, iar a doua zi, seara, am fost scos în fabrică. După ce am fost pedepsit încă o dată în urma denunţului acestui cetăţean, am mers la dânsul şi i-am spus:

- Ascultă, bade Sima! Eu n-am de gând să mor în Aiud, iar pe dumneata te voi căuta acasă, acolo unde stai, în Vrancea, nume şi faimă pe care le-ai batjocorit, având în vedere că de acolo s-au ridicat cei şapte feciori ai bătrânei Vrâncioaia. Rezultatul a fost că, în seara aceea, în loc să merg în Celular ca să mă odihnesc pentru o altă zi de muncă, am fost dus în pumnii şi picioarele unui gardian şi apoi împins pe uşa Zărcii. Acolo, însă, unde întrevedeam o altă noapte cumplită, de serviciu era... Alexa.

Zâmbind, m-a dus într-o celulă şi mai târziu mi-a adus o gamelă plină de fasole, doar boabe, de la bucătărie. Punându-şi degetul la gură în semn că trebuie să tac, s-a dezbrăcat de şubă, spunându-mi să mă învelesc în ea şi să dorm. A stat toată noaptea cu ochii pe geam să vadă dacă nu vine în inspecţie ofiţerul de serviciu. Poate să fi fost miezul nopţii când Alexa a deschis uşa în fugă şi mi-a luat şuba, aruncându-şi-o pe umeri.

- Vine un drac!

După ce acel "drac" a trecut, mi-a adus din nou şuba care mi-a fost şi saltea şi velinţă, timp în care el s-a plimbat pe coridor, în frig, iar eu am dormit păzit de acest om cu suflet atât de mare.

O altă întâmplare cu Alexa a avut loc tot în Celular, în aceeaşi celulă 78. Fusesem pedepsit să stau zi şi noapte într-una din carcerele de la parter, situată chiar între celula 78 şi camera mare. Era atât de strâmtă, încât nu puteam nici să mă întind, şi nici să stau măcar pe vine. După ce s-a dat stingerea la ora 22.00, uşa carcerei s-a deschis încet şi Alexa mi-a făcut semn să merg să mă culc în celula mea. Până dimineaţa, a rămas în uşa Celularului pentru a veghea, în eventualitatea că ofiţerul de serviciu sau comandantul ar vrea să inspecteze secţiile şi posturile unde supraveghează gardienii.

Nu ştiu dacă cineva, întemniţat fiind, a mai încercat atâta bucurie pe care am trăit-o eu în acele momente. Parcă mâna lui Dumnezeu plana asupra mea, parcă Maica Domnului mă acoperea iar îngerul păzitor nu mă pierdea din priviri.

Pe la sfârşitul primăverii anului 1957, când Alexa ieşea din schimb pentru a merge în familie, ofiţerul politic l-a luat din poartă ordonându-i să se dezbrace. La percheziţie, a găsit asupra lui scrisoarea unui deţinut, care trebuia să ajungă la Bucureşti. Eterna trădare a lui Efialtes şi a lui Iuda revenea din nou după mii de ani. Alexa a fost dus imediat într-o celulă de la etajul I, aripa dreaptă, orientată înspre apus, pe acolo trecând zilnic gardieni care îl scuipau şi îl loveau.

Mă aflam în D.O. când un deţinut care venea din Aiud mi-a spus că Alexa a fost condamnat de Tribunalul Militar. În 1964, în urma decretelor de graţiere, după ce au fost puşi în libertate toţi deţinuţii politici, a ieşit din temniţă şi Alexa. Bietul de el însă a fost în permanenţă urmărit şi aşa, ca din "întâmplare", o maşină l-a accidentat mortal în plină stradă.

Mă simt obligat şi mi-am propus chiar în programul meu de viitor să-l caut pe Alexa, să ajung la cimitirul unde se află pentru a îngenunchea măcar o singură dată în faţa mormântului său.

Ani de zile, atât în ţară, cât şi în străinătate, în toate bisericile pe care le-am vizitat i-am aprins o lumânare şi m-am rugat lui Dumnezeu pentru sufletul lui bun. Frate Alexa, dormi în pace şi "cerul să-ţi fie deschis!"

Biriş

În urma decretelor de graţiere din 1964, s-a eliberat şi Victor Biriş. Câţiva ani mai târziu, în gara din Mediaş, întâlnindu-l întâmplător, un fost camarad de temniţă îi zise:

- Ei, Victore, ce zici de poziţia ta din Aiud?!

În gară, tocmai intra un accelerat care venea de la Cluj. Prinzându-l de braţ, i-a spus:

- Un moment, te rog!

Şi Biriş a plecat în grabă ca şi cum ar fi văzut pe cineva care nu trebuia pierdut, îndreptându-se spre trenul care sosea. În doar câteva clipe, de pe peron, Biriş făcu un salt, ajungând exact sub roţile acestuia...

"- Ce faci, Alecule? întrebă Victor Biriş.

- Bine! îi răspunse prinţul. Dar tu ce faci, ce cauţi acolo? Tu, Victore, crezi că, într-adevăr, e bun locul unde stai?

- Da, sunt convins că este bun.

- Şi, dacă vei ajunge la convingerea că alegerea ta nu este bună, ce vei face?

- Mă voi sinucide! veni răspunsul...

- Ei, bine, Victore, te vei sinucide!"

Acesta a fost deznodământul dialogului dintre cei doi foşti camarazi şi prieteni.

În vara anului 1965, mă aflam într-un tren accelerat care venea de la Bucureşti. Ieşisem pe coridor şi, cu geamul deschis, admiram frumuseţile naturii care se desfăşurau prin faţa ochilor mei. Trenul şi-a încetinit viteza, pentru că deja intrasem în gara Mărăşeşti. Deodată, în faţa ochilor mei, se profilă maiestuos Mausoleul Eroilor din primul război mondial. Fulgerător, m-am văzut în urmă cu mulţi ani în Aiud, în celula 253, lângă generalul Gabriel Negrei: "Îmi promiţi?"

Am intrat grabnic în compartiment şi mi-am luat geanta din plasă, apoi mi-am vizat biletul pentru un alt tren şi am plecat către Mausoleu.

Cu ajutorul unui ghid care se afla acolo, am găsit mormântul celebrului erou pe care îl căutam. M-am rugat la o oarecare distanţă şi apoi, în genunchi, am parcurs cei câţiva metri până am ajuns la placa şi crucea pe care era incrustat numele lui. Am aprins nu una, ci câteva lumânări, specificând că prima este din partea generalului Negrei, cel care, pe frontul de la Mărăşeşti, a fost decorat cu cea mai mare distincţie românească pentru ofiţeri - Ordinul "Mihai Viteazul".

M-am desprins greu de acele locuri unde era concentrată elita armatei române, eroii legendari ai neamului românesc, cei care au salvat România poate în cea mai grea situaţie prin care neamul românesc a trecut în decursul istoriei sale. De acolo şi până în gară, nu mi-am mai putut stăvili lacrimile... Încercând să-l ghicesc pe generalul Gabriel Negrei sus de tot, în cer, i-am şoptit:

- Domnule general, mi-am respectat promisiunea şi socot că nu mi-am făcut decât datoria!

Silvia

După mai bine de 15 ani, adică în septembrie 1964, m-am reîntors pe locurile natale. Nici satul meu, nici satul Silviei - Gura Hangului - nu mai erau la vedere, dispărând sub apele lacului de la Bicaz.

Benedict Hotnog mi-a spus că Silvia se căsătorise şi locuia în satul Bistriţa (astăzi Alexandru cel Bun), în apropierea mânăstirii cu acelaşi nume.

Într-o după-amiază tristă de toamnă, cu un cer tulbure ca şi sufletul meu, am bătut în poarta Silviei. A venit la gard, cu aceiaşi ochi albaştri ca şi cerul, peste care trecuseră nori grei şi furtuni, dar care însă nu i-au putut răpi nimic din frumuseţea de odinioară. Mirată, m-a întrebat cu cine doresc să stau de vorbă. Am privit-o adânc în ochi... Vocea îmi scăzuse şi cuvintele îmi erau sugrumate de emoţie. Era reîntâlnirea la care visasem de atâtea ori în temniţă, cu o încărcătură de trăiri şi sentimente care, adunate ani în şir, stăteau să năvălească toate parcă într-o singură clipă...

- Nu vă voi spune doamnă cine sunt şi de unde vin, înainte ca dumneavoastră să mă recunoaşteţi, i-am zis...

Silvia m-a privit lung şi atent în adumbriri vălurite de tristeţe, încercând să mă găsească în chipurile cunoscute demult. Deodată, se lumină la faţă:

- Grigoriţă!

Şi-a acoperit faţa cu mâinile şi izbucni într-un plâns adânc şi încărcat. A deschis poarta şi mi-a făcut semn să intru, căci vocea parcă îi pierise de tot...

O priveam mut şi voiam să cred cu toată fiinţa că păşesc alături de ea în grădina cu flori, printre cireşii înălbiţi primăvăratec, într-o lume care părea cândva că ni se deschide pentru totdeauna...

În casă, nici unul dintre noi nu putea spune nimic însă în mintea fiecăruia se derulau imaginile trecutului nostru atât de frumos, dar atât de scurt. Deşi aveam să ne spunem multe, după îndelungă tăcere am început cu greu să vorbim. Parcă se simţea vinovată că am găsit-o căsătorită...

Cu ochii plecaţi ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă lacrimile, îmi vorbi stins, dar cu aceeaşi voce caldă pe care o ştiam şi în care ghicisem durerile înmănuncheate ale anilor cât nu ne văzusem.

- Te-am aşteptat, Grigoriţă, şapte ani... N-am ştiut nimic de tine, nici măcar dacă mai trăieşti. Îmi pierdusem până şi nădejdea că ne vom mai revedea vreodată...

- De 15 ani te visez, Silvia, şi te-am purtat cu mine din temniţă în temniţă şi din celulă în celulă...

Silvia avea un copil în vârstă de 5-6 ani, care, intrând în casă şi văzând-o pe maică-sa plânsă, o tot întreba:

- De ce plângi, mamă?

Neprimind nici un răspuns, şi-a întors privirile înspre mine ca să se convingă dacă nu cumva eu sunt motivul tristeţii care o cuprinsese pe mama lui şi, văzându-mi ochii înroşiţi, îmi zise ghiduş:

- Aha! Te-am prins! Şi tu ai plâns!

Cu privirile numai în pământ, Silvia nu-i răspundea copilului, ci îl tot mângâia pe creştet şoptindu-i să stea cuminte pe pat sau să meargă afară, să se joace.

Trecuseră cam doi ani de la această întâlnire şi, într-o zi, pe Bulevardul Republicii înspre gară, am văzut-o pe Silvia, cu băiatul şi cu un domn înalt, despre care am bănuit că nu poate fi decât soţul ei. Când am ajuns în dreptul lor, am salutat înclinând capul dar copilul, care mă cercetase deja din priviri, îi strigă domnului:

- Tăticule! Tăticule! |sta-i omul care a venit atunci la mama!

Silvia s-a întors râzând:

- Taci, drace, din gură! Grigoriţă, vino te rog să ţi-l prezint pe soţul meu!

M-am supus, iar acest domn cu maniere deosebite mi-a spus că ştie despre mine numai lucruri frumoase şi este mândru că am fost prietenul soţiei sale.

Am mers împreună la un restaurant şi am cinstit o cupă cu vin de bucuria acestei minunate întâlniri iar la despărţire au insistat să le fac o vizită, în familie, ca să stăm de vorbă pe îndelete.

- Ştiu cât aţi iubit-o, mi-a spus soţul Silviei, şi vă asigur că şi Silvia v-a iubit foarte mult... Ori de câte ori vorbea despre dumneavoastră, privea pierdut undeva departe, iar ochii i se umpleau de lacrimi...

Generalul Nicolae Dăscălescu

Din partea de vest a satului Girov, porneşte un deal care ţine până în Piatra Neamţ, învecinându-se cu dealul Balaurul şi cartierul Vânători, situat în partea de sud-est a oraşului, unde se află o unitate militară - Regimentul 15 Dorobanţi. Acest regiment şi-a căpătat numele de faimă în războiul din 1877, când, la Plevna, în faţa redutelor Griviţa I şi Griviţa II, ostaşii nemţeni au cucerit aceste mari bastioane şi au înfipt drapelul românesc pe redută.

Pe acest deal, încă din primăvară când se arăta firul ierbii, până târziu, toamna, putea fi văzut un bătrân cu o barbă albă ca a lui Moş Crăciun, purtând o turmă de vreo 20-25 de cârlani adunaţi din tot satul. Păzitorul nostru de oi purta o traistă pe umăr, în care avea ceva merinde şi câteva cărţi, însă foarte mult timp din zi îl petrecea admirând dealurile şi munţii din jur. De nişte aduceri aminte, privirile bătrânului când se luminau, când se întristau până la lacrimi.

Pe acelaşi deal, recruţii din unitatea militară a Regimentului 15 Dorobanţi făceau instrucţie şi teme de luptă. Mai multe zile la rând, un locotenent încercase o temă de luptă care nu-i reuşea deloc pentru că formaţia militară cu care se antrena îl dădea de fiecare dată peste cap.

Urmărindu-i acţiunea, bătrânul se apropie de el şi, zâmbindu-i cu blândeţe, îi întocmi o temă de luptă atât de apărare, cât şi de atac. Necăjit de faptul că până şi un cioban ştie mai multă tactică de luptă decât el, se răsti la acesta şi-l alungă.

Bătrânul oier plecă şi în colţul gurii îi apăru un zâmbet amar.

Trecu un an de la această întâmplare şi, într-o zi, un ofiţer şi un grup de soldaţi veniseră la instrucţie pe acelaşi deal. Atent la mişcările militarilor, acelaşi bătrân dădea dezaprobator din cap. În cele din urmă, se apropie de ofiţer şi îi zise:

- Domnule locotenent, anul trecut mi-aţi vorbit urât şi m-aţi alungat când v-am spus că tema pe care o aplicaţi nu este bună. Şi dovadă a acestui lucru este că pe umărul dumneavoastră n-a mai apărut nici o stea. De data aceasta, vă rog să mă ascultaţi.

Calm, cu multă siguranţă, păzitorul de oi întocmi un plan de bătălie, în faţa căruia locotenentul rămase mut de uimire.

- Cine sunteţi dumneavoastră şi ce grad aţi avut în armată?

- Numele meu n-o să vă spună nimic, îi răspunse bătrânul, dar ca militar am fost general de armată.

Fulger parcă trecu peste ochii ofiţerului, călcâiele îi scăpărară în poziţia de drepţi şi cu mâna la caschetă salută:

- Să trăiţi, domnule general!

Bătrânul zâmbi, se întoarse şi plecă la oile lui, în timp ce locotenentul încremeni în poziţie de drepţi şi nu-şi mai putea reveni din uimirea ce îl cuprinsese. Cu planul de luptă făcut de "oier", tânărul ofiţer a fost înaintat în grad şi citat pe armată. Comandantul regimentului avu însă curiozitatea să-l întrebe cum reuşise să realizeze un plan atât de iscusit, în felul acesta ofiţerul fiind nevoit să spună că adevăratul strateg este un cioban, fost general de armată.

În campania din Răsărit, în afară de un bun camarad şi conducător de oşti, Nicolae Dăscălescu a fost un om cu suflet mare şi, totodată, un bun creştin. Avea grijă întotdeauna de ostaşii lui şi se simţea îndatorat faţă de oricare cetăţean întâlnit în drum. Astfel, pe frontul din Rusia, a salvat câteva mii de civili de la o moarte sigură prin înfometare, civili de toate vârstele, dar în special femei, copii şi bătrâni.

Între cele două fronturi, în vale se afla un sat populat de circa 2.000 de oameni, izolat de restul lumii şi prădat de înşişi ostaşii sovietici. Neavând posibilitate de comunicare şi nici de a se alimenta, zilnic mureau cu sutele, căci de 4-5 săptămâni, de când erau între fronturi, nimeni nu le venise în ajutor. Cu multe riscuri, generalul Nicolae Dăscălescu trimitea în sat ostaşi români încărcaţi cu alimente.

Şi frontul a înaintat înspre inima Rusiei, ca apoi să se întoarcă la bază şi să pornească înspre apus, de această dată nu alături de ostaşii germani, ci împotriva lor. De la Cotul Donului şi Marea de Azov, generalul Nicolae Dăscălescu şi ostaşii români au ajuns în Munţii Tatra, iar la sfârşitul războiului până aproape de Praga. Era cunoscut sub numele de "Eroul din Munţii Tatra". După acel trist 9 mai 1945, generalul şi ostaşii români au făcut cale întoarsă pe jos, de la Praga la Bucureşti, trecând prin Budapesta şi intrând în ţară pe la Curtici-Oradea.

În anul 1950, în trecere spre Moscova, Gheorghe Gheorghiu-Dej a mers şi la Praga, unde secretarul general al Partidului Comunist Cehoslovac l-a întrebat de soarta generalului Dăscălescu, cerându-l ca specialist pentru instruirea armatei cehoslovace. La Moscova, Stalin l-a întrebat pe Dej de acelaşi general care, deşi inamic, salvase de la moarte circa 2.000 de nevinovaţi. După ce s-a întors din Rusia, Gheorghiu-Dej s-a interesat la subalternii săi cine este generalul Dăscălescu, cerând să fie adus în faţa lui.

Într-o celulă a închisorii Jilava, arhiplină, un gardian întrebă care este generalul Dăscălescu. Spălat, bărbierit şi îmbrăcat cu hainele pe care le avea la magazie, generalul Dăscălescu a fost dus cu o maşină la Gheorghiu-Dej. Au urmat mai multe întrebări, după care i s-a spus că este liber, fiind condus până în stradă. Spre marea sa uimire, când a văzut că nimeni nu-l mai urmăreşte, generalul a rămas mult timp pe gânduri, neştiind încotro să apuce. S-a hotărât s-o ia înspre satul natal, la singura fiinţă apropiată pe care o mai avea în viaţă - o soră văduvă, săracă şi care locuia în casa părintească din ţinutul Neamţului.

Comuna Girov îşi primea într-una din zile un fiu, plecat încă de tânăr şi reîntors acum bătrân. Cu pensia de 80 de lei pe care conducerea comunistă i-o dădea lunar acestui fost general de armată, erou atât pe Frontul din Răsărit, cât şi pe Frontul din Apus, Nicolae Dăscălescu avea voie să moară de foame, neposedând nici un fel de avere.

Chiar dacă toţi îl cunoşteau şi îl iubeau pe acest mare om de stat, nimeni nu putea să îl ajute, aşa încât, pentru a nu fi povară pentru sora şi nici pentru nepoţii săi, păzea cârlanii satului, pe dealul din Vânători.

După alte două luni de la această întâlnire, un colonel comandant de regiment şi un ofiţer inferior urcau dealul pentru a-l întâlni pe bătrânul păzitor de oi. Au discutat cu el, spunându-i dorinţa superiorilor de la Bucureşti. De la această întâlnire, au mai trecut câteva luni şi generalul nostru a primit o înştiinţare că de la 128 lei, pe care îi căpătase la ultima mărire, pensia i-a fost stabilită la 2.500 lei. De asemenea, i se comunica faptul că, la sărbătorile naţionale ale RSR, va putea purta hainele militare şi decoraţiile câştigate pe Frontul de Vest, va putea merge la Bucureşti, unde va sta în tribună cu cei mari, în Piaţa Aviatorilor, primind defilarea care va avea loc de sărbătoarea respectivă. Totodată, i s-a interzis de a mai păzi oile satului pe deal.

În luna iulie 1969, l-am vizitat la Spitalul "Dr. Angelescu" din Piatra Neamţ, într-o rezervă de la etajul doi. Ieşiţi pe coridor, am stat de vorbă cred că mai bine de trei ore. Mi-a istorisit multe lucruri din zbuciumata lui viaţă, confirmându-mi şi ceea ce ştiam eu despre dumnealui.

- Am avut noroc, mi-a mărturisit, că n-am apucat să fiu judecat şi am scăpat doar cu câteva luni de închisoare.

Pensia de 2.500 lei nu a fost niciodată ridicată integral de el, ci maxim o treime, în jur de 800 lei, şi numai în cazuri excepţionale 900 de lei, pentru a-şi asigura o viaţă de spartan, cum spunea dânsul. Pentru restul banilor semna şi-i oferea copiilor săraci, văduvelor, orfelinatelor, spitalelor, azilelor de bătrâni etc.

De la ieşirea din Jilava, nu a părăsit niciodată satul natal Girov sau oraşul Piatra Neamţ pentru a merge la vreo defilare străină lui şi poporului român, nu a mai îmbrăcat haina militară şi nu a răspuns niciunui apel al autorităţilor comuniste.

Când ne-am despărţit, mi-a spus cu adâncă tristeţe:

- Vino să mă mai vezi că nu peste mult timp mă duc dincolo.

Am mai fost, într-adevăr, în două rânduri la el.

Pe la jumătatea lunii septembrie 1969, în faţa Casei de cultură am văzut drapelul românesc îndoliat. În hol, pe catafalc, l-am recunoscut pe cel care a fost generalul de armată Nicolae Dăscălescu, Eroul de la Stalingrad şi Eroul din Munţii Tatra, erou al atâtor bătălii şi erou în viaţa civilă. Am îngenuncheat.

Câteva ore mai târziu, o coloană nesfârşită de oameni urma cortegiul funebru. Înmormântarea era făcută de primăria oraşului pentru că decedatul fusese sărac şi nu mai avea pe nimeni.

În faţa Liceului "Petru Rareş", cortegiul s-a oprit, însemn al despărţirii de instituţia unde fostul elev a primit lumină, fiind premiant pe tot parcursul anilor de studiu. Cei care priveau şi foarte mulţi elevi s-au alăturat acestei nesfârşite coloane pentru a-l conduce pe ultimul drum pe acest om iubit de toţi. Am numărat 34 de generali, în majoritate străini, printre care şi francezi. L-am însoţit până la cimitir, ca un ultim omagiu adus acestei mari personalităţi a neamului românesc.

Plecat fără voia mea de pe meleagurile dragi şi revenit după aproape 8 ani, am mai îngenuncheat o dată la mormântul lui. Şi, în sfârşit, când am fost nevoit să-mi părăsesc ţara, plecând în exil, m-am trezit din nou în faţa mormântului acestui om, cu ochii scăldaţi în lacrimi:

- Nu mai pot îndura atâta nedreptate! Iartă-mă că plec! Nu mai pot! Mă duc să mor pe alte meleaguri!

La Liceul "Petru Rareş"

La o oră de biologie, profesorul care ţinea locul titularului, respectiv al doamnei Luminiţa Krausz - aflată în concediu de maternitate, a atins problema viselor. A tratat această problemă în derâdere şi fără să dea o explicaţie precisă. Observând însă că discut în şoaptă cu colegul meu de bancă şi sesizând că am o altă părere, mi-a cerut să o expun. Am explicat că sunt trei feluri de vise: datorate agenţilor externi, datorate refulării sau dorinţelor puternice din timpul unei zile şi, în sfârşit, vise premonitorii sau filozofice. Cerându-mi să le detaliez, am vorbit despre primele două categorii, specificând că ultima este de o cu totul altă natură.

Insistând să vorbesc şi despre a treia, am explicat că sursa lor vine pe o altă cale şi are în ea ceva divin. Cu o oarecare ironie, profesorul m-a întrebat dacă eu cred în existenţa lui Dumnezeu. Răspunzându-i că da şi în mod nelimitat, mi-a cerut să-i explic acest fapt. Pentru început, i-am relatat o întâmplare reală, petrecută pe ţărmul mediteranean al Franţei, legată de Fericitul Augustin, care căuta argumente de existenţă a lui Dumnezeu pentru a scrie o carte pe înţelesul tuturor.

Într-o dimineaţă, când soarele încă nu răsărise, acesta se plimba pe plajă, căutând să pătrundă cât de cât sferele cereşti. La un moment dat, în faţa lui vede un copil de o frumuseţe angelică, având, după propria-i apreciere, vârsta sub doi ani. Dezbrăcat cum era, la doar câţiva metri de apa mării copilul făcuse cu mâinile o gaură în nisip. Cu o insistenţă cum numai un copil de vârsta lui o poate avea, îşi umplea pumnişorii cu apă apoi mergea până la gaura din nisip, unde o vărsa. Privea cu nedumerire cum apa dispărea în câteva clipe. Şi iarăşi, copilul mergea şi îşi umplea pumnii cu apă, se întorcea în grabă, o vărsa în nisip, dar apa se făcea nevăzută. Minunat de cele văzute, Fericitul Augustin îl întrebă:

- Dar ce faci acolo, minunea lui Dumnezeu?

Copilul, în modul cel mai firesc posibil, îi răspunse:

- Nu vezi ce fac? Vreau să mut marea în gaura asta!

- Păi, bine, tu nu vezi ce mare este marea? Cum ar putea să încapă într-o gaură atât de mică?!?

- Fac exact ceea ce vrei tu să faci! Vreau să mut marea în gaura asta mică, pe când tu vrei să-l încapi pe Dumnezeu în mintea ta îngustă!

Realizând că se află în faţa unei minuni, Fericitul Augustin s-a lovit cu palma peste frunte, ca şi cum ar fi vrut să se trezească dintr-un somn adânc. Ridicându-şi privirile, şi le îndreptă din nou înspre copil, însă acesta nu mai era acolo şi doar urmele de paşi pe nisip, care se pierdeau până departe, mai atestau prezenţa unei făpturi reale pe plajă... Întâmplarea este reală şi a fost consemnată atât în presa timpului, cât şi în diferite cărţi.

După ce am relatat acest fapt, în sală s-a făcut linişte, iar eu - parcă încurajat şi mânat de cineva din spate, am continuat să vorbesc de cele 12 argumente raţionale despre existenţa lui Dumnezeu, după Toma D'Achino, Enzelm de Kantembury, René Descartes şi Immanuel Kant, pe care le-am auzit şi învăţat în Aiud, de la marele teolog Nichifor Crainic.

Deşi foarte mirat de cele spuse de mine, profesorul nu m-a contrazis, iar în următoarele două ore încă am mai vorbit ceva în legătură cu acest subiect. Mulţi dintre colegii mei şi-au luat notiţe, apoi, în pauze sau după cursuri, mi-au cerut mai multe explicaţii. Mi-am dat seama că ceea ce fac implică asumarea unei mari responsabilităţi în faţa conducerii comuniste, dar aspectul în sine nu m-a determinat să mă opresc, ci din contra, le-am vorbit foarte mult colegilor, hotărât şi convingător.

Unul dintre colegii mei, C.C., infam informator al Securităţii, m-a vândut acesteia precum Iuda Iscarioteanul şi nouă luni mai târziu, pe 21 ianuarie 1970, căpitanul de securitate Ionaşcu Guiţă mă aresta din biroul unde lucram la Industria laptelui.

Comandantul Securităţii, Ioan Popa, a trimis un grup de securişti, între care cpt. Rusu de la Consiliul Securităţii Statului Bucureşti, cpt. Nicolau şi cred că era şi maiorul Marian Brădeanu. După ce mi s-a percheziţionat casa, am semnat declaraţia în dreptul consemnului arestat. Întrebat fiind de cpt. Rusu cui vreau să las în custodie lucrurile pe care le aveam, mi-am cerut permisiunea să le scot în curte şi să le dau foc. L-au obligat atunci pe proprietarul meu, dl. Popa, fost colonel în armată, pensionar dar coleg de birou cu mine la Contabilitate, să ia în custodie mica mea proprietate.

Am fost anchetat în stare de libertate în perioada 21 ianuarie - 31 martie 1970.

În timpul întrevederilor, distanţa dintre mine şi ofiţerul anchetator era doar lăţimea biroului la care ne aflam. Fiind conştient şi stăpân pe propriile mele puteri, am reuşit în mai multe rânduri, captându-le privirea anchetatorilor mei, să obţin ceea ce eu doream. Aveam în faţa ochilor experienţa unui mare luptător sud-american care a relatat într-o carte o mare victorie obţinută asupra unui om de temut în toată regiunea respectivă. Iat-o: "Priveşte cu îndârjire, ţinteşte cu încăpăţânare pe cel ce te priveşte! Dacă îşi lasă privirile în pământ, va fi robul tău, dar niciodată nu ceda pentru că, în acest caz, vei fi tu victima lui".

Cpt. Rusu era un tip foarte inteligent şi, având în vedere că era şi un bărbat frumos, l-am întrebat într-o zi de ce nu s-a făcut artist, pentru că i-ar fi stat mai bine decât securist anchetator. A zâmbit, nu mi-a răspuns, dar mi-a spus că a constatat că mă ocup cu hipnoza. Pentru a evita această stare de lucruri, m-a rugat să mut scaunul din faţa biroului în spatele uşii, fiind o distanţă apreciabilă. În tot timpul anchetei care a urmat, locul meu a fost în permanenţă acolo.

Între timp, Codul penal fusese modificat şi în loc de art. 209 - în baza căruia a fost trimisă în judecată majoritatea zdrobitoare a condamnaţilor politici - acum era art. 166 al noului Cod penal.

Pe 11 iunie 1970, Tribunalul Militar Iaşi a deplasat pentru prima dată la Piatra Neamţ un complet de judecată într-un proces politic, preşedinte fiind lt. col. de justiţie Petru Gavrilaş iar procuror - lt. colonel de justiţie Alexandru Ionescu.

Sala fusese ocupată de securişti în civil, lucru pe care l-am făcut cunoscut cu voce tare imediat ce l-am constatat. Veniseră tata şi surorile mele Alexandrina şi Olga, precum şi o colegă, Laura, care îmi adusese un splendid crin imperial. De abia am avut bucuria să pun mâna pe el, că un securist mi l-a şi smuls din mână, mormăind ca un urs furios.

Din păcate, printre martorii acuzatori, am văzut şi câteva persoane foarte apropiate ale căror nume prefer să le trec sub tăcere. Dintre toţi cei care au depus mărturie, Marcel nu a scos nici măcar un cuvânt împotriva mea, spre deosebire de ceilalţi care au căutat să mă bage la adânc. La vremea aceea, Adina, fata lui, avea mai puţin de trei luni, fiind născută pe 25 martie în acel an, şi cu toate acestea a vorbit detaşat, cu "cărţile" pe masă, riscând să fie acuzat de fraternizare cu cel din boxă.

Procesul a durat mai mult de trei ore, aducându-mi-se acuzaţii fictive, aspect pe care l-am comunicat de altfel atât completului de judecată, cât şi celor prezenţi în sală. La un moment dat, preşedintele tribunalului m-a întrebat de unde îl cunosc pe prinţul Ghica. I-am răspuns calm că am stat cu dânsul în celulă, în Aiud, în timpul reeducărilor şi că mă înclin în faţa Domniei sale. Când preşedintele completului s-a ridicat pentru deliberare, ai mei erau convinşi că voi fi pus în libertate. Le-am spus ceea ce credeam, că voi fi condamnat între 8 şi 12 ani!

Pentru câteva clipe, imaginaţia mea a început parcă să capete formă, să ia amploare şi nori de ceaţă mi-au învăluit gândurile. M-am văzut din nou intrând pe poarta Aiudului, deschizându-mi-se toate celulele Zărcii, dar de această dată nu mai era nimeni cu mine. Eram singur, doar cu gândurile mele care căutau să evadeze dintre acei pereţi umezi ce ani de zile au format mormântul tinereţii mele...

Aştept o sentinţă, destin dezolant,

Dispare lumina, e ceaţă,

Prind aripi,

Plutesc între azur şi neant,

Între moarte şi viaţă...

După deliberare, completul de judecată mi-a comunicat sentinţa: 10 ani închisoare, cu interzicerea drepturilor pe timp de 8 ani, pentru infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste.

Iată-mă deci pentru a treia oară aruncat în temniţă, tot ca deţinut politic, pentru "crima" de a-mi iubi prea mult patria. În acel moment, mi-am dat seama că nu mai am ce căuta în propria mea ţară şi trebuie să merg cât mai departe de locurile dragi. În caz contrar, voi fi în permanenţă hăituit de cei fără Dumnezeu, până ce voi dispărea definitiv atât ca fiinţă, cât şi ca soldat care niciodată nu a părăsit prima linie de luptă, nu a părăsit tranşeul în care a intrat de bună voie şi neîmpins de nimeni din urmă.

Sentinţa nr. 183, pronunţată în Dosarul 159/1970, din 11 iunie 1970, Tribunalul Militar Iaşi, printre altele, consemna: "După executarea în întregime a pedepsei, inculpatul având domiciliul obligatoriu în localitatea Răchitoasa, judeţul Ialomiţa, reia legătura cu o serie de elemente dubioase şi în 1959, fiind trimis din nou în judecată, Tribunalul Militar Constanţa, prin sentinţa nr.349/16.06.1959, îl condamnă la 23 (douăzecişitrei ani) muncă silnică tot pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale.

În anul 1964, fiind graţiat de restul pedepsei, inculpatul, stabilindu-se cu domiciliul în oraşul Piatra Neamţ - aşa cum a declarat în anul 1962, (f.138), în Penitenciarul Aiud, unde îşi executa pedeapsa - că refuză să participe la orice activitate de reeducare şi nu renunţă la ideile legionare, îşi reia activitatea, trecând din nou la acţiuni care periclitează ordinea de stat, astfel că pentru a treia oară compare în faţa unui tribunal militar, ca inculpat. (...)

Tribunalul, în numele legii, hotărăşte: Cu unanimitate de voturi, îl condamnă pe Caraza Grigore la 10 (zece) ani pentru infracţiunea de <<propagandă împotriva orânduirii socialiste>>".