CAPITOLUL VII

CAPITOLUL VII

"Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul" (Matei 10, 28)

Stingerea

Oraşul Aiud face parte din judeţul Alba, fiind pentru o perioadă chiar capitală de judeţ. Persoană marcantă în acest oraş a fost contele Bela Bethlen care, printre altele, a ridicat colegiul ce îi poartă numele. Personal, în aprilie-mai 1951, în celula 253, de la etajul III, am locuit cu ultimul descendent al acestei familii ce purta numele străbunicului său, Bela Bethlen, şi nu ştiu dacă străbunicul său a fost un om rău, dar urmaşul lui era un tip înfiorător şi mare duşman al românilor.

Situat pe şoseaua principală Cluj-Alba Iulia, oraşul este foarte plăcut, având în partea de vest dealul cu Viile lui Ambrozie şi un străvechi castel. În partea de est, este calea ferată care merge paralel cu râul Mureş, în nord - Cheile Turzii, în sud - localitatea Teiuş. Aiud este un oraş liniştit, pare să fie populat mai mult de pensionari, cu o climă blândă, lipsită de prea mari călduri vara iar iarna de geruri. Apa din Aiud este foarte bună, iar vânturile aproape că nu se simt. Aceste calităţi ale oraşului au fost o adevărată binefacere pentru noi cei care am îndurat osânde de neimaginat.

În temniţă, am cunoscut chiar locuitori ai oraşului - Hulea, directorul Liceului "Titu Maiorescu", ofiţerul Pavel Gliga, fraţii Spaniolu şi alţii. Pavel Gliga, care m-a urmat şi în D.O. din Bărăgan, a stat o scurtă perioadă în Zarcă. Dimineaţa, când ieşea la programul zilnic, dacă se înălţa pe vârfuri din pragul WC-ului, o putea vedea pe soţia lui cum dădea de mâncare păsărilor în curte. La întoarcere în celulă, cu ochii înlăcrimaţi, ne spunea:

- Am mai văzut-o o dată pe soţia mea şi de acum pot muri liniştit.

Când temnicerii au aflat de acest lucru, a fost mutat la Gherla.

Gardienii se schimbau de două ori pe zi, dimineaţa la ora 7.00 şi seara la 19.00, iar la ora 22.00 avea loc stingerea. După încetarea clopotului care anunţa acest lucru, de la un geam al acestei crunte închisori se auzea o voce groasă, care purta în ea o notă de osteneală, dar şi o adâncă disperare: "Atenţiuuune! Atenţiuuune! De la Berlin la Vladivostok, stiiingereaaa! Stiiingereaaa! Stiiingereaaa!"

Strigătul producea pe tot întinsul temniţei o stare neînchipuit de grea. Vedeam cum, pe unde de eter, vocea gravă a acestui om străbătea Rusia, trecea Uralii, apoi Siberia, Baikalul, Taigaua, Vladivostokul, chiar Marea Japoniei şi Marea Galbenă. Într-un târziu, ecoul se întorcea, intra parcă în fiecare celulă din Aiud, spunându-ne că stingerea a avut loc pe tot acest întins blestemat şi bătut de Dumnezeu.

Morţi în Aiud

În Aiud, col. Gheorghe Crăciun era interesat să câştige cât mai mult teren favorabil în faţa comuniştilor, fireşte, făcând cât mai multe victime în rândul deţinuţilor, în special al celor din Zarcă, adică cei care, cu orice risc, au refuzat reeducarea. Acolo, în Zarca Aiudului, a murit filosoful Mircea Vulcănescu, fost ministru în timpul lui Antonescu, pentru a salva un tânăr care avea congestie pulmonară şi pe care l-a ţinut în braţe pentru a-i da căldură din căldura trupului său. Cu doar câteva clipe înainte de a-şi da duhul, acest om deosebit le-a spus celor din celulă să nu îl răzbune.

Un alt caz este cel al savantului George Manu care, la fel, a murit în această închisoare. Acolo, au fost ţinuţi cei mai mari dintre cei mai mari intelectuali ai ţării, dar şi oameni consideraţi periculoşi, după cum şi politicieni de marcă.

În iarna 1963-1964, după miezul nopţii, la uşa din faţa Zărcii a oprit o maşină lungă, de culoare neagră, cu număr mic. Din ea a coborât un bărbat care, ulterior, a fost izolat pe aripa dreaptă de la etajul I şi, pentru ca să nu ia legătura prin perete cu alţi deţinuţi, cele două celule vecine au rămas goale. Nici un gardian nu avea voie să-i vorbească acelui deţinut, în afară de col. Gheorghe Crăciun, comandantul închisorii, acel maestru de forţă al "reeducărilor" din Aiud.

Într-una din dimineţi, când gardianul de serviciu l-a scos la WC pe deţinutul izolat, a ţipat la dânsul înjurându-l să "mişte" mai repede. Oprindu-se, necunoscutul l-a apostrofat:

- De ce mă-njuri, mă?!! Tu ştii cine sunt eu? Eu sunt Vasile Luca, bă! Eu te-am îmbrăcat şi ţi-am dat serviciu, ţie şi la toţi ceilalţi!

Gardianul a amuţit.

Câteva seri mai târziu, necunoscutului izolat şi cu străşnicie păzit i s-a făcut rău. Cum gardianul nu avea voie să deschidă celula, l-a anunţat pe comandantul închisorii, care a sosit imediat, interesându-se de starea acestuia. A închis celula şi, după puţin timp, Crăciun s-a întors cu o pilulă pe care i-a dat-o bolnavului, împreună cu o cană de apă adusă de gardian. Până dimineaţă, Vasile Luca a fost mort.

Acestea mi-au fost relatate de către gardianul în cauză, prezenţa lui Vasile Luca în acea perioadă în Aiud fiind cunoscută de mulţi deţinuţi politici.

Reeducarea - metaforă a morţii

Cea mai cruntă perioadă din viaţa mea ca deţinut politic nu a fost cât am stat în celulele de piatră ale Galatei-Iaşi şi nici în aprilie 1950, când am păşit în Aiud, ci între anii 1962 şi 1964, în aceeaşi însângerată şi cumplită temniţă Aiud. Pentru toţi cei care au refuzat reeducarea, a reprezentat cea mai crâncenă antecameră a iadului, acolo unde mii de oameni aruncaţi trebuiau să fie ucişi lent, în chinuri care depăşeau cu mult metodele Inchiziţiei. Recent, am citit în presă un articol în care se spunea că Auschwitz-ul a fost mai uşor decât reeducările din Piteşti, Gherla şi Aiud. Fiecare zi petrecută în Zarcă însemna încă o condamnare. Sufeream pentru fiecare nou intrat pe uşa temniţei, iar când cineva pleca în libertate mă eliberam, parcă, odată cu el.

La ora 5.00, dimineaţa, când suna deşteptarea, ne echipam în grabă şi începeam să ne plimbăm unul după altul, într-un spaţiu care nu depăşea 2 m pătraţi. De la ora 5.00 şi până la ora 22.00, nu aveam voie să stăm pe pat, să ne rezemăm de perete, să stăm pe tinetă, să ne întindem pe duşumea, să ne apropiem de geamul oblonit sau de uşă... Totul ne era interzis. Ne era frig, foame şi dor de libertate, invocam în gând pe cei dragi şi am fi dorit să-i ştim, măcar pentru câteva frânturi de timp, alături de noi.

De pe coridor, cu cizmele introduse în pâslari, gardianul ne vâna fiecare mişcare "greşită" pe care, eventual, o făceam. Urechile noastre, care se adaptaseră la linişte, percepeau până şi cea mai slabă mişcare, chiar şi atunci când căpăcelul de pe "spion" se învârtea pentru ca ochiul pândarului să privească înăuntru... Aşa am constatat că eram observaţi la fiecare două-trei minute. Pentru acest lucru, pe fiecare din cele două laturi ale Zărcii erau câte doi-trei gardieni, plus un ofiţer de serviciu care urmărea activitatea paznicilor. Nu aveam voie să vorbim decât în şoaptă. Dacă unul dintre noi scăpa un cuvânt mai tare sau, în trecere, se atingea doar cu umărul de colţul patului, vizeta se deschidea şi gardianul însemna numele celui căzut în "greşeală". O oră mai târziu sau cel mult până la sfârşitul acelei zile, era dus cu pătura în cap în acea cumplită izolare unde trebuia să rămână, în cel mai fericit caz, 5 zile şi 5 nopţi.

Ne băgase în fiecare celulă un fel de sobă, o tulumbă, în formă de trunchi de con. Două-trei bucăţi de lemn şi câţiva cărbuni constituiau raţia de combustibil pentru o zi. Plantonul, însoţit de un gardian, trecea cu o feştilă înmuiată în motorină ca să aprindă cele câteva surcele sau hârtii din sobă, dar de multe ori nu reuşeam să păstrăm flacăra şi rămâneam în acelaşi frig care ne măcina trupurile... Nu o dată s-a întâmplat ca tineta sau vasul cu apă să îngheţe în celulă.

Când aprindeam focul, fiecare dintre noi punea în gamelă puţină apă ca să se înfierbânte sau măcar să se încălzească. Şi eram atât de fericiţi când reuşeam acest lucru pentru că sorbeam apa fierbinte din gamelă şi simţeam cum tot corpul ni se încălzeşte, că alungăm moartea din oase. Mai mult, parcă am fi sorbit o cantitate apreciabilă de Cotnari fiert cu cuişoare, scorţişoară şi zahăr.

Micul dejun consta fie dintr-o aşa-zisă cafea făcută din orz prăjit, fie dintr-un ceai la care nu puteai ghici niciodată ce buruiană are la origine, însă aceste licori niciodată nu aveau zahăr. Foarte rar, ni se dădea şi un terci, care era într-adevăr o mâncare deosebită şi ne închipuiam că ne ospătăm din bunătăţile Paştelui sau ale Crăciunului...

Prânzul se compunea dintr-o fiertură de arpacaş ori varză, cartofi sau, în cel mai fericit caz, fasole însă leguma propriu-zisă, dacă nu lipsea cu desăvârşire, putea fi numărată. Până şi boabele de arpacaş, care sunt atât de mici, nu treceau de 25-30 de bucăţi.

Seara, era tot ceva de genul acesta, dar mult mai slab decât la prânz. Singurul lucru mai consistent era pâinea făcută în tavă, 250 grame, pe care strângând-o în palmă o reduceai la mărimea unui ou de gâscă. Astfel, mâncarea dintr-o zi nu depăşea 600 de calorii, adică circa un sfert din normalul pe care trebuie să-l primească un om, fie acesta chiar şi în stare de trândăveală. Muream în fiecare zi, muream în fiecare ceas, în fiecare clipă muream!

În ianuarie 2004, am citit un interviu dat "Jurnalului naţional" de către Gheorghe Crăciun, comandantul închisorii Aiud în timpul reeducărilor din 1960-1964. Dacă mărturisirile lui ar fi fost adevărate, nu ar putea fi socotit de posteritate decât un om foarte corect, cinstit, de o moralitate ireproşabilă. În realitate, Gheorghe Crăciun rămâne unul dintre marii călăi ai acestui neam chinuit, de la care parcă şi Dumnezeu îşi întorsese faţa.

Nu vreau să readuc în faţa ochilor un prăpăd, un dezastru, un iad instalat pe pământ la care fiecare dintre noi a fost supus. Scoşi parcă în afara legii, în mod abuziv, noi nu mai aveam nici un drept. Un paria! Eram fiecare în parte câte un paria blestemat care putea fi pedepsit şi pentru simplul motiv că a călcat pe umbra călăului său. Acest lucru a durat ani şi nu ştiu ce putere am primit de Sus, nu ştiu cine ne-a încărcat ca pe un acumulator cu o forţă nevăzută şi a sădit-o atât de adânc în fiecare dintre noi. Ori poate s-a întâmplat aşa tocmai pentru a dovedi că voinţele puternice pot sta în calea răului? Cei care am rezistat până în ultima clipă în faţa prăpădului am fost oare aleşi de Dumnezeu pentru a-i redovedi existenţa într-o perioadă când era izgonit şi negat?

Cred că aşa a fost, pentru că în orice peisaj, în orice floare, în unduirea limpede a apelor şi în munţii falnici, în cerul albastru sau într-un copil frumos l-am văzut dintotdeauna pe autorul acestora, pe Dumnezeu Însuşi!

În strictul sens al cuvântului, reeducare sună acceptabil, dar pentru comunişti avea cu totul alte conotaţii. Echivalentul în viziunea lor era aducerea omului liber - făcut de Dumnezeu şi înzestrat cu numeroase calităţi, având chiar şi o scânteie de divinitate - în postură de sclav, de om fără voinţă, de om fără Dumnezeu. "Omul nou" dorit de aceştia era o simplă piesă de şah pusă la dispoziţia celui care joacă, era un animal care putea fi dus de funie direct la abator pentru a fi sacrificat. Comuniştii urmăreau ca toţi acei care erau cineva în viaţă, care aveau o personalitate distinctă, un punct de vedere, un sprijin pe verticală - în Dumnezeire - să fie reduşi la zero. În felul acesta, voiau să dispară o pătură de intelectuali, oameni de mare valoare să fie aduşi la condiţia de îndobitocire aşa încât să poată face ce vor cu ei şi, implicit, cu societatea românească. Cei care urmăreau acest lucru erau străini de neamul românesc şi întruchipau o forţă ocultă al cărei unic ţel era de a stăpâni o lume adusă la stadiul de turmă.

În toamna lui 1962, când reeducarea era în plină desfăşurare, din celebra şi sinistra Zarcă au fost scoşi toţi osândiţii care îşi făceau veacul acolo şi duşi apoi în diferite locuri, în special în fabrică. Din câte ştiu, aceştia primiseră aşa-zisa reeducare care, din păcate, era egală cu o plonjare de voie într-un noroi adânc, spurcat şi greu mirositor.

Pentru noi, ultimii rezistenţi dintre cei care refuzasem reeducarea, ziua de 29 noiembrie 1962 a reprezentat ultimul asalt al administraţiei temniţei de a ne smulge de pe o poziţie fermă şi luminoasă pentru a ne arunca în mocirla comunismului.

Mă aflam pe aripa sudică a Celularului, la etajul III, când un ofiţer, urmat de câţiva gardieni, mi-a cerut să-mi precizez poziţia. Liniştit şi foarte hotărât, de parcă o altă voce mi-ar fi suflat la ureche, am spus că nu pactizez cu acei care vor să-mi mutileze conştiinţa. Imediat, am fost scos din celulă şi izolat, iar a doua zi am dat o declaraţie prin care arătam că refuz reeducarea.

Pe aripa stângă a Celularului, începând de la celula 1 şi până la a 20-a, am stat izolaţi ultimele zile din noiembrie, decembrie şi douăsprezece zile din ianuarie, cu un regim straşnic de sever şi, din acel moment, pedepsele au început să se ţină lanţ. În luna decembrie, un ger cumplit m-a prins într-o celulă ai cărei pereţi erau împroşcaţi cu grund şi sare pentru a menţine continuu umiditatea în încăpere. În celulele de izolare din secţia I, mâncam o singură dată la trei zile iar seara primeam apă rece amestecată cu sare. Timp de 17 ore eram nevoit să mă plimb prin celulă până ce, extenuat, cădeam pe cimentul rece, îngheţat. Îmi aduc aminte că un gardian a spus că afară este un frig groaznic şi că termometrul ar fi coborât la -20 grade Celsius. Ştiu că atunci administraţia temniţei a făcut singura excepţie cu noi, scoţându-ne pe toţi de la izolare şi trimiţându-ne în celulele de unde plecasem.

Acolo, m-a primit zâmbind prinţul Alexandru Ghica, prinţ şi la propriu, şi la figurat, un mare domn al pământului. Vorbind despre dimensiunile acestui om, l-aş alătura marilor cavaleri medievali plecaţi din inima Europei să elibereze Ierusalimul, sau Ceahlăului care domină întinsa Moldovă până departe, peste hotare. Cei care am luat atitudine în faţa reeducării trebuia să stăm continuu sub teroare, una din modalităţi fiind şi cea de a spăla duşumeaua celulei, chiar şi de două ori pe zi, aruncând apă cât mai multă care nu mai apuca să se usuce şi al cărui abur îl trăgeam în plămâni. Executam cu rândul această silnicie. N-am uitat niciodată că, ori de câte ori îmi venea rândul, prinţul Ghica nu mă lăsa, pe considerentul că sunt bolnav. Făcea el această operaţie şi pentru mine, intrând pe burtă pe sub paturi şi frecând o duşumea care, pe zi ce trecea, parcă se subţia tot mai mult. Pe 13 ianuarie 1963, am fost scos din celular şi dus în Zarcă.

Luni de zile mai târziu, prin noiembrie a aceluiaşi an, am fost scoşi cu forţa din Zarcă şi duşi în fostă sală de mese, unde aveau loc şedinţele reeducaţilor, patronate de casapul Gheorghe Crăciun. Când ne-am apropiat, am dat cu ochii de mai multe personalităţi, cunoscute în România şi străinătate, care trecuseră - de voie, de nevoie - în tabăra opusă. Victor Biriş, care se afla printre aceştia, şi-a încrucişat privirile cu prinţul Ghica. Buni prieteni, amândoi executau un mandat din ianuarie 1941. Ceea ce îi diferenţia era faptul că acum se situau pe poziţii opuse.

- Ce faci, Alecule? întrebă Victor Biriş.

- Bine! îi răspunse prinţul. Dar tu ce faci, ce cauţi acolo? Tu, Victore, crezi că, într-adevăr, e bun locul unde stai?

- Da, sunt convins că este bun.

- Şi, dacă vei ajunge la convingerea că alegerea ta nu este bună, ce vei face?

- Mă voi sinucide! veni răspunsul...

- Ei, bine, Victore, te vei sinucide!

După "reeducările" de la Piteşti, Gherla, Târgu Ocna şi Canal, al căror răsunet depăşise graniţele României şi îngrozise tot Apusul prin cele întâmplate, conducerea comunistă din România a renunţat la metoda stalinistă al cărui părinte, de fapt, era Anton Semionovici Macarenko. Astfel, aceştia au schimbat metoda şi au îndulcit titlul: în loc de reeducare, au numit-o "activitate cultural-educativă".

În anul 1959, a fost adus la conducerea închisorii Aiud col. Gheorghe Crăciun, fost chestor al Poliţiei, apoi şef al Securităţii din Braşov şi şeful diviziei de securişti care au luptat în Munţii Făgăraş împotriva rezistenţilor anticomunişti - între aceştia fiind ing. Gavrilă Ogoranu şi fraţii Arnăuţoiu, Dabija (Munţii Banatului) şi alţii.

Se cunoaşte bine că singura ţară guvernată de comuniştii sovietici care a luptat, efectiv, cu arma în mână împotriva acestora a fost România. În afara acestor misiuni îndeplinite de Gheorghe Crăciun, a fost şi cea din 1946, în timpul celebrelor greve studenţeşti de la Cluj, când l-a însoţit pe Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei la acea vreme. Cel care a condus grevele studenţeşti a fost studentul teolog Valeriu Anania, călugăr.

Pentru ca Gheorghe Gheorghiu-Dej să fie cel mai mare exponent al partidului comunist, a trebuit să-l doboare pe Lucreţiu Pătrăşcanu, care, de fapt, era singurul intelectual din cele câteva sute de comunişti.

Acolo, la Cluj, când Valeriu Anania l-a întrebat pe Lucreţiu Pătrăşcanu care este scopul comuniştilor în ţară la noi, acesta a răspuns: "Înainte de a fi comunist, eu sunt român". A fost singura "greşeală" faţă de partidul comunist, pentru care Lucreţiu Pătrăşcanu a plătit cu viaţa: un singur glonţ în ziua de 14 aprilie 1954, la Jilava. Din acea clipă, drumul lui Dej a fost liber pentru a-şi atinge mârşava ţintă pe care o urmărea.

Aşadar, la Aiud, Gheorghe Crăciun ajunsese comandant al închisorii în urma promovării în drepturi. În perioada 1960-1964, acest satrap a organizat şi condus reeducarea în spirit ateu şi comunist a unui număr de 7.000 de deţinuţi politici intelectuali - şi spun intelectuali pentru că Aiudul concentra o categorie superioară de oameni. Mijloacele întrebuinţate în reeducarea orientată înspre Infern erau altele decât cele de la Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Jilava sau pe întinsul Canalului Dunăre-Marea Neagră. Dacă în aceste închisori, deţinuţii au fost chinuiţi prin metode diabolice şi necunoscute până atunci - în decursul istoriei încheindu-se cu schingiuirea omului până la moarte, în Aiud s-a întâmplat cu totul altfel.

La greva studenţească de la Cluj, din 1946, Valeriu Anania s-a situat undeva foarte sus, dar cele ce au urmat mai târziu i-au tăiat elanul cu care pornise şi, rostogolindu-se, a ajuns undeva într-un adânc de hău. Ani la rând a fost secretarul particular al patriarhului Iustinian Marina, scăpând astfel de prima arestare din 1948, iar câţiva ani mai târziu, când Securitatea punea mâna pe el pentru a doua oară, preasfinţitul patriarh a mers personal, smulgându-l din ghearele acesteia.

În 1958, a avut loc în România al doilea mare val de arestări, când Securitatea, cu executanţi ceva mai răsăriţi, l-a luat pe Valeriu Anania, ducându-l într-un oraş de provincie pentru a nu mai fi găsit cu una, cu două. Aşa se explică faptul că, în 1960, era deţinut politic în Aiud iar când au început reeducările, călugărul-teolog se afla în fruntea bucatelor...

Gheorghe Crăciun s-a întâlnit cu fostul şef al studenţilor grevişti de la Cluj şi, probabil, cei doi s-au înţeles atât de bine, încât i-a dat mână liberă lui Valeriu Anania să conducă reeducările din Aiud.

La camera 78 din Celular, fostul student îşi avea instalată o masă, scaun, hârtie la dispoziţie şi tot confortul ce i se cuvenea ca şef. Marea calitate a lui Anania era o inteligenţă sclipitoare. Avea o minte ascuţită, era foarte cult şi un excelent orator. Aş putea să afirm că şi diavolul este foarte inteligent pentru că, iniţial, şi el a fost înger! De această dată însă Anania şi-a aşternut inteligenţa nu la picioarele Lui Iisus, ci la ale satanei.

Din 1960 până în 1962, reeducările din Aiud au avut un curs lent. Se citeau cărţi, ziare sau reviste, mâncarea era bună şi suficientă. Deţinuţii aveau voie să primească pachete de acasă, inclusiv ţigări, în celule şi saloane se putea dormi pe saltea, pe cearşaf chiar, şi, în sfârşit, se bucurau de o oarecare libertate. Acea scânteie de dumnezeire cu care fusese înzestrat omul spre deosebire de regnul animal dispărea treptat în fiecare reeducat care îşi vindea sufletul. Şi, din păcate, au fost foarte mulţi.

Iureşul cel mare a pornit în 1962 şi a ţinut până în vara lui 1964, în această perioadă abătându-se cea mai mare tornadă a tuturor timpurilor peste românime, doborând o lume care s-a menţinut în picioare ani la rând, 10, 15, poate 20, poate chiar mai mult... Oameni care au rezistat în faţa furtunii asemenea stâncii din vârf de munte, bătută de vânturi şi ploi, s-au rostogolit cu vuiet şi trosnet... Nu ştiu ce s-a întâmplat, nu-mi dau seama nici astăzi, după mai bine de 40 ani care au trecut de atunci. Ce puteri născute, ce timpuri ucigaşe, ce iaduri au împins în străfunduri oameni de măreţia unui Horea, unui Tudor Vladimirescu, unui Avram Iancu? Oameni care au înnobilat istoria cu credinţa nestrămutată în idealurile ce i-au consacrat, ducând cu ei flacăra libertăţii şi onoarea întregului neam atunci când poporul nostru era în cumpăna de a rămâne pe harta lumii sau a dispărea în negura timpurilor. Acei oameni, de măreţia celor mai sus amintiţi, s-au prăbuşit irevocabil şi fapta lor cu greu va putea fi explicată vreodată urmaşilor sau cititorilor acestor rânduri. Aceste căderi pot fi justificate numai de spălarea creierului, de anumite mutaţii produse în subconştient în urma unui îndelung coşmar sau a unui calvar continuu, a schingiuirilor fizice şi morale, a unor suferinţe care depăşiseră cu mult supliciile chinezeşti şi care au atins pragul disperării în toate temniţele politice.

Specific încă o dată că metoda a fost schimbată, dar cei supuşi reeducărilor de acolo aveau în memorie un Piteşti, Gherla sau Canal care le instalaseră groaza în toată fiinţa lor, Aiudul adăugând ultima formă de reeducare, poate în cea mai rafinată şi elaborată manieră. Repet: dacă la Piteşti nu s-a putut rezista, la Aiud, aşa-zisa activitate cultural-educativă putea fi respinsă doar cu riscul de a muri în tranşee, dovadă că au rezistat sub 1% fără să accepte reeducarea. Reamintesc adagiul filosofului Seneca: "Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob!"

În susţinerea celor spuse de mine, redau un fragment din cartea lui Nistor Chioreanu, "Morminte vii", pag. 341-342:

"Din nenorocire însă, cu aceasta nu s-a terminat calvarul mărturisirilor. A doua zi, când am coborât la cei doi prieteni, Petraşcu îmi spune:

- Bine că ai venit! Trebuie să mergem la secţia I, unde un deţinut, fost călugăr şi fost legionar, Valeriu Anania, s-a apucat să scrie o carte despre păcatele Legiunii. Colonelul Iacob ne-a rugat să mergem să-l ajutăm şi să semnăm şi noi cartea. N-avem încotro, trebuie să o facem şi pe asta. Într-un fel e bine că putem corecta exagerările.

- Vezi, Nicolae? i-am zis, e destul să faci un pas pe coastă la vale, ca după aceea să nu te mai poţi opri!

Nicolae a dat neputincios din umeri. Ne-am dus. Aşa l-am cunoscut pe poetul şi scriitorul Valeriu Anania, de care nu auzisem până atunci, un om înalt şi cu o mustaţă neagră, mare, lăsată pe o gură lacomă. Numai a călugăr nu arăta. Toată figura lui exprima dragoste de viaţă şi lăcomie de bucurii ieftine.

Trăgea cu pasiune din ţigară. Ne-a citit capitol cu capitol şi, împreună cu Petraşcu, ne-am făcut observaţiile şi l-am făcut să taie multe pagini, spunându-i că altfel nu semnăm.

În fiecare zi, se eliberau acum câteva sute de deţinuţi. La 30 iulie, trebuiau să se elibereze Petraşcu şi Orbulescu. Cu o zi înainte, Petraşcu îmi spune că mai este o carte de formă mare, scrisă cu tuş pe hârtie specială, pe care trebuie să o semnăm şi noi în calitate de coautori. Ea a fost semnată înainte de toate gradele legionare aflate în Aiud. Este un pamflet. Ne-am dus să o vedem şi tot maestrul Anania ne-a arătat-o şi ne-a întins-o s-o semnăm.

- Eu nu semnez, am zis! Cum s-o semnez, când nici măcar nu-i cunosc conţinutul?

- Este tot ce-am scris şi în cartea mică, domnule Chioreanu, a zis Anania, numai capitolele sunt aşezate altfel. Aşa mi s-a cerut, aşa am făcut.

- Daţi-mi măcar timp s-o citesc.

- Păi nu mai aveţi timp. Cartea pleacă chiar acum la Bucureşti.

- Eu n-o semnez!, am zis.

Până la urmă, am ajuns la un compromis, eu şi Petraşcu am semnat o declaraţie pe aceeaşi coală de hârtie, arătând că semnăm cartea din solidaritate cu cei care au semnat-o înaintea noastră, dar noi nu-i cunoaştem conţinutul".

Prin excelenţă, cartea cu pricina este opera "călugărului" nostru Valeriu Anania. Acolo dădea în sinteză reeducările din perioada 1960-1964, în calitate de şef al acestor "activităţi cultural-educative". Cele 64 de persoane care formau Comitetul de reeducare îmi sunt cunoscute, întâlnindu-le, în majoritate, de-a lungul anilor de temniţă. Caut să precizez şi să rămână scris că primul dintre cei 64 este Valeriu Anania, iar ultimul Cristofor Dancu, tot fost călugăr.

De fapt, din punctul de vedere al autorilor şi al colaboratorilor trecuţi prin reeducare - şi care vrând-nevrând au semnat, cartea tratează în mod subiectiv şi calomnios activitatea Mişcării Legionare "Arhanghelul Mihail". De asemenea, este abordată şi "Activitatea cultural-educativă" văzută de nişte oameni în care se produsese acea schimbare de ordin psihic aşa încât binele devenise rău şi totul era văzut şi conceput în culori sumbre.

Fenomenul numit Piteşti, nemaiîntâlnit până atunci în lume, în istoria omenirii, a reuşit să-şi pună amprenta şi la această ultimă reeducare din Aiud. Ceea ce s-a produs în Aiud însă nu poate fi luat de bază, nu poate fi considerat un adevăr având în vedere precaritatea sănătăţii mintale a victimelor - excepţie făcând doar cei câţiva care au condus reeducarea şi care erau conştienţi de răul pe care îl fac. Ba mai mult, au şi întrevăzut finalul acestei triste şi dureroase prăbuşiri a unei generaţii de elită care a constituit crema şi, în acelaşi timp, scutul neamului românesc; s-au angajat ca voluntari, mergând până într-atât, încât au ucis în ei până şi instinctul de conservare.

Mircea Dumitriu, şi el trecut prin închisorile comuniste, a mers cândva la Anania şi l-a întrebat pentru ce a făcut reeducările din Aiud. Anania a păstrat o lungă tăcere, apoi i-a spus că memoriile dânsului vor fi publicate după moarte şi atunci se vor lămuri multe lucruri.

Probabil că, dacă aş fi fost în locul domnului Mircea Dumitriu, l-aş fi întrebat de ce nu vrea să lămurească aceste lucruri în timpul vieţii şi de ce abia după ce dânsul va dispărea ca fiinţă. Îi lipseşte curajul respectiv? Sau este adeptul adagiului latinesc "De mortius nil nisi bene" (Despre morţi nimic altceva decât de bine).

Discursul prăbuşirii

Eram scoşi din Zarcă şi duşi obligatoriu în fosta sală de mese pentru deţinuţi, unde se ţinea aşa-zisa culturalizare, care, în fapt, era îndobitocirea unor oameni aflaţi într-o ireversibilă şi continuă cădere, înspre afunduri.

Pentru că sala reeducării devenea neîncăpătoare când eram duşi şi cei din Zarcă, se instalau afară mese, bănci şi scaune. Valeriu Anania, plin de importanţă, se plimba cu mâinile la spate prin faţa noastră iar prin discursul pe care ni-l ţinea căuta să atingă cât mai mult coarda sentimentală, şi aşa întinsă prea mult. În afară de comandantul închisorii, de faţă erau ofiţeri şi, bineînţeles, paznici-temniceri. S-o fi crezut, poate, un Cicero? Nu ştiu, dar îmi aduc aminte că, după ce închideam ochii ca să nu-l mai văd, mă prindeam cu ambele mâini de marginea băncii pe care stăteam, până când simţeam că oasele au pătruns prin lemn... Spuneam în continuu "Tatăl nostru" şi mă rugam lui Dumnezeu să nu mă părăsească.

- Auziţi, voi, cei din Zarcă!, spunea Anania. Afară, în prag, o mamă bătrână, cu mâna streaşină la ochi, scrutează zarea. O soţie îşi aşteaptă soţul. Un copil îşi aşteaptă tăticul - pe care poate nici nu-l mai cunoaşte şi care nu se mai întoarce odată. Auzi? O vorbă bună, un cuvânt, o şoaptă, frate drag, ce zici?

În jurul meu, simţeam pe câte unul cum se prăbuşeşte, de obicei persoane care pentru noi reprezentau un mit. Aşa s-a întâmplat şi cu un bun prieten, avocat, cu care făcusem D.O. în Bărăgan şi reintrasem în temniţă cu acelaşi lot, primind şi el aceeaşi condamnare de 23 ani. L-am simţit că-i tremură mâinile, genunchii, apoi, aplecându-se spre mine, mi-a zis:

- Grigore, nu mai pot! Iartă-mă!

În zadar l-am prins de umeri, în zadar i-am cuprins mâinile, i le-am strâns şi i le-am sărutat, rugându-l să rămână...

- Nu mai pot, Grigore! Iartă-mă! Simt că-mi cedează nervii...

Şi s-a dus înspre Anania! Atunci, parcă l-am văzut prăbuşindu-se în gol, fără să mai poată să se agaţe de ceva care să-l salveze...

Iarna din 1963-1964 a fost cea mai grea perioadă din toată detenţia mea. Atunci, am executat un număr de 65 zile de izolare, singurul care m-a depăşit în domeniul pedepselor fiind prinţul Alexandru Ghica, care a executat peste 70 de zile. Nu vreau să fac nici o comparaţie cu această personalitate marcantă a neamului românesc şi a celor întemniţaţi pentru o idee în slujba unui ideal atât de mare, atât de sfânt, sunt însă obligat să scot în evidenţă acest lucru.

După câte ştiu, prinţul Ghica nu a reuşit să scrie şi să-şi publice memoriile. Măcar pe această cale să fie cunoscute suferinţele acestui mare om.

Stăteam câteva zile în celula îngheţată din Zarcă, pentru ca apoi să mă bage din nou la izolare, şi iarăşi, şi iarăşi, în condiţii inimaginabil de grele. Preţul cel mare plătit pentru îndrăzneala de a refuza reeducarea era însăşi existenţa noastră în această lume a temniţei comuniste.

În celula de izolare, începând de la ora 22.00 şi până la 5.00 ni se lăsa din perete un pat din plăci aglomerate, ni se arunca o pătură care nu era întreagă, în afară de faptul că era ruptă şi cu găuri, care trebuia să ne fie şi saltea şi velinţă. Mă întindeam pe acel pat şi, în câteva clipe, adormeam. Înainte de aceasta însă murmuram "Tatăl nostru" şi îl rugam pe Dumnezeu să nu rămân paralizat, dacă, totuşi, nu voi îngheţa până dimineaţa.

În izolarea special amenajată pentru cei pedepsiţi din Zarcă, timp de 17 ore din cele 24 nu aveam voie să ne atingem de pereţi, să ne rezemăm de uşorul uşii, să stăm pe marginea tinetei - care nu avea capac şi care scotea un miros îngrozitor nemaifiind spălată - şi nici să stăm, eventual, lungiţi pe ciment. Masa o primeam o dată la trei zile şi consta din 250 grame de pâine şi o zeamă călduţă, câteodată rece, fiind greu de precizat din ce era făcută. Fiecare clipă de izolare era o trecere prin iad, o defilare prin faţa a zeci de legiuni de diavoli, fără să ştim, fără să ne dăm seama dacă în partea opusă mai există o poartă prin care să ieşim din acel cumplit infern.

Ochii mi se duseseră adânc în fundul capului, picioarele îmi tremurau şi, la un efort mai mare de a tuşi, am observat că din gură porneau stropi de sânge. M-am prăbuşit pe beton şi ştiu că am rămas foarte mult timp acolo. Mai târziu, când mi-am revenit, am simţit că partea pe care stătusem era rece şi galbenă, iar picioarele şi mâinile nu le mai simţeam. Am reuşit să mă tăvălesc din perete în perete, făcând asta nu printr-un efort al propriilor mele puteri, ci simţind că o forţă nevăzută, poate a îngerului meu de pază, mă rostogoleşte prin celulă. Gardianul care ne păzea continuu prin vizetă m-a văzut, desigur, dar m-a lăsat înadins, probabil ca să mor. Când a deschis totuşi uşa, m-a apucat de gulerul zdrenţuros al zeghei şi m-a ridicat, holbându-se la mine:

- Încă nu te-a luat dracul, bă?!!

După ce mi-a dat drumul, a ieşit şi mi-a încuiat celula. A revenit după puţin timp însoţit de ofiţerul de serviciu şi colonelul Iacob - care se ocupa cu reeducările şi era mâna dreaptă a comandantului Gheorghe Crăciun.

- Vrei, bă, să ieşi în fabrică? m-a întrebat colonelul.

- Nu! i-am răspuns cu voce stinsă şi din nou am căzut pe pardoseală.

Uşa s-a închis cu zgomot după ei şi, după câteva minute, s-a deschis vizeta. Era doctorul deţinut de pe secţie. M-a privit cercetător. Mă cunoştea bine căci era din Neamţ, însă, când am dat să mă apropii, a izbit vizeta. Şi dus a fost!

Într-una din zile, gardienii ne-au spus să ieşim din Zarcă pentru a merge în sala unde aveau loc reeducările însă, fără să putem comunica unul cu altul, am refuzat. Ţipând, gardianul a dat telefon pentru ajutoare, chemându-l în acelaşi timp şi pe ofiţerul de serviciu pentru a ne scoate cu forţa. Zadarnic însă! Cu puţinele puteri care ne mai rămăseseră, ne-am agăţat de patul de fier, de colţul zidului, de uşorul uşii sau de zăvorul acesteia. Se luptau zbirii cu noi şi erau foarte revoltaţi că nişte umbre de oameni opun încă atâta rezistenţă, fără să conceapă că fiecare dintre noi invocam Divinitatea să ne vină în ajutor. Împotriva lui Dumnezeu însă nu puteau lupta. Au recurs atunci la o altă strategie şi au instalat difuzoare pe coridoarele Zărcii, exact pe peretele din faţa celulelor noastre. Când voiau să luăm parte la discursul şi, implicit, la căderea unei personalităţi, ne deschideau vizetele, strigau să facem linişte, după care dădeau drumul difuzoarelor. La început de primăvară, tot fără să ne sfătuim, am înfundat vizeta cu zdrenţele de pături pe care le aveam şi n-am cedat. Către sfârşitul lunii martie, încetul cu încetul, am observat o slăbire, un fel de oboseală a temnicerilor şi ofiţerilor care ne supravegheau. Câteva zile, am avut ceva mai mult combustibil pentru soba de tablă pe care ne-o băgaseră în celulă, mâncarea era un pic mai acceptabilă iar izolările din ce în ce mai puţine, până ce, în aprilie, au încetat definitiv. Am aflat mai târziu că Ion Gheorghe Maurer trecuse Atlanticul pentru a încheia câteva tratative cu americanii - atât de blestemaţi şi afurisiţi de pătura conducătoare.

Au urmat binecunoscutele decrete de graţiere din 1964 şi zilnic se eliberau câteva zeci de deţinuţi politici, începând de la cei cu pedepse mici şi o anumită categorie de reeducaţi. Într-o dimineaţă, în jurul datei de 20 iulie, un grup de ofiţeri a deschis fiecare celulă a Zărcii, întrebând cine vrea să renunţe la poziţia de rezistent. Din cele aflate ulterior, ştiu că s-au întors cu mâinile goale. Pe la ora 11.00, s-au deschis toate uşile Zărcii şi ni s-a spus să ne facem bagajele. Gardienii, liniştiţi şi gudurându-se ca nişte câini - care, scoşi din baltă, uzi leoarcă, se scutură şi apoi vin către tine să-ţi lingă opincile, încercau să ne vorbească frumos. În faţa Zărcii, ne-am aliniat în front. Am încercat să număr de mai multe ori şi mi-am dat seama că suntem sub 100 de inşi. Aşa, precum plăieşii din cetate, ieşeam unul câte unul sprijinindu-ne de umărul celuilalt, în timp ce alţii erau scoşi pe brancardă. De toţi, eram circa 1% din cei mulţi care am pornit ca voluntari la o cumplită bătălie şi care am stat ani de zile, clipă de clipă, şi am putrezit în tranşee.

În fosta biserică ortodoxă

În curtea secţiei I, am fost introduşi cu toţii în fosta capelă ortodoxă. Am găsit în acest fost locaş al Domnului paturi de fier suprapuse, saltele umplute, cearşafuri şi pături curate iar uşa ne-a fost lăsată deschisă de dimineaţă de la 7.00, până seara la 19.00, însă calvarul încă nu se terminase.

În faţa uşii, ni s-au adus două hârdaie cu mâncare, consistentă şi bună. Părintele Dumitru Bejan, cu experienţa prizonieratului din Rusia, ne-a rugat cu o voce stinsă să îl ascultăm.

- După cum vedeţi, ne aflăm în pragul libertăţii. Suntem aici pentru refacere, dar în faţa uşii se află ultima momeală: hârdaiele cu mâncare! Mâncaţi puţin şi cu atenţie! În situaţia în care suntem, putem face ocluzie intestinală şi putem muri înainte de a ajunge în poarta 1. Repet: mâncaţi puţin şi cu atenţie, în aşa fel să nu vă săturaţi.

Părintele Bejan a făcut o rugăciune de mulţumire, apoi am spus cu toţii "Tatăl nostru" şi am cântat "Cu noi este Dumnezeu". Credeam că sunt singurul care plâng, dar mi-am dat seama că toţi colegii mei de luptă şi de suferinţă erau cu ochii plini de lacrimi.

În acele zile, am avut ocazia să schimb câteva cuvinte cu Valeriu Anania. Când i-am spus că amândoi ne eliberăm aproximativ în acelaşi timp, a tăcut un timp, ca şi când i-ar fi fost necesar să aprecieze dacă trebuie sau nu să mă învrednicească vorbindu-mi. În cele din urmă, mi-a răspuns ceva care nuanţa cu un regret, dar în acelaşi timp şi cu o motivaţie. A încercat să-mi explice că, de multe ori, o intenţie bună poate să sfârşească rău, sau, atunci când ai o responsabilitate faţă de un anumit grup de oameni, trebuie să te laşi călcat în picioare şi pentru binele altora. Oricum, chiar şi în această postură, nu renunţase la trufia care îl stăpânea de o viaţă şi mi-a venit atunci în minte o zicere din popor pe care o ştiam încă de când eram copil: "Mândrului, şi Dumnezeu îi stă în cale!"

În porţiunea dintre fabrică şi aripa de vis-à-vis a secţiei I, se instalase o tribună care fusese ocupată de comandantul Crăciun, ofiţerii şi subofiţerii care conduceau reeducările, între ei Sturza şi Gheorghe Lazăr. Pe bănci, ne-am aşezat noi, oropsiţii scoşi la lumină din bezna celulelor, care refuzasem orice tratative cu administraţia, urmând ceilalţi deţinuţi, circa 800-900, care, nemaiîncăpând pe bănci, stăteau în picioare, pe margine.

- Dragi tovarăşi! şi-a început Crăciun discursul. Vă spun tovarăşi pentru că, din această clipă, toţi sunteţi liberi iar ţara şi partidul au încredere în voi.

Un ropot de aplauze şi strigăte am auzit în dreapta, stânga şi în spatele meu. M-am uitat cu atenţie la colegii mei de suferinţă, dar nici unul dintre ei nu aplauda şi nici nu scotea vreun cuvânt.

- Cei din Zarcă, îşi continuă Crăciun discursul, aţi învins!

În acel moment, Crăciun, care voia să vorbească în continuare, a rămas cu gura deschisă căci oamenii din jurul nostru, care mai erau de bună-credinţă, au tăbărât peste noi şi, prinzându-ne în braţe, toţi cu ochii în lacrimi, ne sărutau, ne îmbrăţişau, ne mângâiau.

- Aţi învins! Aţi învins! Doamne, aţi învins!

Mi-am auzit numele şi mi-am dat seama că omul din faţa mea care mă strângea puternic de umeri era părintele Constantin Stoicescu.

Când s-au mai potolit spiritele, Crăciun, pricepând că făcuse o mare gafă, a adăugat:

- Cei care veniţi din Zarcă să luaţi aminte, că veţi mai trece pe aici!

În ultimele zile ale lunii iulie, de la Bucureşti au venit vreo 7-8 ofiţeri superiori pentru a încerca să mai rupă dintre noi, eventual câţiva rezistenţi din Zarcă. Am fost chemat şi eu de către un colonel jurist care a căutat, chiar şi în ultimele clipe, să-mi smulgă o declaraţie precum că renunţ la poziţia avută până în acel moment dar a renunţat văzând că am replicat foarte tranşant:

- În aceste condiţii, i-am spus, prefer să mă întorc în Zarcă!

Când ni se întocmeau biletele de eliberare, am fost chemat de un ofiţer superior care m-a întrebat unde mă stabilesc. Răspunsul meu a fost că în Bucureşti. La observaţia dânsului că sunt din judeţul Neamţ şi că nu mă pot stabili în Bucureşti cu atât mai mult că acest oraş este închis, argumentul meu a fost că, dacă ai mei mai trăiesc, nu ştiu unde sunt stabiliţi, pentru că fuseseră alungaţi din zona lacului de la Bicaz iar eu zăceam în temniţă de exact 15 ani. La Bucureşti însă era fratele meu, Gheorghe Caraza, despre care ştiam că locuieşte pe strada Sebastian. Neavând încotro, ofiţerul a trecut pe biletul meu de eliberare adresa pe care o comunicasem.

Aceeaşi perioadă a sfârşitului de iulie i-a adus şi cuvioşiei sale Valeriu Anania libertatea pentru care a jertfit verticalitatea şi onoarea atâtor oameni deosebiţi, pe care i-a sacrificat fără cea mai mică mustrare de conştiinţă, ba mai mult decât atât, L-a răstignit încă o dată pe Însuşi Mântuitorul Hristos. Personal, am regretat faptul că doar cu câteva zile înaintea mea a ieşit pe poartă. Dacă aş fi ieşit odată cu dânsul, l-aş fi întrebat care este diferenţa privind data eliberării între mine - care veneam de pe căi limpezite, senine şi onorabile, şi el - care se întorcea de pe drumuri de pierzanie şi afurisenie unde se încercase îngenuncherea unui neam...

Apreciat fiind în mod deosebit pentru modul cum şi-a îndeplinit misiunea de reeducare în Aiud, doar câteva luni mai târziu, adică în februarie 1965, călugărul Anania era trimis în SUA, cu misiunea de a-l dărâma pe episcopul Bisericii Ortodoxe Române din SUA şi Canada, respectiv, Valerian Trifa. Uitase, probabil, că amândoi erau luptători de rang sub acelaşi drapel, în slujba aceleiaşi credinţe în Dumnezeu.

În SUA, Valeriu Anania a dus o bătălie furibundă pentru detronarea episcopului Valerian Trifa fără să-şi dea seama că îi era inferior episcopului. Toată suflarea românească îl susţinea pe episcop şi îl ignora pe Valeriu Anania, pe care îl socotea un venetic, trimis cu o misiune ingrată - de a produce zâzanie şi dezbinare. În felul acesta, vreau să amintesc titlul unui articol apărut sub semnătura lui Valeriu Anania, în revista "Credinţa", din 9 septembrie 1973, intitulat "Cine-mi eşti tu Bade Ioane?". Articolul menţionat îi era adresat dr. Ioan Cârjă, unul dintre apărătorii episcopului, fost deţinut politic la Aiud şi martor ocular la reeducările conduse de Anania.

La început, Ion Cârjă a făcut parte din rezistenţii din Zarcă, dar după un timp, probabil nemaiputând rezista pârjolului la care era supus, a primit să fie scos în fabrică, ceea ce atunci era echivalentul acceptării reeducării. Chiar şi în ciuda acestui fapt, precizez că au rămas totuşi oameni care, deşi în reeducări, au căutat cu străşnicie să se menţină cât mai mult pe linia de plutire.

În replică, Ion Cârjă a publicat în periodicul "Acţiunea Românească" articolul intitulat "Răspuns unei scrisori a lui Valeriu Anania" (din octombrie-decembrie 1973, pag. 4 şi 5), care apărea în New York.

"Dragă frate de altădată Valeriu

Ţi-am citit scrisoarea adresată mie, publicată în numărul din 9 septembrie 1973 al revistei tale <<Credinţa>>. Nu este deloc rău scrisă. Ai meşteşugit-o cu acelaşi rar talent pe care ţi l-am admirat întotdeauna şi pe care nu mă sfiiesc să ţi-l recunosc în public. Dacă din punct de vedere al potrivirii vorbei (şi al respectării gramaticale - cu unele concesii republicane, RSR - în care te-ai dovedit tot atât de copios precum <<grămăticii>> de la München), sclipirile mi-au plăcut şi m-au desfătat, am fost profund dezamăgit de eşafodajul ideilor în elaborarea trudită de Sisif, pe care te-ai angajat disperat ca să le aşezi sub o boltă proprie, dar fără aceeaşi iscusinţă a meşterului zidar Manole, pe urmele căruia păşeşti voiniceşte dar, din nenorocire, bătând mereu pasul din faza pre-onirică....

<<Multe sunt căile Tale Doamne>> care duc la pieire, mi-am zis în gând, înainte de a păşi să aştern acest răspuns care, dintr-o oarecare modestie determinată, am fost obligat să îl condensez cât mai mult posibil. (...) Desigur, o recunosc, ai suferit mult şi pe nedrept în viaţă, incomparabil mai mult decât toţi foştii şi actualii fugari din ţară care te atacă. Îţi mărturisesc, cu toată sinceritatea, că nimeni de aici din afara frontierelor României, în afară de cei care am pătimit în închisorile comuniste, nu te pot judeca şi nu ne pot judeca de ceea ce am făcut acolo. Numai noi, exclusiv noi, care am fost închişi şi torturaţi acolo, noi între noi, da, noi ne putem judeca şi va veni ziua, odată, când o vom face-o în ţară, unde fiecare care a greşit va avea mare şansă să se dezvinovăţească. Şi atunci îi vom judeca şi pe aceşti nemernici de aici care se erijează, de la ei putere, în judecători a unor situaţii din ţară şi a martirilor. Aceştia, ţi-o spun cinstit, nu sunt vrednici să ne dezlege nici şireturile încălţămintelor noastre! (...) Dar, nu ne este permis, ca în numele unor suferinţe să ne luăm libertatea aici (sau în ţară) să întreprindem tot ceea ce ne convine, în mod egoist. Întrebării tale din scrisoare: <<Nu ţi se pare că este destul?>>, eu îţi răspund fără ezitare: NU! Trebuie să suferim până la capăt, dacă am fost cei aleşi pentru suferinţă. Am trecut din faza de suferinţă a închisorilor comuniste în faza de suferinţă a unui exil mai mult sau mai puţin dărâmat moral de veleităţi şi foşti politicieni corupţi şi corupători din trecut, precum şi de o reţea activă de agenţi comunişti ai Bucureştiului. Aceştia nu mai încap de noi. Aceasta pentru că unde suntem noi, la ceea ce am suferit noi, ei nu pot să ajungă. De aceea trebuie să ne dea la cap. Pentru noi nu este loc, numai pentru noi nu este loc. Pentru toate secăturile care li se aliniază, politicienilor din trecut şi agenţilor comunişti din străinătate, pentru aceia se află un loc de onoare şi un scaun bun. Tu, Valeriu, nu ai vroit să te ridici şi aici, ca în ţară, pe culmile ozonate ale luptătorului, unde te-am întâlnit pentru prima oară şi unde eram fraţi de ideal. Ai mers şi te-ai scurs cu duşmanii, prin breşe, pe poteci ocolite, pentru o onoare trecătoare şi un scaun vag de arhimandrit. A fost mai uşor, mai simplu şi mai folositor pentru interesele tale imediate. Oare numai cu atât ne putem umplea viaţa? (...) Nu eşti cinstit deloc, Valeriu, când afirmi că eu nu ţi-aş fi spus că eram în cursul scrierii unei cărţi, în care expuneam şi rolul tău din închisoarea Aiud. Ţi-am spus în repetate rânduri, încă din vremea când locuiam pe First Avenue, în apartamentul meu, pe străzile luminoase ale New Yorkului, oriunde aduceam vorba despre cartea pe care o scriam. Îţi mărturiseam durerea mea despre căderile la care am asistat. Nici tu nu ai încuviinţat faptele acelora care au siluit conştiinţe în închisori. Dimpotrivă, le-ai reprobat şi mi-ai numit mulţi <<educatori>>, pe care i-ai aflat în cartea mea ultimă. Cât despre activitatea ta, tu mi-ai declarat, fără nici o referire specială din partea mea, că ai jucat un anumit rol în acel proces de reeducare. (...) Mi-ai vorbit cu patos şi încălzire crescândă, (ca şi când ai fi voit să te autoconvingi şi tu mai mult asupra tezei tale) despre misiunea pe care ţi-ai asumat-o de a apăra creştinismul ortodox, plivind legionarismul din sistemul de gândire teologică, disociind, cum spui tu, valoarea politică de cea religioasă. Prin urmare, eram perfect edificat cu poziţia pe care tu pretinzi că ai luat-o în procesul murdar al reeducării şi, mie personal, nu mi-ai spus nimic nou. Din acest punct de vedere, tu nu ai făcut decât să rostogoleşti în public, pe Anania din închisoare, sub o descripţie proprie, neinfamant nici pentru <<democraţii români>>, nici pentru partidul comunist din ţară. (...)

Dacă nu ai fi mers prea departe cu mesalianţa ta, aşa după cum ţi-am spus la acel timp, eram dispus să îţi arăt ce am scris. (Manuscrisul ambelor volume era deja încheiat în anul 1966, când raporturile noastre mai erau încă amicale, şi când doream să mijlocesc un armistiţiu între tine, pe care te bănuiam a fi numit episcop şi episcopul Valerian, împotriva căruia porniseşi o campanie (ofensivă) de acaparare de parohii. (...) Desigur, chiar dacă afecţiunea noastră nu ar fi suferit deteriorări, eu totuşi nu aş fi scris ceea ce am scris că ai întreprins în închisoare, dar nu aş mai fi avut nimic de spus despre continuarea unor servicii pe care le faci cu mare râvnă regimului comunist de la Bucureşti, prin filiera bisericii. (...) Chiar şi în această ultimă <<Epistolă către Ion>> ai câteva tangenţe favorabile regimului.

Într-un loc, zici <<Nu am ştiut dacă această teză (ateistă, n.n.) făcea parte dintr'un plan al Administraţiei sau dacă a fost opera unor reeducatori zeloşi (în special foşti piteşteni), şi doar însuşită de Administraţie>>. Oare chiar atât de naiv erai să nu fi bănuit ce planuri aveau cu noi criminalii din solda ministerului de interne? Oare aşteptai tu, să ţi se spună de către Crăciun, Nodeţ, Ivan, Chirilă, etc., ce planuri aveau cu noi criminalii din solda ministerului de interne? Oare aşteptai să ţi se spună de către ei, că ne dădeau spre citire Biblia pentru credincioşi şi necredincioşi - Biblia hazlie, să ne distrăm cu ea? (...) În fine, ar mai fi să mai inserez numai câteva rânduri la acuzaţia ta, în baza căreia eu mi-aş fi pierdut independenţa, că nu mai sunt liber, că cineva mi-ar fi măsluit cartea, în drumul dintre mine şi tipografie.

Eu nu mi-am schimbat comandantul în străinătate. Am stat mereu şi stau mereu sub un singur comandant: Neamul Românesc. Acesta nu este personificat în străinătate în nimeni şi nimic, om politic, faţă bisericească, mit transplantat. Nu m-am simţit atras de nimeni dintre aceia pe care i-am aflat aici, care au sădit în decurs de trei decenii numai desbinări, dihonii, animozităţi şi bisericuţe. Am venit cu intenţia să colaborez cu oricine l-aş fi aflat pe o poziţie pozitivă, activă, pătruns de responsabilitatea istorică a timpurilor pe care le parcurgem. Dar buna mea credinţă a fost rău înţeleasă şi de aceea am ridicat Frontul Consiliului Naţional Român, care cuprinde oameni greu încercaţi din închisori, ţărani destoinici, oameni dintr-o bucată, nealteraţi de pizme, oameni liberi, cu picioarele pe pământ, câştigători cinstiţi ai pâinii lor de toate zilele. Cu aceşti, pe aceeaşi redută, şi cu alţii care ne sprijină nemijlocit, ducem aceeaşi luptă ca în securităţi unde am fost torturaţi, la Canal unde am fost ucişi, la închisori unde am fost batjocoriţi şi înflămânziţi. Oare nu vezi tu cum eu sunt lovit, la fel ca la securitatea Cluj unde am fost bătut cu răngile de fier trei săptămâni la rând, de câte trei ori la zi? Oare îmi este uşor să fiu azi surd de o ureche, din cauza bătăilor peste cap, cu palmele, tampoane, scaune, cisme? (...)

Ce interes crezi că aş fi avut să intru în tabăra episcopului Valerian Trifa? Oare nu acesta a contopit singura minoritate naţională românească, insignifiantă, la cele câteva milioane de Ruşi, care întotdeauna au căutat să ne asimileze biologic, cultural, religios? Ce interes aş fi avut să intru în tabăra episcopului tău Victorin, care pactizează şi serveşte de strapontină tuturor agenţilor comunişti din Bucureşti? Nu ai citit tu <<Apelul unui Intelectual Român pentru salvarea Bisericii Române Ortodoxe din America>> din 25 mai 1971, semnat de dr. Ion Cârja? Implicaţiile episcopiei misionare cu activităţile antinaţionale şi antipatriotice ale guvernului de la Bucureşti se invederează, chiar în ultimul timp printr-o declaraţie a mitropolitului Iustin Moisescu, făcută la Geneva. (...)

În scrisoarea ta afirmi, de repetate ori, că vrei să separi politica de religie. De ce, în fond, o combini mereu şi de ce atunci, faci exclusiv politică în <<exil>>, când ţii în braţe fariseismul unui mitropolit ca Moisescu, care apără un regim de teroare şi intoleranţă religioasă? De ce te fereşti să fii tu, omul de cultură, scriitorul, luptătorul naţional, fidel liniei pe care te-am cunoscut? (...) Omului îi este drumul spre lumină, spre libertate, spre universul larg ca cerul înstelat deasupra. Ţi-ai câştigat libertatea, foloseşte-o din plin! Am bâjbâit destul în întuneric, unde am viermuit. Nu mai avem timp să fim Scarabei, iubite frate de altădată, Valeriu.

Ion Cârjă".

În zilele de 30 şi 31 iulie, am fost duşi în Celular, unde am stat toată noaptea cu uşile deschise, fiecare pe unde am putut să punem capul pentru a ne odihni puţin, alţii stând chiar pe punţile din faţa celulelor. Îl ascultam pe ofiţerul de serviciu care striga continuu numele deţinuţilor. Cei care plecau erau urcaţi în maşini şi duşi în una din cele trei gări, Aiud, Războieni şi Teiuş, după cum aveau trenuri. În ultima zi din iulie, pe la asfinţitul soarelui, un ofiţer mi-a strigat numele şi mi-a înmânat biletul de eliberare care purta numărul 100. Am mai dormit acolo încă o noapte.

Pe 1 august, Celularul era pustiu, curtea aproape goală, Zarca la fel şi deja câteva convoaie cu deţinuţi de drept comun ocupaseră celulele de la parterul Celularului.

Eram cu bunul meu prieten Marin Dumitrescu, din Bucureşti, şi cu Ion Tonea, din Tiha Bârgăului, zis şi Toni, amândoi dragi şi valoroşi camarazi de ideal şi suferinţă. Cu ei făcusem primul Aiud, D.O. şi acest al doilea Aiud, venind cu acelaşi lot din Bărăgan. Odată cu noi, s-a eliberat şi Sima Dimcică, macedonean din Dobrogea, care, fiind foarte bolnav şi neputând să stea în picioare, a fost transportat pe targă de doi gardieni ce primiseră ordin să-l însoţească până acasă.

Ultimii care mai rămăsesem am fost înghesuiţi în trei autocamioane şi am ieşit pe poarta temniţei care, după noi, s-a închis. La Teiuş, Mailat, unul dintre gardienii care ne-au însoţit, a avut neobrăzarea să ne rânjească şi să ne întindă "prieteneşte" mâna. I-am întors spatele.

În tren spre Bucureşti, civilii care ne erau parteneri de drum, înţelegând de unde venim, au alertat vagonul şi ne-au adus pâine, salam, pălincă şi fructe. Mâncam şi-i vedeam ca prin ceaţă. Când privirile mele au căzut pe prima pagină a unei gazete, mi-am dat seama că nu mai văd să citesc decât titlul articolelor.

Am ajuns duminică dimineaţa, pe la ora 2.00, în Gara de Nord şi ne-am văzut înconjuraţi de mai multe persoane care ne-au spus că de o săptămână aşteaptă toate trenurile care vin din Ardeal. Au curs peste noi o mulţime de întrebări şi numele celor pe care îi aşteptau dar care nu mai soseau... Despre doi dintre ei, ştiam că muriseră în Aiud dar le-am spus că mai sunt încă de venit... Puteam să distrugem în ei speranţa, chiar dacă ştiam că nimeni nu a mai rămas în Aiud iar porţile închisorii au fost zăvorâte în urma noastră?

Acasă la Marin

În cartierul Grant, unde locuia Marin Dumitrescu, am bătut în lung şi în lat strada respectivă, de mai multe ori. La un moment dat, Marin s-a aşezat pe bordura trotuarului şi a început să plângă. După 16 ani de la arestare, nu mai ştia unde stă. M-am aşezat lângă el, spunându-i să ţină seama de schimbările intervenite în această perioadă. S-a luminat deodată la faţă:

- Ştiu! Ştiu unde stau!

S-a oprit în faţa unei porţi, unde doi copaci înalţi acopereau curtea şi casa.

- Vezi, Grigore? Aceşti copaci, sădiţi de mine, erau doar până la înălţimea gardului. Uite cât sunt acum! De asta nu mai cunoşteam locul! Şi casa asta când o fi apărut, că nu era aici?

A bătut uşor cu degetele în geam şi o voce a întrebat speriată:

- Cine-i? Ce cauţi aici, în toiul nopţii?

- Mamă! Sunt eu, Marin! Deschide, te rog!

Atunci, din casă răzbătu un strigăt de disperare şi bucurie, strigăt pe care l-am auzit multă vreme după acea noapte şi, de câte ori mi-l amintesc, revăd scena care a urmat...

Înăuntru s-a făcut lumină şi au ieşit buluc pe geam şi pe uşă mama, sora lui - Silvia, o altă soră şi doi bărbaţi, şi încă vreo câţiva au venit de la casa din curte. În câteva clipe, Marin fusese înconjurat de toţi ai lui: care îl strângea în braţe, care îl săruta pe faţă, pe ochi, care îi lua mâinile şi i le pupa, unul îl mângâia, altul îl privea şi încerca să se apropie de el trecând peste ceilalţi... Priveam năucit! Erau ca la rugby! Când Marin a fost puţin slobozit, le-a zis cu vocea lui groasă:

- Ho! Ho! Opriţi-vă! Am venit cu un foarte bun prieten. Uitaţi, el este Grigore Caraza. Tu, Silvia, îl cunoşti deja.

Aproape aceeaşi scenă s-a întâmplat şi cu mine...

În avântul lor, bieţii de ei mă confundau cu mult aşteptatul lor Marin. După ce s-au mai potolit, prietenul meu, căutând cu privirile în jur, a întrebat grav:

- Dar, tata? Tata unde-i?

- A murit acum patru ani!

- Dar nevastă-mea, Silvia?

- Te-a lăsat, mamă! Te-a lăsat şi-a plecat! Nu mai ştim nimic de ea.

Marin şi-a îngropat faţa în palme şi a început să plângă mocnit...

- Nu-i nimic! Nu-i nimic! Bine măcar că vă găsesc pe voi!

Reîntâlnirea cu familia

A doua zi, am plecat în căutarea fratelui meu. Mergeam greu pe stradă şi simţeam nevoia să mă aşez undeva pe o bancă, pentru a mă odihni. Aveam caşexie iar corpul, mâinile şi picioarele îmi erau umflate până la refuz. Pe străzile pe care le-am străbătut pe jos, nu erau atâtea bănci unde să mă odihnesc şi atunci m-am aşezat pur şi simplu pe trotuar. În două rânduri s-a întâmplat să se apropie de mine câte o doamnă şi să-mi întindă nişte bani.

- Vă mulţumesc, doamnă, dar nu pot primi, pentru că nu sunt cerşetor. Dacă figura mea, faptul că sunt tuns chilug şi hainele ponosite de pe mine dau această impresie, nu sunt ceea ce par. Mă întorc din Aiud, după 15 ani de cazne.

De pe strada Moş Ajun nr. 32, penultima adresă a fratelui meu, am fost îndreptat să merg la Uzina Mecanică Fină din Obor. Acolo, ofiţerul de serviciu a reuşit să-l contacteze telefonic pe Gelu care locuia într-o garsonieră din renumitul Cotroceni. După circa o oră, mai mulţi salariaţi ai uzinei priveau cum se îmbrăţişează doi fraţi după 15 ani de despărţire şi plâng unul pe umărul celuilalt.

Cu trenul accelerat Bucureşti-Bicaz am revenit pe meleagurile Moldovei. În gară la Buhuşi, nu mă aştepta nici sora mea Silvia, şi nici cumnatul Mihai deşi îi anunţasem că voi veni.

Era o dimineaţă limpede de august şi nici ţipenie de om pe stradă. Când am ajuns în faţa cinematografului, am luat-o pe strada principală Nicolae Bălcescu, la capătul căreia era strada 1 Mai, acolo unde trebuia să ajung. În faţa mea, la oarecare distanţă, am văzut două persoane care se grăbeau înspre partea opusă şi ceva îmi spunea că îmi sunt foarte apropiaţi.

- Bună dimineaţa, am salutat. Spuneţi-mi, vă rog, unde este strada 1 Mai?

După ce mi-a răspuns, domnul a dat să plece, însă l-am reţinut cu o altă întrebare, la care doamna, revoltată, mă fulgeră cu privirea şi i se adresă soţului:

- Hai, Mihai!

Din nou, bărbatul mi-a răspuns cu aceeaşi politeţe, dar pentru a-mi lămuri misterul care pusese stăpânire pe mine, l-am mai întrebat ceva. Şi mai revoltată, doamna îmi întoarce spatele:

- Hai, Mihai! Hai că pierdem trenul!

- Doamnă, îi zic, dacă voiaţi să prindeţi acceleratul de Bicaz, vă pot informa că a trecut prin gară la ora 5.30, iar acum este mai bine de 6.00...

Dezorientată, doamna privea când la soţ, când la mine.

- Doamnă, am continuat, dacă numele dumneavoastră este Silvia, dacă sunteţi din Poiana Teiului şi dacă îl aşteptaţi pe fratele dumneavoastră care se întoarce din Aiud, pe Grigore, îl aveţi în faţă!

A fost un moment de uluire totală, după care a urmat o explozie: cumnatul m-a îmbrăţişat cu o putere de urs, hohotind de plâns, apoi a urmat sora mea, care murmura mereu printre lacrimi:

- Vai! Nu te mai cunosc! Nu te mai cunosc! Tu eşti, Grigore?!?

Mai târziu, ajunşi acasă, din pat a sărit un copil frumos, în vârstă de 10 ani, îmbrăcat doar într-o albă cămaşă de noapte.

- Bine, mamă! Dar tu nu mi-ai spus până acum că ai un frate!

Şi privindu-mă curios, încerca să afle cât mai mult despre mine, punându-mi sumedenie de întrebări la care nici nu mai aştepta răspuns:

- De unde vii? Dar de ce nu ai fost până acum la noi? Ai fost supărat pe mama?

Peste cinci zile, când îmi continuam drumul spre Piatra Neamţ, pe peron, în urma trenului, alerga un copil strigând continuu:

- Nene Grigore, să mai vii pe la noi! Auzi? Să vii pe la noi, că eu te iubesc mult! Să vii, da?

Era într-o zi de joi, pe 13 august 1964, când trenul, obosit parcă, a oprit în gara din Piatra Neamţ, în gara adolescenţei şi a tinereţii mele, unde, deseori, mă plimbam de-a lungul peronului, conducând sau aşteptând pe cineva sau, pur şi simplu, numai de dragul de a vedea trenul. Când am coborât, cu mâna dreaptă am atins zidul din apropierea uşii, ca şi cum aş fi întins braţul să mângâi un prieten drag, de care atât de mult timp fusesem ţinut la mare distanţă.

În cartierul Dărmăneşti, pe o străduţă dintre fostele şcoli normale, am poposit în faţa casei surorii mele Alexandrina. Cu mâna uşor tremurândă, am deschis poarta şi am rămas în cadrul ei. Sora mea tocmai pregătea nişte zarzavat dar văzându-mă, îmi ieşi înainte şi mă întrebă pe cine caut. Fără să-i răspund, am întrebat-o unde este Victor, soţul ei, apoi Nicu şi, în sfârşit, unde se află Geta. Când mi-a spus că Geta este în casă şi lucrează la maşina de cusut, vocea mi s-a oprit în gât şi n-am mai putut spune nimic. Această fată se născuse la aproape un an după plecarea mea de pe aceste meleaguri, iar acum avea 14 ani şi eu nici nu o cunoşteam. Abia atunci am realizat adevărata dimensiune a timpului care s-a scurs... Nedumerită, Alexandrina m-a întrebat:

- Dar cine eşti dumneata, de îmi cunoşti atât de bine familia?

Făcând un efort pentru a articula câteva cuvinte, i-am răspuns printre lacrimi:

- Eu? Un străin...

M-am întors şi am dat să plec aşa cum venisem.

În clipa aceea, scoţând un strigăt uşor, sora m-a prins de umăr şi m-a tras înapoi:

- Grigore! Tu eşti, Grigore?!!

Când soarele scăpăta încă, am ajuns în autogara din Târgu Neamţ dar, ca şi la Buhuşi, nu mă aştepta nimeni. Mergând pe strada principală, după ce am trecut de biserică, prin dreptul oficiului poştal am observat un bătrân care m-a privit lung. M-am oprit şi eu o clipă, dar dându-şi seama că nu sunt ceea ce căuta, bătrânul îşi văzu de drum. După ce am mai mers puţin, pe partea stângă am văzut o casă care semăna cu cea a familiei mele, din Poiana Teiului, însă mult mai mică. Scoţând biletul unde fratele meu îmi notase numărul, mi-am dat seama că eram în faţa casei noastre.

De la poartă, un câine mare m-a şi luat în primire. Nu mă temeam de câini pentru că îmi erau dragi şi, după ce le întindeam mâna şi vorbeam cu ei, aceştia ori se aşezau pe două labe şi deveneau cuminţi, ori mişcându-şi coada prietenos îmi lingeau mâna. Aşa s-a întâmplat şi cu acest câine, şi prieteni am rămas cât am stat în Târgu Neamţ. Nu acelaşi lucru însă s-a petrecut cu gânsacul care guverna peste un cârd de gâşte. Am dat să mă apăr, dar nu prea am reuşit căci m-a prins puternic de pantaloni şi mă bătea cu aripile...

Din casă, a ieşit în grabă una dintre surorile mele şi căutam să-mi dau seama cine este...

- Tu eşti Olga sau Mărioara?

- Vai, Grigore! mi-a răspuns cu voce foarte tristă. Sunt Olga...

Când plecasem, avea doar 17 ani iar de atunci trecuseră 15 ani. Cum s-o mai recunosc?

În casă, am întâlnit-o pe mama, de fapt am bănuit că-i ea, fiind singura femeie în vârstă care se afla în cameră. După ce i-am sărutat mâna şi am îmbrăţişat-o, m-a strâns în braţe îndelung, mi-a prins mâinile şi mă întreba necontenit:

- Tu eşti, Grigore, dragul mamei?!?

Nu aştepta răspunsul meu, se depărta la oarecare distanţă, se apropia, din nou se întorcea şi mă privea fix:

- Grigoriţă, mamă, tu eşti?

Şi iar, şi iar, mă tot întreba şi spunea înăbuşită de uimire şi de durerea atâtor ani cât îi fusesem luat:

- Nu se poate! Chiar eşti tu, Grigoriţă?!?

Începuse să se însereze când, în casă, a intrat bătrânul pe care îl întâlnisem şi care mă privise lung, pe stradă. În clipa aceea, am realizat că este tata.

Mă aşteptase de dimineaţă la autogară şi, văzând că n-am ajuns cu nici unul din autobuzele de la Piatra Neamţ, a făcut schimb cu Olga pentru a veni să mănânce.

- Va să zică tu erai, Grigoriţă? Am bănuit eu, însă nu eram sigur....