CAPITOLUL I

"Fă să aud dimineaţa mila Ta

Că în Tine mi-am pus nădejdea.

Fă-mi cunoscută, Doamne, calea pe care voi merge,

Că la Tine mi-am ridicat sufletul". (Psalmul 142)

Seceta

După seceta din 1946, dealurile erau arse de soare, pământul uscat şi crăpat, iar porumbul - poate printre puţinele posibilităţi de existenţă a oamenilor de pe locurile noastre - era compromis. Pe lângă faptul că Dumnezeu ne-a pedepsit cu arşiţa ogoarelor, a urmat foametea din 1947 care a bântuit întreaga Moldovă, parcă mai nemilos ca în alte părţi. Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, în mare parte aceasta a fost adâncită şi de comuniştii din ţară, direct manevraţi de la Moscova. În acea perioadă, sovieticii ne luau tot, începând de la făina din sac şi grâul de pe câmp, până la tot ce era aliment - legume, fructe, vite, oi, inclusiv lemnul din pădure, cărbunele şi petrolul - pentru care făcuseră conductă directă Galaţi-Prut-Reni, în Basarabia. Au lărgit ecartamentul de linie ferată, aşa încât să corespundă cu cel din Rusia iar trenurile din răsărit să vină direct în România. Nimic nu mai era al nostru! Nouă ne rămâneau doar lacrimile care ne secau ochii şi dreptul de a muri de foame.

Oameni aflaţi în serviciul CFR-ului, la punctul de trecere Ungheni-Iaşi, au fost condamnaţi politic pentru că au îndrăznit să comunice zilnic numărul de trenuri încărcate cu grâu şi cu alte bunuri, luate din România şi trecute în Uniunea Sovietică. De acolo, sovieticii "mărinimoşi" ne trimiteau câteva vagoane de grâu, pe care aveau grijă să scrie "Grâu din URSS pentru Republica Populară Română".

S-a întâmplat însă un fapt care a dat în vileag aşa-zisa bună intenţie a acestor mari duşmani şi prădători ai neamului nostru din toate timpurile. La Iaşi, unul dintre muncitorii care încărcau un tren cu grâu pentru Rusia, fiind nevoit să coboare pentru că acesta se pusese în mişcare, şi-a uitat sumanul pe nişte saci, într-un vagon. Când un tren care venea din Rusia - cu grâu, pentru români - a oprit în Iaşi pentru a fi descărcat, deschizând unul dintre vagoane, acelaşi om şi-a găsit sumanul în locul unde îl uitase. Uimit şi revoltat, le-a strigat celorlalţi: "Uite, băi, sumanul meu! Aista-i grâul nostru dus în Rusia şi adus înapoi ca dar din partea lor!"

Scump l-a costat pe bietul om această remarcă, plătind cu ani grei de temniţă ca deţinut politic.

*

Umbra morţii se lăsa pe tot întinsul Văii Bistriţei şi împrejurimi şi, parcă încetul cu încetul, se întindea peste întreaga Moldovă. Pentru că foametea cea mai mare a fost în părţile noastre, bieţii oameni îşi luau cele mai scumpe lucruri din casă, unii chiar din vitele pe care le mai aveau, şi treceau în Ardeal şi Banat ca să aducă făină de porumb sau de grâu. Trenuri întregi, pline de moldoveni care purtau pe faţă semnul disperării şi al morţii ce se apropia, au fost numite de ardeleni "trenurile foamei".

Îmi aduc aminte de drama unui preot, din părţile Fălticenilor, care a plecat cu cele două fetiţe spre Ardeal, pentru a le salva de la moarte. Zadarnic însă! În apropierea Romanului, sub ochii lui, i-a murit una din fetiţe iar în gara din Bacău şi cealaltă. Aşadar, "în ţara turmelor şi a pâinii", cum spunea marele Nichifor Crainic, românii mureau de foame...

La insistenţa credincioşilor, preoţii de pe Valea Bistriţei au intervenit la Mitropolia din Iaşi, pentru ca icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana, de la Mânăstirea Bistriţa, să fie purtată din sat în sat, poate, poate avea să se îndure Dumnezeu de bietul creştin. Puterea acestei icoane era recunoscută pentru minunile săvârşite şi a fost dăruită doamnei Ana, soţia lui Alexandru cel Bun, în 1401, de către Ana-Irina, soţia împăratului bizantin Emanuil Paleologul.

Casa noastră era în capătul satului Poiana Teiului, în apropiere de Piatra Teiului, pe şoseaua Piatra Neamţ-Vatra Dornei. Nu plouase de multă vreme pe locurile mele, când, pe la jumătatea lui august, au început să sune clopotele. Erau cele ale bisericilor "Sf. Neculai" - din sat şi "Buna Vestire" - aflată peste apa Bistriţei, pe un loc numit Coastă, care era un pinten între satele Poiana Teiului, Poiana Largului, Largu şi Poiana Zăvoiului. Toţi oamenii acestor aşezări au ieşit la capătul satului dinspre Bistricioara şi Ceahlău, unde aşteptau să le vină salvarea. Când, în faţa noastră, a apărut convoiul mult aşteptat, mulţimea adunată a căzut în genunchi iar clopotele din Poiana Teiului şi cele din Coastă sunau atât de frumos, de parcă ar fi fost trase nu de oameni, ci de întregi legiuni de îngeri. Numai de Paşti, când clopotele sunau continuu, mai auzeam aceste sunete rupte din ceruri. Un sobor de preoţi, având în frunte un ierarh venit de la Iaşi, însoţea icoana Sfintei Ana, pe care o purtau doi bărbaţi puternici, partea stângă fiind susţinută de Constantin Vadana, fost primar în timpul războiului. Părea acest om sfârşit de oboseală sub povara imensei greutăţi pe care o ducea. Ne-am alăturat şi noi convoiului care se îndrepta spre Biserica "Sf. Neculai" iar acolo o mare de oameni ocupase toată curtea, livada din jur, uliţa şi şoseaua, în genunchi, rugându-se.

Soarele ardea atât de puternic, încât arşiţa pe care o simţeam în ceafă mă împingea parcă înspre leşin. Nu mai auzeam decât glasul preoţilor, binecuvântarea arhiereului şi plânsetele oamenilor. Am stat mult timp cu faţa la pământ şi fruntea îngropată în iarba uscată. Rugându-mă, la un moment dat mi s-a părut că o adiere de vânt îmi răcoreşte trupul şi sufletul... Din când în când, deschizând ochii, aveam impresia că lumina se stinge lin şi zgomote surde se adună deasupra noastră...

Când am ridicat privirile, cerul - senin până atunci - era întunecat de-a binelea şi începu să-şi dezlege baierele, slobozind peste noi o bură de picuri, apoi, din ce în ce mai tare, o ploaie puternică, astfel că în scurt timp toţi eram uzi până la piele.

Citisem în cărţi de rugăciuni despre minuni, dar niciodată nu am fost martor la un semn ceresc de această mărime. Lumea plângea. Am ridicat din nou ochii înspre ceruri, încercând continuu să deschid gura şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu. Dangătele clopotelor răsunau tot mai frumos şi parcă încă o dată Iisus învia la noi, acolo, pe Valea Bistriţei.

Furtuna

Era vară, pe vremea când porumbul avea cam un stat de om înălţime. Cred că aveam vreo 7 ani pe atunci şi eram acasă cu mama toţi cei 6 copii. Doar tata lipsea, fiind dus la serviciu. Deodată, lumina care venea de afară începu să pălească uşor şi, încetul cu încetul, parcă stătea să cadă noaptea deşi era în miezul zilei. Fulgerele, apoi tunetele care se îngrămădeau deasupra satului mă făceau să tremur. Vântul puternic turbase şi împroşca geamurile cu pietricele, crenguţe rupte din pomi, bucăţi de draniţă smulse de pe bătrâna casă a vecinului...

Mama a venit de afară foarte speriată şi, intrând în camera mare unde o aşteptam, ne-a spus cu spaimă în priviri:

- Îndreptaţi-vă înspre icoană, copii, şi haideţi să ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne doboare păpuşoii, altfel n-o să mai avem ce mânca!

După ce a aprins o lumânare într-un mic sfeşnic, păstrată special de la Sfintele Paşti, plângând, a început să bată mătănii. Alexandrina, Marioara, Gelu, Silvia, Olguţa şi eu făceam mătănii şi plângeam înfricoşaţi odată cu mama.

- Doamne, nu ne pedepsi!

O fi trecut vreo oră, poate mai mult, şi furtuna îşi mai slăbi din putere, după care încetă iar afară începu să se lumineze.

După ce ne-a spus să ne odihnim, mama a ieşit în prag, apoi, cu un glas în care se desluşea uimire şi bucurie, ne-a strigat:

- Copii, haideţi afară!

Cu mâna întinsă, ne-a arătat grădinile vecinilor cu păpuşoii rupţi şi culcaţi la pământ, până în hat cu noi. Grădina noastră, întreagă!, ca şi cum furtuna s-ar fi oprit în gard. Porumbii, spălaţi şi întineriţi, erau mai frumoşi şi mai plini de viaţă şi nici un pom din livadă nu a avut de suferit.

- Vedeţi, ne-a spus mama, acestea sunt rugăciunile şi mătăniile voastre şi lumânarea de la Înviere.

Şi-a îndreptat privirile către cer şi a început să plângă... Mai întâi potolit, apoi din ce în ce mai tare, până ce cămaşa de pe dânsa sălta, de parcă ar fi fost suflată de vântul răzleţit din furtună...

Moaştele Sfintei Parascheva

Tot în perioada foametei din 1946-1947, satul nostru a avut cinstea deosebită să primească în sânul Bisericii "Sf. Neculai" moaştele Sfintei Parascheva, aduse de la Iaşi şi însoţite de mai mulţi preoţi şi un episcop.

Sătul de atâtea nedreptăţi, lipsuri şi neîmpliniri abătute asupra familiei noastre, i-am spus mamei că nu voi merge să mă închin Sfintelor Moaşte, care urmau să rămână în biserica noastră două zile şi două nopţi, chiar dacă până atunci nu le mai văzusem niciodată. Ştiu că tare s-a mai supărat mama şi n-a mai zis nici un cuvânt însă am văzut cum, pe obraji, au început să îi alunece lacrimile.

În timpul acelei zile, ca să îmbunătăţim puţinele merinde pe care le mai aveam, surorile mele au mers pe deal, prin pădure şi au cules ceva bureţi. Când aceştia încă mai fierbeau, înnebunit de foame, am luat câţiva şi i-am mâncat cu sare.

S-a înnoptat, am intrat în pat şi am început să halucinez. De la picioare, urcând spre genunchi, apoi sus, până la coapse, îmi simţeam corpul cum se răceşte şi aveam senzaţia că sunt paralizat. Ai mei nu ştiau ce să facă în jur. Mi-au dat laptele care se mai afla în casă, apoi au mers la vecini şi-au mai cerut, dându-şi seama că mă otrăvisem cu bureţii pe care i-am mâncat. Gelu, venit de la Bucureşti pentru câteva zile, îmi făcea continuu respiraţie, masându-mi corpul şi picioarele care se răceau din ce în ce mai tare. Mă vedeam pe jumătate peşte, eram ca sloiul şi amorţeala înainta către inimă.

A fost o noapte de groază când, până la porţile inimii, n-am mai fost stăpân pe corpul meu. Speriat, tata a mers de două ori după doctoriţa Ana Irimescu, dar abia în zori a venit însoţită de sora de caritate, când deja îmi revenisem.

Sfârşit de oboseală, după ce m-am ridicat din pat şi m-am spălat cu apă rece pe frunte, mama m-a întrebat, parcă stânjenită şi cu spaimă în glas:

- Nici acum nu vrei să te închini la Moaştele Sfintei Parascheva?

- Ba da, mamă, mă duc direct acolo.

*

Ajuns în biserică, mi-am îndreptat privirile spre Moaştele Sfintei Parascheva - erau exact ca în timpul nopţii trecute. Când mă chinuiam între viaţă şi moarte, am văzut în biserică racla Sfintei care parcă mă privea, luând şi ea parte la suferinţele mele.

Am căzut în genunchi în faţa Sfintei iar preoţii şi ierarhul s-au dat la o parte, făcându-mi loc. Şi astăzi, retrăiesc momentele de atunci când am simţit aievea cum o mână se aşază deasupra creştetului meu, binecuvântându-mă cu blândeţe.

Perioada morţii

În acea perioadă socotită a morţii, tata pleca dimineaţa pe la diferite cunoştinţe care mai aveau încă o rezervă de făină de porumb sau la un prieten, Haralambie Bonteanu, care era morar dar a cărui moară se odihnea de multă vreme, nemaiavând ce măcina. Uneori, venea înspre seară cu puţină făină pentru a face o mămăligă, dar de cele mai multe ori se întorcea cu mâna goală. Şi, tot mai mult, psihoza foamei se adâncea, măcinându-ne parcă intestinele şi stomacul.

Într-o zi, chiar în cursul dimineţii s-a întors cu circa un kilogram de făină de porumb şi i-a spus mamei să facă repede o mămăligă mare. Aşteptam toţi ca la o mană cerească, privind lihniţi cum mama învârtea în ceaun. Când a fost gata, a răsturnat-o pe un fund mare şi a tăiat-o cu aţă în 7 bucăţi, pentru câţi mai eram în casă. A pus-o în farfurii, adăugând acolo puţina brânză şi urda pe care le mai avusesem în casă. Aşezaţi în jurul mesei, aşteptam ca unul dintre noi să spună rugăciunea şi să ne apucăm să hăpăim tot ce aveam în faţă, până la ultima firimitură.

În timpul acesta, de afară, am auzit o voce care cerea ajutor ca şi cum ar fi fost înainte de a-şi da ultima suflare. Fiind cu scaunul chiar în faţa uşii, am ieşit în întâmpinarea străinului, care deja urcase treptele şi se afla în ceardac. Era înalt şi subţire ca un leaţ din gard, cu faţa străveziu-albastră, ochii stinşi şi duşi în fundul capului şi cu un glas care parcă nu mai ieşea din adâncul pieptului. Arătarea a desfăcut un şervet şi de acolo a scos ceva nedefinit.

- Iată, abia mi-a suflat, vin pe jos de mai multe zile. Nu mai am ce mânca şi mi-am făcut o mămăligă din tărâţe cu făină din coajă de stejar.

Speriat ca de o stafie, m-am întors în cameră şi am luat farfuria care mi se cuvenea, apoi am ieşit în cerdac şi am pus-o pe masă, poftindu-l să mănânce. Uimit, mi-a prins mâinile şi, plângând, a început să mi le sărute deşi mă opuneam, mulţumindu-mi pentru dar şi mulţumind cerului că a dat peste mine.

Când am revenit în cameră şi m-am aşezat pe locul meu, mama m-a întrebat ce am făcut. I-am spus.

- Ei, bine, şi-acum ce-ai să mănânci?

- Nimic! i-am răspuns cu multă siguranţă...

A luat de la ceilalţi câte o lingură de mămăligă şi brânză, făcându-mi şi mie o porţie într-o altă farfurie.

- Mănâncă şi tu, Grigore! Hai să mâncăm cu toţii...

Mă privea şi mama, mă privea şi tata. Nu mi-a reproşat nimeni nimic. După ce am terminat de mâncat, mama mi-a spus că gestul pe care l-am făcut întrece orice măsură, că este mai mult decât uman şi se înscrie undeva printre marile jertfe pe care le poate face un tânăr care, înaintea morţii prin înfometare, îşi dă până şi ultima bucăţică de pâine.

31 august 1949

Împreună cu tata, am pornit la coasă şi am urcat dealul Vârstatu, situat la apus de Poiana Teiului. Era o zi frumoasă de sfârşit de vară iar cerul albastru, ca o tihnă nemărginită, lăsa doar soarele să-şi semeţească strălucirea peste întreaga vale a Bistriţei. Ajunşi pe moşia noastră, am pornit unul după altul să culcăm iarba. Altădată, plăteam oameni, dar acum trebuia să cosim doar noi doi.

Tata înainta încet, eu în schimb mult mai repede, aşa încât îl ajungeam din urmă, îl întreceam, îi luam brazda lui schimbând-o cu a mea, şi aşa am cosit până pe la ora 9.00. Obosiţi şi flămânzi, ne-am aşezat la umbră sub un măr pădureţ, unde mâncam de obicei şi băteam coasa. În acea zi, Olga, sora mea, întârzia cu mâncarea şi, ca niciodată, tata începu să depene amintiri frumoase din viaţa lui, povestindu-le cu multă duioşie.

Din locul unde stăteam, o privire ageră putea pătrunde până în vale. Spre stradă, era ridicată casa cea nouă, prin faţa căreia curgeau şopotit apele Bistriţei, iar mai sub coastă casa veche, locul unde gătea mama de obicei.

- Tată, îi zic, văd în faţa casei noastre, de o parte şi de alta a şoselei, mai multe maşini.

- Cum, vezi atât de departe? se miră tata...

- Ehei, tată! Văd şi mai departe. Dacă fac un efort, văd peste Culmea Stânişoarei, hăt, departe, până la Vânătorii Neamţului, i-am zis râzând, după care ne-am ridicat şi am pornit din nou la coasă.

Pentru că nici pe la ora 11.00 Olga nu ajunsese, am început o nouă postată, o brazdă lungă, pe lângă gardul vecin. Când urcam a doua oară, întorcând iarba cosită pe terenul nostru, am auzit o voce de femeie sfârşită de oboseală, voce în care se ghicea disperarea şi groaza.

- Grigore! Grigore! Grigore!

Vecina noastră Maria Bonteanu-Tănase îmi făcea semne disperate.

- Fugiţi! Fugiţi cât puteţi de repede! Mai multe maşini ale Securităţii au oprit acasă la dumneavoastră, iar miliţienii răscolesc peste tot! Te caută pe mata, Grigoriţă. Olguţa plânge iar ţaţa Ioana ţipă prin casă. Fugi cât poţi de repede!

Vecina mea lăsase un copil în leagăn şi doi mai măricei în casă, singuri, şi fugise pe sub râpă, pe malul Bistriţei, ajunsese în satul vecin Roşeni şi urcase şi dealul; în total, alergase vreo 3-4 km.

- Tată, plec!

- Unde? m-a întrebat cu vocea sugrumată.

- Mă duc în lume! Mă duc să mă pierd de pe aceste locuri! Făceţi-mă uitat!

Ne-am îmbrăţişat şi, pe când tata încă plângea, am urcat dealul, apoi am coborât în pârâul Roşeni, am urcat Curătura, după care am trecut pe Măluşteţul împădurit şi, din vârf, supravegheam atât intrarea din spate, cât şi casa veche. Am rămas ore întregi sub un târş şi nu am observat absolut nici o mişcare. Parcă şi vântul adormise. Soarele scăpăta când am decis să mă întorc acasă, orice s-ar întâmpla. Ştiam că, dacă nu-l găseşte pe cel căutat, Securitatea arestează părinţii, fraţii, surorile acestuia şi nu era drept să sufere ei pentru mine.

La casa veche, mama avea o plită cu un cuptor foarte bun şi acolo făcea mâncarea, însă în ziua aceea focul murise în sobă iar mămăliga se uscase în ceaun. Pe cărarea din porumb, m-am îndreptat spre casa nouă, am intrat prin spate în primul hol, am ascultat, apoi brusc am deschis uşa de la holul principal. Un securist înalt a îndreptat spre mine un pistol şi, ochindu-mi fruntea, a strigat parcă mai mult speriat:

- Aruncă baltagul!

Ca şi cum nu aş fi auzit, am pătruns înăuntru dar fără să las din mână toporaşul bine ascuţit şi prevăzut cu o coadă lungă. Acelaşi securist s-a dat înapoi până ce a atins uşa cu spatele, strigându-mi pentru a doua oară:

- Aruncă baltagul sau trag!

Apucând toporaşul de coadă, l-am aruncat cu viteză aşa încât, învârtindu-se, a ajuns la picioarele lui.

- Ce vrei? l-am întrebat.

- Ridică braţele şi treci cu faţa la perete!

Le-am ridicat, dar nu m-am întors ca să nu mă umilesc în faţa lui. Fără să mă atingă, securistul s-a învârtit în jurul meu şi mi-a spus să intru în salon, unde erau deja mama, Olga şi mătuşa mea Aneta Măgură, căreia nu i s-a mai îngăduit să plece. Mai era şi învăţătorul Benedict Hotnog, coleg la Şcoala Călugăreni, care venise să-i predau scriptele şi direcţia şcolii, şi m-am gândit că Securitatea l-a adus special. Câteva minute mai târziu, a apărut şi tata, foarte speriat. Ca să le alung frica, pentru că tata, mama şi Olga erau înspăimântaţi, am căutat să fiu tot timpul deschis, cu voie bună şi plin de curaj, ceea ce am şi reuşit.

Peste circa o jumătate de oră, au venit doi ofiţeri de securitate, într-una din maşini recunoscându-l pe slt. Vasile Asofiei, şeful Securităţii de la Borca. Radia când a intrat în casă:

- Acum, mi-a zis el, Silvia o să-mi rămână mie.

Zâmbind, i-am răspuns ironic:

- Nu aveţi nici o şansă, domnule, pentru că Silvia nu se uită la dumneavoastră. Aspiră mult mai sus!

S-a făcut galben la faţă, semn că era furios şi umilit în acelaşi timp în faţa ofiţerului care îl însoţea. Asofiei îmi era rival. Iubeam amândoi aceeaşi fată, însă el avea foarte puţine şanse pentru că era respins sistematic. În conjunctura creată, bucuria lui era că rămânea singur în faţa acestei fete.

Pe când Olga, cea mai mică din familie, şi poate şi cea mai nedreptăţită, a avut o atitudine dârză în faţa invadatorilor, tata - altfel un om foarte sever şi chiar un mic tiran - se pierduse definitiv. Mama se încurca în răspunsuri, dar era şi dânsa categorică şi sigură de nevinovăţia mea, cerându-le securiştilor să mă lase în pace.

Când am ieşit, cei doi câini lup pe care îi aveam au sărit gărduţul care străjuia florile, tăbărând pe străini. Securiştii s-au dat înapoi, cerându-le părinţilor să-i îndepărteze, dar, în timp ce tata îi alunga, eu îi chemam înapoi, spunându-le că lupii mei se pricep la oameni... Deşi prizonierul lor, eram sarcastic şi convins că prietenii mei credincioşi nu mă lasă în mâinile acelor căpcăuni.

*

Până la post am fost însoţit de cei doi ofiţeri, securistul care mă arestase şi şeful de post, sosit şi acesta între timp. Pe drum, l-am întâlnit pe Nicolae Andronic, agent sanitar, ai cărui copii, Cezar şi Toma, îmi erau prieteni, primul fiindu-mi şi coleg la Şcoala Normală.

- La revedere, domnule Andronic. Cine ştie când ne vom mai revedea...

Spusele mele de atunci erau ca o predicţie, pentru că nu aveam să-l mai văd niciodată. În centrul satului, am salutat-o pe Maria D. Maftei, o altă colegă de la Şcoala Normală, care stătea în poartă şi mă privea cu frică, încercând, totuşi, să zâmbească.

*

Sunt momente cruciale în viaţă când, de undeva din adâncul fiinţei tale, simţi că faci anumite lucruri pentru ultima dată, chiar dacă ai vrea să negi sau să crezi că, poate, te înşeli. Aşa a fost şi în ziua aceea. Peste ani, aveam să-i înţeleg adevărul căci, fără să bănuiesc, plecam definitiv de pe acele meleaguri. La întoarcere, n-am mai găsit nici casa, nici grădinile, nici pomi, nici flori, nici câini, nici tei... În acea zi, 31 august 1949, Poiana Teiului dispărea pentru mine ca o Fata Morgana.

*

La Miliţie, era arestat şi Constantin Cerbu iar mama sa i-a adus o pâine caldă, de la brutăria de peste drum. A rupt-o şi mi-a întins o bucată, pe care am înfulecat-o în mare grabă pentru că nu mâncasem de 24 de ore, iar acasă securiştii îi interziseseră mamei să-mi dea ceva de mâncare.

Cu vocea schimbată, Asofiei a ţipat să scot tot ce am în buzunare şi cureaua de la pantaloni. Costumul nu era făcut la comandă, iar pantalonii îmi erau largi, astfel că trebuia să-i ţin tot timpul cu mâna...

Înnoptase când am fost urcaţi în maşină ca să fim duşi la Securitatea din Piatra Neamţ. Când am văzut Jeep-ul, mi-am zis plin de amar:

- Iată, americanii, în loc să vină să ne scape de cancerul răsăritean, i-au înzestrat pe ăştia cu maşini ca să ne poată aresta pe noi, biete victime ale neamului românesc!

*

Înainte de arestare, împreună cu Pamfil Sălăgeanu, am recurs la crearea unei organizaţii anticomuniste în zonă, numită "Frăţia de Arme", însă, când mi-am dat seama că acesta devine suspect, am continuat să lucrez pe cont propriu. El a fost arestat pe 28 august 1949, iar eu trei zile mai târziu. Securitatea din Piatra Neamţ era deja informată despre ceea ce se întâmplase în organizaţie, datele fiind furnizate, fără îndoială, de Pamfil Sălăgeanu. Mai târziu, am avut dovezi că nu a fost singurul, contribuind în mod substanţial şi învăţătorul Constantin Hruşcă, de la Şcoala Pipirig, precum şi alţii, în mai mică măsură.

Nicolae Bistriceanu, tot din Pipirig, arestat şi el, mi-a destăinuit că Hruşcă, de loc din Oltenia, venea deseori în vizită motivând că-i este dragă fata lui, Silvia. Profitând de acest lucru, a mers la Securitate unde a denunţat faptul că Bistriceanu face parte dintr-o organizaţie subversivă, dând şi unele amănunte pe care le ştia chiar de la el. Într-un moment de naivitate, i se destăinuise lui Hruşcă. O altă dovadă a fost şi faptul că, în acelaşi timp cu Bistriceanu, a fost arestat şi Hruşcă, dar i s-a dat drumul imediat.

*

Despre înrolarea mea voluntară într-o grupare anticomunistă, atât părinţii, cât şi surorile mele nu ştiau nimic precis, dar bănuiau anumite lucruri, având în vedere persoanele care mă căutau deseori acasă. De fapt, această organizaţie era o continuare a unui început din copilărie, mai precis din octombrie 1940, când aveam doar 11 ani şi jumătate. La vremea aceea, destinele României erau conduse de generalul Ion Antonescu, şeful statului, şi de Mişcarea Legionară. Pe atunci, primar al comunei Poiana Teiului era Anton Almăşanu care, totodată, era şi şeful grupărilor mişcării din localitate. Anton Almăşanu i-a cerut fratelui meu, Gheorghe Caraza, să facă un cuib de tineri legionari, astfel înscriindu-ne cinci inşi: Gheorghe Caraza - şef de cuib, Aurel Cojocaru, Anton Galbează, Ion Nuţu şi subsemnatul. Deşi cuibul nostru a activat circa patru luni, până pe 23 ianuarie 1941, mi-au rămas adânc întipărite în minte cântecele deosebit de frumoase, trăirea mai presus de orice a iubirii faţă de Dumnezeu, de neamul românesc şi ţară.

Securitatea din Piatra Neamţ

Securitatea din Piatra Neamţ avea sediul în Bulevardul Republicii, (actualul imobil cu nr.7). Am fost închis într-una din celulele de la subsol - o încăpere goală, cu pământ umed. Într-un colţ, am găsit o cărămidă pe care am pus-o sub cap, adormind în scurt timp pe pământul jilav. Pe coridor, erau securiştii în termen Casapu, Nedelcu şi Ciurea.

Pe 1 septembrie 1949, am intrat în anchetă. De origine bucovinean, fost învăţător, venit din Rusia unde căzuse prizonier după ce s-a înrolat voluntar în Divizia "Tudor Vladimirescu", Modest Ruscioru era o fiară.

După ce m-a privit aspru şi m-a întrebat ce vârstă am, Ruscioru a început să mă înjure:

- Dumnezeii mă-tii! La vârsta de 20 de ani, faci organizaţie împotriva regimului?!! Zi, mă, f.... crucea mă-tii, câţi ai în organizaţie? Spune-i pe toţi, că te ia mama dracului amu! 'Tu-vă-n muma-n c.., aveaţi arme, da? Şi ce voiaţi să faceţi, mă? Unde voiaţi să ajungeţi, fire-aţi voi al dracu' de derbedei!?

Şi, ca să fie mai "convingător", mi-a tras câteva dosuri de palmă, apoi m-a pocnit peste cap cu bastonul de cauciuc. Văzând că nu recunosc nimic, m-a lovit din nou şi-apoi m-a trântit la pământ. Mi-a rupt sinusul şi buza superioară în stânga, semn pe care îl port şi astăzi, iar un canin l-am scuipat în palmă, după care fiara dezlănţuită m-a lovit cu cizma în piept şi în cap, până am leşinat. Nu ştiu cât am zăcut la pământ, dar m-am trezit când s-a aruncat cu apă peste mine. Era acolo şi comandantul Securităţii, Munteanu - un evreu cu numele împrumutat, iar un doctor îmi făcea respiraţie.

- Încă nu a murit, Dumnezeii mă-sii! au fost cuvintele lui Modest Ruscioru.

Fără să-i răspundă, doctorul i s-a adresat în şoaptă lui Munteanu:

- Să nu mai fie lovit!

După ce m-au aşezat pe un scaun, mi-au adus puţină apă. Gura îmi era uscată din cauza loviturii, iar capul îmi ardea cumplit. Sprijinit de plt. Cucu, secretarul Securităţii, de loc din comuna Crăcăoani, am fost dus în celulă, la subsol. Atunci, la Securitatea din Piatra Neamţ lucrau şi fraţii Corbu - ofiţeri în funcţii operative.

În acele zile, a venit în control şeful Securităţii pe Moldova, col. Aurel Ceia, de loc din comuna Vărădia, judeţul Caraş-Severin. După ce m-a văzut, a dat dispoziţie anchetatorului Modest Ruscioru să insiste şi să întrebuinţeze orice mijloc pentru a scoate de la mine cât mai multe informaţii. Drept urmare, în mai multe seri uşa celulei rămânea deschisă, în cadrul ei fiind postat un câine lup care mârâia ori de câte ori încercam să aţipesc. Dacă nu deschideam ochii, se îndrepta înspre mine să mă rupă cu dinţii.

Aurel Cojocaru era unul dintre cei mai curaţi sufleteşte şi mai buni prieteni. Poate şi din acest motiv, Modest Ruscioru a dat dispoziţie să fim legaţi cu aceeaşi pereche de cătuşe, câteva zile şi nopţi la rând. Astfel, o brăţară a cătuşei era la încheietura mâinii stângi a lui Aurel iar cealaltă la piciorul meu drept. A doua zi, eu aveam brăţara la mâna stângă, iar Aurel la piciorul drept. Când unul dintre noi avea nevoie la WC, şi asta se întâmpla foarte des din cauza frigului, cel încătuşat la picior trebuia să meargă în genunchi, iar celălalt încovoiat, suferind în acelaşi timp şi durerile fizice, dar şi umilinţe de neînchipuit.

Postul călugărilor

Câteva zile la rând, în timpul nopţii, la Securitatea din Piatra Neamţ au sosit maşini încărcate cu alţi arestaţi de pe Valea Bistriţei, din Buhalniţa, Crucea, Borca, Farcaşa, Poiana Teiului, Galu, ca şi de la Pipirig şi Târgu Neamţ. Astfel, primul care a intrat în celulă a fost călugărul Filaret Gămălău, din comuna Crucea, fost stareţ al Mânăstirii Rarău. Acest preot, cu o mare trăire duhovnicească, fusese vândut chiar de cumnatul său, I. Roşu, din Poiana Teiului, precum şi de D. Irimescu. În acelaşi timp, au mai fost arestaţi şi Felix Gutman, fraţii Ion şi Aurel Cojocaru, preotul Vasile Gheorghiasa, Vasile Roşu, Nicolae Bistriceanu - fost primar în Pipirig, Maria Vasiliu - învăţătoare din Pipirig, Anton Almăşanu - fost primar în comuna Poiana Teiului, preotul Mihai Mitocaru împreună cu cei doi copii (unul elev la Seminarul "Sf. Gheorghe" din Roman iar celălalt la Şcoala Primară din Crucea), ing. Denc - şef Ocol silvic Borca, călugării Varahil Moraru şi Iosaf Marcoci, apoi Virgil Petroşanu, Ruscanu, Mantescu, Ion Ropotică, Ion Buium - fost viceprimar la Poiana Teiului, Nicolae Grigoriu, Constantin Cerbu, Anton Galbează, Iosif Crăciun, Chesarie Ursu de la Mânăstirea Durău, Constantin Iosub-Iosifescu, Costică Hogea, Ion Crăciun din Hangu ş.a.

După a doua arestare a vieţuitorilor de la Mânăstirea Durău, când a fost luat călugărul Chesarie Ursu, se spune că stareţul a dat dispoziţie să se postească trei zile şi trei nopţi, ba mai mult, au fost postite şi animalele mânăstirii, fără apă şi fără hrană. Urmare a acestui fapt, cei care au vândut secretele bieţilor călugări au fost amarnic pedepsiţi de pronia cerească. Astfel, lui D. Irimescu - căruia îi fusese încredinţată o cantitate considerabilă de aur pentru restaurarea icoanelor din mai multe mânăstiri din Neamţ şi împrejurimi - i s-a intentat un proces de drept comun, executând 15 sau 16 ani de închisoare. La o verificare făcută de autorităţi, s-a constatat lipsa unei anumite cantităţi de metal preţios, Irimescu neştiind, probabil, că în viaţă totul se plăteşte. La această fraudă, a mai fost implicată o persoană, pictor, despre care însă nu ştiu prin ce împrejurări a reuşit să scape basma curată.

De ce, Doamne?

În curtea închisorii din Piatra Neamţ, în partea dreaptă erau situate birourile, iar în partea stângă se deschidea un lung coridor cu celule. În prima, vieţuiau 4 sau 5 femei, deţinute de drept comun, care lucrau la bucătărie, iar în următoarea stăteam eu, Pamfil Sălăgeanu şi Mihai, băiatul cel mai mic al preotului Mitocaru. Copilul preotului, în vârstă de vreo 10 ani, a fost luat de pe stradă odată cu arestarea tatălui şi a fratelui său, fiind îmbrăcat doar cu cămaşă, pantaloni scurţi şi sandale în picioare.

Pe 8 noiembrie, de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, gardianul a deschis uşa de la celula preotului pentru a-l scoate în curte ca să-şi ia apă. Între timp, fiind chemat la telefon, preotul Mihai Mitocaru a rămas singur şi a deschis vizeta celulei noastre ca să-şi vadă copilul. Cu ochii plini de lacrimi, l-a chemat să-l sărute. Se vedeau pentru prima dată de când fuseseră arestaţi. Copilul a început să plângă în hohote strigându-şi tatăl, în timp ce cu mâinile încerca din răsputeri să se agaţe de el prin vizetă. Îl priveam din spate pe micuţul care, disperat, căuta să simtă căldura tatălui, să-l sărute, însă totul era zadarnic. Nu se puteau atinge. Nici unul, nici altul nu reuşea să facă acest lucru din cauza sistemului metalic protector cu care era prevăzută vizeta. În cele din urmă, copleşit de neputinţă, tatăl i-a spus băiatului să-i atingă vârful limbii cu limba lui...

- Mulţi ani, tăticule!

- Mulţi ani, fiul meu!

Asistam, fără să pot face nimic, la această întâlnire dureroasă cu lacrimi, cu gemete şi cu atâta suferinţă în glas... M-am întors şi, ridicând braţele înspre cerul pe care nu îl vedeam, dar îl bănuiam, L-am strigat pe Dumnezeu:

- De ce, Doamne?! Pentru ce îngădui, Doamne, asemenea lucruri? De ce? De ce, Doamne?...

Două felii de pâine...

Într-una din zile, o deţinută s-a distanţat puţin de celelalte pentru a ajunge prima în faţa celulelor. A deschis vizeta şi, căutându-mă din priviri, m-a întrebat cine sunt, de unde vin şi pentru ce am fost arestat. Mi-a spus apoi să fiu atent în fiecare seară când se va întoarce în celulă, căci mă va căuta.

Am aşteptat să se întâmple acest lucru stând mult timp cu urechea aplecată şi aveam impresia că timpul s-a oprit. Târziu, am auzit nişte paşi grăbiţi care s-au oprit în faţa celulei mele. S-a deschis vizeta şi, din sân, tânăra a scos două felii de pâine pe care mi le-a întins, după care a dispărut. Aşa s-a întâmplat în mai multe seri şi, desigur, pâinea o împărţeam, după caz, cu unul sau cu doi care mai erau în celulă. Trecuseră mai multe zile de când fata mă alinta cu câte două felii de pâine ascunse în sân, încălzite de propriul trup. Într-o seară, m-a întrebat:

- Câţi ani ai?

- 20.

Mirată, a dus mâna la gură şi mi-a zis:

- Şi eu am tot 20! După ce se face închiderea, aşează cana cu gura la perete, la înălţimea urechii dumitale, la un metru depărtare de uşă.

Aşa am făcut. De dincolo de perete, s-a auzit un cântec dumnezeiesc de frumos, uimind prin curăţenia şi sensibilitatea vocii: "Dacă-n douăzeci de toamne,/ Zi senină n-am avut/ O, spune-mi atunci Tu, Doamne,/ Pentru ce m-am mai născut?"

Străina

Aripa dreaptă a fostei închisori din Piatra Neamţ era prevăzută cu birouri. Prin luna noiembrie, când afară se făcuse frig şi celulele erau îngheţate ca nişte sloiuri, securiştii au decis să ne mute la penitenciar. Pentru formalităţile de încarcerare, fiecare dintre noi trebuia să meargă, escortat de un gardian, la serviciul Grefă. Când mi-a venit rândul, gardianul a rămas în uşă, păzind în felul acesta şi coridorul şi biroul. M-am trezit în faţa unei tinere care, ridicând ochii de pe registrul pe care îl avea pe birou, m-a privit foarte mirată, schimbându-se la faţă:

- Grigore! Ce cauţi aici?

Am încercat să-mi amintesc unde am mai întâlnit-o, să o localizez printre cunoştinţele mele de până atunci. Fuma. Realizând dorinţa mea, a aprins o ţigară şi mi-a întins-o. Nu m-a întrebat nimic, a notat exact şi foarte clar numele meu, dar celelalte date mi le-a cerut. M-a privit din nou insistent, cerându-mi şi alte informaţii, de care nu avea nevoie, doar pentru a prelungi momentul. În acelaşi timp, privea cu oarecare teamă la gardianul din uşă. Uşor, mi-a împins pachetul de ţigări, apoi a scos din sertarul biroului o pară şi, ridicând-o, i-a spus gardianului:

- Îi dau o pară...

Zile la rând, săptămâni, poate şi prin somn, m-am chinuit să-mi aduc aminte unde am mai văzut-o pe acea tânără. Când m-am întors pe meleagurile natale, în oraşul copilăriei şi adolescenţei mele, deseori privirile mele au încercat să o descopere pe necunoscuta de la Grefă. S-au scurs de atunci 55 de ani şi mă întreb şi astăzi unde este acea străină binevoitoare?

Lidia N.

De jos, din pivniţă, priveam printr-un geam situat la nivelul solului afară, în curte. Dintr-o celulă a garajului, am văzut ieşind pentru a merge la anchetă o tânără drăguţă, în jur de 22 de ani, care părea a fi însărcinată. Impresionat de starea şi tristeţea fetei, m-am interesat cine este. Lidia N. era din Oradea sau Arad, fusese arestată în mai 1948 şi chinuită cumplit de Securitate, care voia să scoată de la dânsa anumite lucruri. Îi cerea continuu să spună "unde se află", "în ce punct al casei le-a ascuns", fiind vorba, probabil, de nişte documente.

După un timp, le-a spus că le are acasă, într-un loc de unde numai dânsa le-ar fi putut scoate la iveală. Îmbrăcaţi civil, doi securişti au însoţit-o spre domiciliul ei, ducând-o de braţ, ca şi cum i-ar fi fost foarte apropiaţi. I-a condus pe o stradă îngustă, până în apropierea unei curţi împrejmuite cu un gard de uluci şi cu poarta deschisă, unde se vedea o femeie care spăla rufe. Lidia a simulat că are nevoie să-şi sufle nasul, aşa încât cei doi au slobozit-o de braţe, înaintând doi paşi. În clipa următoare, ca o nălucă, s-a smuls de lângă ei, a intrat pe poartă, a închis-o cu cheia pe dinăuntru, a străbătut curtea în viteză şi a cerut ajutorul femeii, spunându-i că este urmărită de nişte bărbaţi. Femeia i-a dat un scaun de pe care a escaladat gardul înalt şi, ieşind pe altă stradă, a rupt-o la fugă pierzându-şi urma.

Cu teama de a nu fi prinsă, Lidia a mers mai mult noaptea tăind Ardealul până la Tulgheş, apoi trecătoarea Prisecani, Bradu, Bistricioara, Ceahlău, ca să poposească în cele din urmă la Mânăstirea Durău. La fel de precaută, a intrat pe sub boltă în curte, oprindu-se la prima clădire din dreapta, care era locuită de doi călugări. Vreme de mai bine de un an, fata a fost găzduită într-o cameră a acestei case, iar cei doi îi duceau mâncare. Unul dintre ei se ocupa şi cu pictura, fiind vizitat frecvent de un coleg de la Bele Arte, care locuia în Poiana Teiului. Ambii sunt cunoscuţi dar, dintr-o cumplită ruşine faţă de fărădelegile lor, nu le voi da numele. Ulterior, Lidia N. a fost arestată odată cu călugării în cauză - care au stat, pe rând, în celulă cu mine.

Într-una din zile, la anchetă, am fost martor la destăinuirile făcute de călugărul al cărui nume conspirativ ca informator al Securităţii a fost Luca Ion. Cele auzite atunci prin uşa întredeschisă m-au îngrozit şi, totodată, m-au dezgustat tocmai prin mârşăvia faptei comise.

- Bă, al cui este copilul din burta Lidiei?

- Apăi, nu ştiu, domnule ofiţer, că amândoi am umblat la ea. Doar doctorul, după ce va naşte, o să poată stabili!

Prin octombrie, Lidia a fost dusă la spital pentru a naşte, iar din clipa aceea nimeni nu a mai ştiut ceva despre dânsa.

*

Au trecut ani grei de temniţă şi surghiun. Întors la Piatra Neamţ, am aflat de la cineva care lucra periodic în casa acelui călugăr că, de mai multă vreme, acesta ţinea pe perete tabloul unui tânăr. Insistând mai mult cu privirile asupra acelei imagini, menajera călugărului - care, de altfel, locuia permanent în casa acestuia - s-a simţit obligată să-i explice:

- Este copilul părintelui din prima dragoste. De fapt, are cam aceeaşi vârstă cu tine. À-propos, tu când eşti născută?

- În februarie 1949.

- Ei, bine, şi el este născut tot în 1949, dar toamna...

*

La insistenţa mea, Lenuţa mi-a mărturisit şi cele ce au urmat:

- Pe acel om din tablou l-am cunoscut personal, văzându-l în câteva rânduri după aceea. Urmase Teologia. Nu se înţelegea cu părintele şi avea deseori discuţii contradictorii cu el. Ultima dată când am fost acolo, a intrat în casă şi părea foarte demoralizat. Era îmbrăcat rău, nebărbierit, nespălat şi se vedea cât este de neajutorat. S-a certat cu călugărul, a părăsit casa şi, din câte ştiu, nu s-a mai întors niciodată.