PREFAŢĂ

Providenţa a făcut ca să apară această - LUCRARE A REDESTEPTĂRII NAŢIONALE - pe care autoarea, dr. Livia Dandara a intitulat-o "GENOCIDUL COMUNIST IN ROMÂNIA. LICHIDAREA ELITELOR ROMÂNEŞTI" şi pe care am ţinut s-o prezint în contextul vieţii politice româneşti ca o continuitate după, interregnum (6-02-1945 / 21-12-1989).

De fapt autoarea a mai publicat "ROMÂNIA ÎN VÂLTOAREA ANULUI 1939", prezentând drama României ce urma să se desfăşoare ca urmare a pactului Ribbentrop - Molotov din acea perioada a intrigilor şi perfidiilor internaţionale.

Un popor rămâne în istorie prin continuitate, prin ceea ce lasă ca mărturie materială şi spirituală din lupta cu vitregia vremurilor şi mai ales a seminţiilor ce i-au fost hărăzite ca vecini.

Venind din negura istoriei, înaintaşii noştri încărcaţi de tradiţia legată de trăirea pe locuri de obârşie comune au fost tot timpul preocupaţi să-şi apere demnitatea în fata injustiţiei, minciunii şi poftei nesăţioase de acaparare a veneticilor.

Străbunii au stat tot timpul de straja înfruntându-se cu turcii, leahul şi mai ales cu muscalul până ce au reuşit în 1918 să unească moşia pe care ne-au lăsat-o moştenire. Dar după doua decenii s-au abătut asupra noastră vremuri de restrişte ce au urmărit cu înverşunare diabolică să sfâşie din teritoriu şi mai ales să năruie aşezări cu oameni statornici. Tocmai aceste vremi le-a prezentat autoarea în lucrarea "ROMÂNIA ÎN VÂLTOAREA ANULUI 1939."

Şi numai după un cincinal, în termeni marxişti, de - concordii şi disconcordii - între tiranii omenirii ce-şi disputau împărţirea lumii a urmat cu bună ştiinţă aruncarea României în – prăpastie - pentru satisfacerea poftei rusului de a i se deschide "porţile" spre Centrul Europei şi apele calde ale Marmaralei şi Adriaticei.

De la această dată urmează desfăşurarea relatărilor din tablourile-capitole ale volumului de faţă "GENOCIDUL COMUNIST ÎN ROMÂNIA.LICHIDAREA ELITELOR ROMÂNEŞTI", precedată de goana trupelor de ocupaţie de a acapara - documentele unirii -, în special ale Basarabiei şi Bucovinei ce au luat drumul Moscovei,spre a ne lipsi în viitor de o susţinere documentata asupra drepturilor noastre strămoşeşti. S-au petrecut cu aceea ocazie acte de o îndrăzneaţă acţiune de rezistenţă faţă de ocupant, fapte care mi le-a relatat profesoara de istorie Livia Musculiu şi anume despre unul din fraţii Usatiuc care din -Fondul Basarabiei- găzduit la Muzeul din Sibiu a reuşit să dispară în "neant" din documentele Unirii. Şi nu a fost singura acţiune. O altă profesoară care se găsea la Muzeul din Caracal unde erau găzduite arhivele altor judeţe din Basarabia, când s'a primit ordinul de a fi trimise în judeţele respective, s'a procedat la extragerea listelor cu locuitorii comunelor respective pentru a nu fi supuşi persecuţiilor sau deportărilor. Poate astfel de acţiuni nu au fost singulare.

Nu este de mirare că în alte cazuri, profesorii ardeau cărţile din biblioteci în curţile şcolilor şi pe baza dosarelor de cadre au avansat până în scaune academice.

Acest -GENOCID COMUNIST IN ROMÂNIA, LICHIDAREA ELITELOR ROMANEŞTI - se întinde pe o perioadă de 45 de ani şi este de acum istorie şi trebuie să-l prezentăm şi judecăm cu toate consecinţele dureroase pe care le-a pricinuit, indiferent de subiecţi.

Acest groaznic genocid nu s'a putut săvârşi decât la adăpostul trupelor de ocupaţie şi cu sprijinul efectiv al formaţiei de voluntari formată de Ana Pauker pe teritoriul URSS-ului şi căreia cap. Teodor-Nicolae Popescu (avocat din Târgoviste) i s'a adresat într'o "catilinara" româneasca; în văzul sutelor de ofiţeri români ramaşi pe linia demnităţii şi onoarei în lagărul Oransky:

"Cu ce drept tu, străina de neam, acuzi de trădare pe cei în suferinţa şi dai lecţii de simţire româneasca acelora pe care patronii tăi i-au ţinut în iad şi care vor să folosească, în ciuda ameninţărilor cu moartea, şansa ce le-o daţi de a ieşi de aici,cum au făcut-o nefericiţii care te urmează... Cât priveşte mâna generoasa de care ne vorbeşte dânsa,aceasta este o mâna de fier în mănuşă de catifea care ni se întinde nu ca să ne elibereze,ci ca să ne subjuge,fiindcă ea aparţine unei puteri care în expansiunea ei spre apus şi sud se împiedică de noi, românii, ca de un obstacol. Această linie nu este de azi, de ieri. Ea este o constantă a politicii marelui nostru vecin de la răsărit, care funcţionează continuu indiferent de ideologia sau forma sa de guvernământ, fie sub pajura bicefala ţarista, fie sub steaua roşie comunistă. Această linie de politică externă a fost elaborată încă de la începutul secolului al XVIII-lea şi articulaţiile ei se desprind cu o claritate care nu lasă loc nici unei iluzii - cum ar fi cea cu care se vrea azi să fim îmbătaţi -, în acel faimos document care este "Testamentul lui Petru cel Mare".

Armata "eliberatoare" care a năvălit îngrozind prin crimele şi distrugerile săvârşite pe tot teritoriul ţării, a rămas ca o pavăză pentru "voluntarii care au desăvârşit represiunea instaurând haosul apocaliptic”.

Ca martor şi victima timp de 45 de ani voi relata câteva aspecte extrem de dureroase ce s-au petrecut după 23 August 1944.

Impostura şi trădarea s-au întins peste ţară şi indivizi lipsiţi de scrupule s-au alăturat din primul moment celor veniţi în "furgoanele cotropitorilor" încolonându-se ca tovarăşi de drum.

Pentru că se oprea cursul normal al istoriei subordonându-se celui impus de ocupant, încep cu amintirea unor istorici care vor răstălmăci cursul evenimentelor pentru a fi pe placul "stăpânilor'",,

In frunte apare Constantin Daicoviciu, care după ce purtase cămaşa verde şi pe cea albastră a F.K.N-ului şi care se lăuda că trădase cinci regi (primii doi fuseseră ai imperiului austro-unrgar), urmat de Emil Petrovici chinuindu-se să demonstreze caracterul slav al limbii române, având alături pe colegul Alex Roşca preocupat de epurarea în Universitatea din Cluj.

La Bucureşti -Sindicatul Sanitar- a organizat în amfiteatrul asigurărilor sociale,în jur de 20 Martie 1945 o conferinţă a prof. dr.Daniel Danielopolu, fost ministru liberal până la 6-03-1945 la Ministerul Sănătăţii. Sala era pavoazată în dreapta estradei cu un afiş înalt de trei metri cu lozinca: "Moarte lui Dinu Brătianu şi Partidului naţional-liberal",iar în stânga un alt afiş,de aceiaşi înălţime cu altă lozincă:"Moarte lui Iuliu Maniu şi Partidului naţional - ţărănesc ."

In timpul discursului sau,oratorul Danielopolu,a spus printre alte adulaţiuni aduse guvernului instaurat de Vâsinschi:

"...Nu mi-e teama că în regimul comunist Românii vor pierde instinctul naţional şi vor dispare ca popor conştient.

Mie mi-e teamă că actualul regim comunist nu va avea suficientă voinţă şi suficientă energie pentru a pedepsi cum trebuie să fie pedepsiţi aparatul de stat al burgheziei şi clasa conducătoare exploatatoare..."

In această atmosferă de "entuziasm", eu, un biet student am cunoscut atunci din plin binefacerile eliberării fiind răpit de N.K, V.D-ul rusesc şi torturat îngrozitor până ce s'a reuşit să fiu eliberat în Septembrie 1945, datorită intervenţiei la Comisia Aliată de Control. Pe drumul întoarcerii spre casă mi-am jurat că toată viaţa voi lupta împotriva comunismului. Aşa am început să adun în mine toate blestemăţiile marxiste, una mai groaznică decât alta.

Am asistat la crimele din 24 februarie şi 8 Noiembrie 1945, la care se adăugau epurarea şi arderea cărţilor socotite dăunătoare marxismului.

La Bucureşti cu preocuparea istoricilor de a edita -Analele româno-sovietice începe procesul deznaţionalizării istoriei, iar Andrei Oţetea ia conducerea editurii "Cartea Rusa", pe când Institutul de Studii Româno-Sovietic trece sub conducerea lui Emil Condu-rache, Constantin Balmus, Andrei Rădulescu..., lăsându-i lui Scarlat Callimachi "cinstea" de a conduce muzeul Româno-Sovietic, având drept consilier pe P.P.Panaiteşcu, alt fost purtător de cămaşe.

Singur,ca prestigios cărturar,George Călinescu, făcea tumbe şi se urca duminicile în camioane muncitoreşti ca să meargă la sate pentru repararea uneltelor ţăranilor împinşi pe drumul întovărăşirilor.

Aşa s'a început dezmembrarea statului de drept prin desfiinţarea inamovibilităţii magistraturii de către Lucreţiu Pătrăşcanu, paralel cu organizarea şi legalizarea represiunii, acţiuni premergătoare primelor "alegeri libere şi democratice". Mai înainte, pe 16 Februarie 1946 s'a încercat ţinerea alegerilor, în Asociaţiile studenţeşti începând cu Facultatea de Litere şi Filozofie.

Prevăzându-se eşecul tineretului progresist universitar, profesorul Tudor Vianu a făcut totul că să împiedice ţinerea alegerilor, folosind tot felul de mijloace până spre miezul nopţii când a părăsit şedinţa lăsând loc agenţilor Ministerului de Interne conduşi de Gh.Bulz şi Igor Gorotcov ca să caute pe instigatori,adică pe mine.

A doua zi s'au anulat ţinerile de alegeri, iar Ministerul Educaţiei naţionale a numit peste tot comitete interimare.

La scurt timp a venit şi răsplata prin numirea ca ambasador - la Belgrad, a profesorului filozof. Şi nu a fost singurul cadru universitar învestit cu această "onoare" în schimbul dezonoarei profesiei. Au urmat, Simion Stoilov (Paris), Grigore Moisil (Ankara), Iorgu Iordan (Moscova), Mihai Ralea (Washington)...deci o "pleiadă" s'a pus în slujba ocupantului profanând învăţământul universitar.

Campania electorala, pe lângă fel de fel de metode diabolice a fost nu numai sângeroasă,dar s-au presărat răniţi şi morţi pe tot cuprinsul ţării. In ajun, pe 14 Noiembrie 1946, Gheorghiu Dej declara că programul său de guvernare "nu reprezintă o soluţie de continuitate cu tradiţiile culturale."

Furtul voinţei naţionale a fost fără precedent, iar Lucreţiu Pătrăşcanu s'a grăbit să dea dispoziţie ca să se inverseze rezultatele în procesele verbale,să se ardă buletinele de vot iar preşedinţii secţiilor de votare care nu au executat dispoziţia, au fost imediat destituiţi.

Entuziasmul îi cuprinsese pe Ana Pauker,Vasile Luca, Silviu Brucan, N.Moraru şi alţii care timp de doi ani ceruseră moartea lui Maniu şi Bratianu. După ce istorici ca CC. Giurescu anunţau cu satisfacţie - victoria în alegeri a B.P.D-ului- fără a pomeni de fraudele nemaiîntâlnite,dar confirmate chiar peste 45 de ani de unii făptaşi , filozoful C.Radulescu-Motru îsi nota în Jurnalul său:

"Poporul nostru trece prin momente tragice sub ameninţarea Moscovei. De la un moment la altul ne aşteptam la o lovitura de stat, care să întroneze pe comunişti la putere...ca să fim după aceia anexaţi Rusiei Sovietice."

Si tragedia naţionala s'a dezlănţuit. Arestările au început odată cu anul 1947 şi imediat după semnarea Tratatului de Pace s'a trecut la înscenarea de la Tămădău. După cum am menţionat mai sus am fost martor şi victimă pe perioada înscenării şi procesului. Se acţiona după directiva nr.NK/003/47 sub supravegherea "consilierilor sovietici",din 6 Iunie 1947,care la punctul 40 prevedea:

"Trebuie ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Se va încerca prin toate mijloacele racolarea acelor opozanţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromişi prin campanie de denigrare. Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa numite "întâmplări neprevăzute", sau închişi sub acuzaţia de crima de drept comun. Numai în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ţinute sub acuzaţia de „înaltă trădare".

In baza acestor măsuri represive s'a făcut înscenarea din 14 iulie de la Tămădău în care 10 persoane au fost duse să se urce în două avioane a două locuri, la care se adăugau cei doi aviatori plus o căruţă de bagaje. Organizatorii înscenării s-au făcut de râs prin publicarea în ziare a grupului "evazionist" şi a avioanelor ce trebuiau să-i ducă în străinătate.

Teroarea în Ministerul de Interne era condusă de Alexandru Nicolschi, agent NKVD, care la aceea data era inspector general în Direcţia Poliţiei de Siguranţă,funcţie ce îi acoperă crimele şi sub care conducea ancheta în cazul înscenării de la Tămădău. Aşa am cunoscut torturile lui şi în timp ce mă juca în picioare îl auzeam strigând:

"Prin metodele noastre vă vom obliga să declaraţi numai ce vrem noi. Aceste declaraţii le vom păstra ca mărturii, ca acte de acuzare pentru arhive, după care se va scrie istoria. Vom păstra dosarele până veţi muri, vom muri şi noi şi istoria se va scrie după aceste documente. Cu aceasta vom înmormânta toată lupta de rezistenţă anticomunistă şi nu se va mai auzi de ea."

Sub acest imperiu al groazei, Alexandru Nicolschi a săvârşit multe crime, iar victimele erau aruncate pe fereastra de la etajul IV. Eu crezând în minuni, ca şi cu doi ani mai înainte, în aceleaşi condiţii sub cizmele căpitanului NKVD, Petrov Vasiliev, am adunat în mine toate puterile ca să pot supravieţui spre a fi o dovadă în plus asupra genocidului la care a fost supus poporul român.

Nicolschi însoţise până la Viena trenul în care fusese izgonit Regele.

Cu aceste amintiri întipărite şi cu peste o sută de nume de victime întâlnite prin peregrinările infernului mi s-a dat în Mai 1948 o "recreaţie" de 18 luni de zile, deoarece tot timpul simţeam că eram ţinut sub observaţie.

Dar nici nu ajunsesem bine la Bucureşti şi acelaşi Alexandru Nicolschi ordonase arestarea în noaptea de 15 Mai 1948 a circa 5000 de legionari din care au fost găsiţi circa 3.400.

Arestările erau generale. Fuseseră ridicaţi adepţii lui Titel Petrescu,cei din Mişcarea de rezistentă Popp-Bujoiu-George Manu.

Îngrozitor an 1948.

Pe lângă acţiunea de lichidare a adversarilor politici, guvernul de coloratura comunistă a trecut la răfuiala tovărăşească, după modelul stalinist. I-a venit rândul lui Lucreţiu Pătrăşcanu care le crease un cadru "legal de existenţă".L-au arestat, torturat îngrozitor, el şi câţiva tovarăşi de drum, de aceiaşi care-l omorâseră şi pe Ştefan Foriş, şi după un simulacru de proces, n-au mai aşteptat să-l duca în Valea Piersicilor, şi grăbit, colonelul Iosif Moldoveanu în noaptea de 16 Aprilie 1954 i-a tras un glonte în ceafă, după modelul soviet ic. Peste 14 ani se zice că şi acest Iosif Moldoveanu s'a sinucis tot cu un glonţ.

Evenimentele se precipita şi te aşteptai zilnic la alte drame pe traseul genocidului ce se desfăşura cu repeziciune. Astfel armata este dezorganizată prin integrarea ofiţerilor veniţi cu diviziile denumite de trădători (Tudor Vladimirescu şi Horia,Cloşca şi Crişan),stabilindu-se şi uniformele sovietice.

S'a înfiinţat cea mai îngrozitoare instituţie -Securitatea poporului- care îsi va câştiga existenţa de pe spatele deţinuţilor politici, al căror număr va creşte vertiginos şi la care ea (securitatea) va contribui prin arestări pe tabele ( fără mandat), pentru cinci minute de dat o declaraţie, şi odioase înscenări în scopul formarii de eşaloane de muncă de exterminare prin care să le mărească veniturile acestor paraziţi buni numai la bătaie.

Cultura a fost zdrobită prin epurările masive din cadrul universitar şi trecerea majorităţii în închisori.

Barourile de avocaţi au fost desfiinţate şi reorganizate după model sovietic, în colegii. Mai mult apar acum asesorii populari care au misiunea de a face presiuni asupra judecătorilor în pronunţarea sentinţelor judecătoreşti, după indicaţiile primite de la partidul comunist, atoate ştiutor.

Nu a fost neglijata nici biserica. După ce Patriarhul Nicodim trebuise să moara pentru a face loc lui Justinian Marina, reactivat (cu secretul acţiunii s-a dus în mormânt Arăpasu), a urmat o pensionare forţată a unor episcopi ortodocşi. Nu a întârziat nici denunţarea Concordatului încheiat între România şi Sfântul Scaun după care Petru Groza a hotărât unirea forţată a celor doua biserici pretext pentru arestarea episcopilor catolici şi greco-catolici. Securitatea a trecut la modificarea "tainei mărturisirii" obligându-i pe ierarhi şi preoţi, ca după oficierea acestei taine cu enoriaşii să vină să se spovedească la Direcţia Generala a Securităţii poporului, unora oferindu-le angajamente şi plăţi, ca să nu fie chiar pe gratis.

După ce pe 26 Mai 1948 Eduard Mezincescu şi Ana Pauker au cedat ruşilor Insula Şerpilor, şi pentru a rupe cu capitaliştii, Ana Pauker a denunţat acordul dintre România şi Franţa.

După modificarea componentei Academiei Romane, din motive "bugetare" au fost scoşi 80 de profesori universitari, iar pe 25 septembrie 1948 s-a organizat Ministerul Învăţământului Public după modelul sovietic.

In jurul lui Sf.Ilie 1948 s'a trecut la arestarea primului val din corpul foştilor înalţi funcţionari din poliţie şi siguranţa statului pentru "curăţirea" Ministerului de Interne de rămăşiţele reacţionare care opresaseră clasa muncitoare.

Pe lângă dezmembrarea statului de drept prin masurile excesiv de represive, la indicaţiile consilierilor sovietici, aşa cum mi-o strigase Nicolschi, s'a trecut la rescrierea istoriei naţionale. Si în acest sector a fost impus Mihai Roller ajutat de Barbu Câmpina şi Glanzstein Abrasa-Sasa zis Musat care au rescris,în special Istoria României, după modelul sovietic de interpretare al evenimentelor .

In această atmosferă de răsturnare a societăţii am ajuns numit profesor într'un sat din Vlaşca unde se găseau peste 700 de analfabeţi maturi pe care în timpul liber trebuia să-i învăţam cel puţin să iscălească pentru a li se da certificare de absolvent al celor 4 clase primare.

Dar sătenii erau preocupaţi de faptul că prin întovărăşiri veneau de la batoza de treierat cu sacii goi pe mână şi nu aveau ce să le dea copiilor de mâncare.

Cu toate acestea propagandiştii erau tot timpul pe capul lor, aceasta nu i-a împiedecat ca în unele sate să se revolte.

Atent la desfăşurarea acestui procedeu premergător colectivizării agriculturii căutam să reţin fapte şi oameni ce îmi vor servi peste ani la relatarea dramei ţărăneşti. Si încă înainte de sfârşitul anului am simţit că mi se dă prea mare atenţie în timp ce plutonierul major de miliţie m-a anunţat discret că se interesează de la centru de activitatea mea, şi discuţiile ce le port cu ţăranii.

Pe 15 Aug.1949 am fost arestat la Giurgiu şi dus la Bucureşti pentru a fi întrebat cum am revenit în ţară. Mă confundau cu Mircea Ioaniţiu (secretarul regelui Mihai aflat în SUA). Nici nu şi-au dat seama că aveam nume schimbat, îl arestaseră pe Traian Ioniţoiu şi ei îl căutau pe Cicerone Ionitoiu. Singura legătura între cele două nume era data de naştere comună.

Dar nu interesa decât numărul de arestări, fiindcă Teohari Georgescu se lăudase că el arestează 1000 de indivizi pe zi, iar Gheorghiu Dej la Constanţa anunţa că acolo va fi mormântul intelectualităţii române. De fapt era goana după braţe de muncă pentru Canale unde sute de mii vor muncii cu jugul după gât, biciuiţi şi exterminaţi ca să facă o muncă inutilă abandonată după 3 ani, de vină fiind tot cei arestaţi fără vină.

In această atmosferă de haos m-am pomenit judecat într'un lot de peste 30 de tineri din care nu cunoşteam decât 4 persoane şi motivul a fost de "recidivist", uitând să-mi desemneze şi avocat din oficiu. Totul s'a judecat cu rapiditate şi după zăcătoarea din Jilava unde ne-a bătut îngrozitor gângavul Maromet,ne-am trezit la Valea Neagră să "despicăm Dobrogea cu lopata".

Acolo am asistat la scene îngrozitoare,de torturi duse până la exterminarea victimelor, nu numai prin munca forţată dar şi prin împuşcare, ca sublocotenentul Mircea Madgearu, Dumitrache, dr. Simionescu, studentul Ionel Muşeţeanu.

Nu-mi rămăsese decât să înregistrez nume şi date. In faţa acestei calamităţi naţionale de pieirea neamului, ne rămăsese doar rezistenţa la munca forţată pentru a scădea ritmul drăcesc la care eram supuşi prin inaniţie sau fel de fel de boli fără mijloace de tămăduire. Ici,colo s'a înfiripat rezistenţa la muncă, mulţi umplând carcerele din cauza neîndeplinirii normei. Printre "abonaţii' carcerei am întâlnit pe profesorii de istorie Bucur Brănescu, Virigil Badiu,Teodor Mihadas şi sublocotenentul Remus Radina.

Nu am fost mulţumiţi numai să contemplam şi aşteptăm,ci am trecut câţiva la acţiune de ajutorare. Împreuna cu Sereiu Macarie şi Constantin lonascu s'a urmărit scoaterea unora distruşi fiziceşte şi dirijarea lor spre munci mai uşoare ca cioplitori în piatra, mecanici , zidari , dulgheri, etc. Si în aceasta "mafie" au mai fost şi alţii ca inginerii Ion Puşchilă, Aurel Vernescu, arhitect Antonescu sau brigadierii Miki Sobrescu, Marius Petrini,Traian Seţu şi alţii.

Acestei rezistenţe în fata opresiunii, i s'au adăugat legăturile cu civili pentru obţinerea de medicamente, trimiterea de scrisori familiilor şi bineînţeles obţinerea de ziare pentru a fi la curent cu ce se mai întâmpla prin lume. Era o acţiune riscantă, dar necesară într'un mediu politic. Astfel am reuşit să comunicam şi să avem confirmarea de la radio Ankara în 1952 despre atrocităţile petrecute în lagărul de exterminare Peninsula, de către brigăzile de torţionari venite de la Piteşti şi numele unora care săvârşeau aceste crime.

Printre civilii ce ne-au sprijinit în această acţiune am reţinut nume ca Malăin, Sârbu, Chiralia...

Dar călăul Nicolschi care voia să ne scrie istoria continua cu monstruoasele acţiuni de lichidare. Astfel am auzit mai târziu că în primăvara lui 1950 a dat dispoziţie ca cei cu pedepse de la 15 ani în sus condamnaţi în mişcările de rezistenţă să fie scoşi din închisori şi duşi la Pădurea Verde din Timişoara unde au fost executaţi, iar înscrierea au făcut-o după 7 ani în registre secrete.

De abia în 1952 am aflat de la cei arestaţi de Sfânta Măria că în Mai 1950 fuseseră arestaţi toţi Ctitorii de Ţară în viaţă, şi toţi foştii miniştri dintre cele două războaie mondiale, inclusiv tovarăşii de drum cu Tătărăscu în frunte,dar nimeni nu ştia locul unde fuseseră duşi. Nu au fost cruţate nici familiile lor ridicate după un an şi dislocate sau aruncate în lagărele de exterminare.

In acel an 1951 ne-a parvenit ştirea de ridicări masive de locuitori ai Banatului, inclusiv supravieţuitori şvabi veniţi din bazinul carbonifer al Donetului, şi duşi de data aceasta pe Bărăgan

După atâtea vesti dureroase a sosit în Martie 1953 şi cea care a produs o uşurare: moartea călăului omenirii. Închiderea lucrărilor Canalului a fost urmata de trimiterea la Aiud şi Gherla a celor cu pedepse peste 5 ani. Restul rămaşi la lichidarea lucrărilor iar inapţii de muncă adunaţi la Poarta Alba.

Acolo eu am ajuns dus pe targa de la Valea Neagră şi m-am reîntâlnit cu Remus Radina adus, tot pe targa şi tot după o grevă la lagărul de exterminare Galeş.

Deşi nu mai munceam, situaţia inapţilor era disperată din cauza măsurilor drastice ale administraţiei conduse de comandantul Fecioru peste care s'a aşternut iarna îngrozitoare din Februarie 1954, îngreunând situaţia de supravieţuire şi crescând mortalitatea celor arestaţi administrativ pe 15-08-1952.

In fata acestei situaţii grave, s-au produs două greve ale foamei din partea lui Radina şi una colectiv pe care am organizat-o şi în care timp de o săptămână au intrat 54 de inapţi. Se cerea eliberarea administrativilor şi pachete cu medicamente şi alimente pentru supravieţuire. Până la urmă a sosit o comisie cu un doctor de la Ministerul de Interne şi din luna Mai 1954 s'a început trierea şi eliberarea administrativilor, iar pe noi 4 socotiţi instigatori ne-a trimis la Oradea Mare,cel mai îndepărtat penitenciar.

In August 1954 am fost iarăşi eliberat la expirarea pedepsei si am ajuns la Bucureşti încărcat ca o enciclopedie , cu nume, date şi fapte ce calificau regimul comunist ca practicant al genocidului. Continuând să fiu supravegheat în zisa libertate, luând cunoştinţă de crimele odioase săvârşite de Stalin, relatate de Raportul lui Nichita Hrusciov, la care s'a adăugat vestea revoluţiei din Ungaria, m-am hotărât să dispar pe şantiere. Aşa am ajuns să cunosc realităţile dureroase produse de intensificarea campaniei de colectivizare. Devenea clar că lucrurile nu pot merge la infinit, sub opresiunea continua, şi într'o bună zi vor trebui să fie cunoscute.

Lucram pe şantiere şi din discuţiile nevinovate cu muncitorii aflam cele petrecute şi nume de victime şi călăi pe care le îngurgitam cu nesaţ, fără să dau de bănuit ca sunt interesat. Pe şantierul din Moldova am aflat multe despre răscoala religioasă de la Fărăoani (1949), despre răscoalele ţărăneşti de la Suraia unde Ceauşescu trăsese în sat cu tunul ca să-i oblige să intre în colectiv, sau de la Nămoloasa unde îi chemase la -strunga- statului pentru discuţii şi unde pusese mitraliera pe ţărani, din cel mai sărac sat din ţară, omorând 8 dintre ei. Mărturie stă crucea de pe locul crimei pe care sunt înscrise numele victimelor.

Pe şantierele de lângă Beius am auzit vorbindu-se despre acţiunea partizanilor din grupul Şuşman în care a fost împuşcat ţăranul Jurj şi arestata soţia lui Lucreţia, fiind trădaţi de cumnatul -preot şi agent al securităţii care si-a găsit moartea într-un accident de motocicletă.

Mai spre sud am aflat amănunte despre răscoalele ţărăneşti din 1949, de la Berechiu, Apateu, Sepreus,Talpos unde securitatea din Arad a tras în plin în ţăranii care nu voiau să treiere....

Lucrând pe un şantier lângă Abrud am aflat lucruri îngrozitoare despre morarul Iosif Trifa din Bistra care numai pentru că era fratele episcopului din Statele Unite a fost ridicat de securitatea din Câmpeni şi împuşcat pe câmp , în Aug.1950 lăsându-l mai multe zile ca să înspăimânte pe ţărani.

Aceiaşi situaţie s-a petrecut cu mai mulţi ţărani în aceiaşi perioadă. Mi-a fost relatată crima săvârşită împotriva lui Viorel Bihoreanu care după ce a fost împuşcat la marginea comunei Papiu Ilarian, tot în 1950, a fost lăsat pe câmp.

Un nou val de teroare se întrezărea la orizont după revoluţia din 1956.Centrele universitare erau răvăşite şi se formau loturi cărora li se înscenau procese. Nu erau pierduţi din vedere nici foştii deţinuţi politici cu pedepse expirate şi duşi cu domiciliu obligator care au căzut victime pe 19 Sept.1958 când au fost ridicaţi şi duşi în Colonia Noua Culme.

S'a pornit vânătoarea şi după ceilalţi despre care se zicea că ar constitui o siguranţă pentru retragerea trupelor sovietice.

Dar această presupunere era contrazisă de întregirea articolului 209 din Codul Penal (articol în care ar fi putut intra întreaga ţară, şi care prevedea:

"In cazul unor forme de agitaţie care au avut, ori ar fi putut avea urmări deosebit de grave, se va aplica pedeapsa de la 5 la 25 de ani muncă silnică şi degradarea civică pe timp de 10 ani (vezi Buletinul Oficial nr.27/21 Iulie 1958)."

Si această legiferare era urmarea unui Decret 89 referitor tot la pedepse: "Persoanele care prin faptele lor sau manifestările lor primejduiesc sau încearcă să primejduiască ordinea în stat, vor fi internate în locuri de muncă...şi variază între 2 şi 6 ani^. Securitatea iar îşi făcea de lucru şi pofta de înscenări era nelimitata şi variată exemple fiind procesele continui. De acasă primeam vesti că se interesau prin vecini de soarta mea, ceea ce însemna că nu eram dat uitării.

Începutul anului 1959 mă găseşte pe şantier la Cetate-Dolj în mijlocul răzmeriţelor ţărăneşti care izbucniseră la Măceşul de Jos,Rusaneşti,continuate la Giubega, Băileşti, Siliştea Crucii...

Tăcut înregistram şi mă mutam de pe un şantier pe altul, ajungând în luna Mai la Stânceni lângă Toplita. In felul acesta mi se pierdea urma , dar nici nu eram dat uitării.

Dar în luna Iulie, în urma loviturii dată Băncii din Giuteşti, furându-se 17 milioane de lei de către 4 bărbaţi şi o femeie', s-a intensificat căutarea mea până în octombrie când au fost descoperiţi autorii furtului . Printre ei numărându-se Colonelul de miliţie Alexandru Ioanid (fost Herman Leibovici), istoricul Glanzstein Abraşa zis Muşat, Monica Sevianu (fosta Abraham). Cei 4 bărbaţi au fost executaţi.

Anii 1959-1962 au fost"bogaţi" în răscoale ţărăneşti împotriva colectivizării, pe tot cuprinsul ţării şi represiunile au constat în morţi şi zeci de mii de arestări.

După ce am fost depistat şi arestat pe 8 Mai 1961 mi s-au înscenat doua procese cu martori mincinoşi, alţii care nici nu m-au recunoscut şi cu toate acestea am primit 8 ani şi apoi 6 ani. In timpul anchetei şi la proces nu am recunoscut nimic şi am refuzat să iscălesc procesele verbale de interogatorii.

S'a dovedit că scopul nu era pedeapsa ci s'a recurs la altă metodă de compromitere a deţinuţilor, prin reeducare. Se urmarea ca singur să te acuzi, să arunci cu noroi în partidele din care ai făcut parte şi după aceia să-ţi iei angajamentul că vei munci pentru regimul socialist şi mai ales că vei denunţa pe toţi duşmanii poporului. Cu alte cuvinte deveneai un informator al securităţii care continua să mănânce o pâine "albă" tot pe spatele deţinuţilor.

Aşa am fost graţiat în 1964, dar am continuat să rămân în evidenţa de urmărire informativă şi chiar după plecarea din ţară să fiu menţinut în evidenţa generală iar rudele şi cunoscuţii să rămână în supravegherea informativă. Aceasta era soarta noastră a deţinuţilor, toată viata să fim o sursă de existenţă a securităţii. După 1964 aruncat din temniţă în "ţara sârmelor ghimpate", în care se transformase Republica Socialistă România -,am continuat să mă adaptez celor doua concepţii de viaţă în care se zbătea după cum am constatat şi autoarea Livia Dandara : istoria orală pe care o strângeam cu mare grijă şi nici în familie aproape nu se discuta şi "varianta autocenzurată" din societatea traumatizată.

Ferindu-mă de toţi, am căutat să nu uit nimic din ceea ce văzusem şi prin ceea ce trecusem la care adăugam şi din -neuitarea altora-de bună credinţă frământaţi de durerea neamului pe care o mai şopteau cu precauţie, descărcându-si sufletul celor cărora le câştigau încrederea. Cincisprezece ani a trebuit să suport aceasta atmosfera şi să îngrămădesc în mine, nume şi fapte pe care le socoteam că odată şi odată, puse laolaltă vor constitui o epopee naţională.

Parcurgând tablourile Liviei Dandara, constat cu o deosebită satisfacţie că peste generaţie şi spaţiu care ne despart era o legătură comună ce ne unea: dragostea de adevăr şi de glia strămoşească. Eu rămân convins că istoria orală înmagazineaza adevăruri pe care cea oficiala le ascunde, conform directivei lui Nicolschi şi ciracilor lui, care urmărea ştergerea oricărei urme de împotrivire barbariei sovietice glorificând în schimb conducătorii crimei organizate.

Munca de cercetătoare a ungherelor arhivelor comuniste este nu numai colosală dar după mine şi un unicat ,la acest nivel, întregind tezaurul românesc - care si-a dăruit viaţa spunând -NU- metodelor de exterminare la care era supus neamul sau.

Aruncând o primă privire asupra tablourilor prezentate în "GENOCIDUL COMUNIST IN ROMÂNIA" constatăm că a scos din arhive tot felul de informaţii pentru a întregi atmosfera şi cadrul celor aproape 50 de ani de lipsuri de viata politică, completând după cum am spus la început - CARTEA REDEŞTEPTĂRII NAŢIONALE - de care astăzi neamul românesc are atâta nevoie pentru a face legătura peste prăpastia ce ne-a rupt de lumea libera şi pentru a ne repune în circuitul popoarelor demne de misiunea lor istorica. Şi România a avut-o ca obstacol al barbariei răsăritene împotriva civilizaţiei occidentale.

Mai mult, şi-a îndeplinit-o cu prisosinţă, la ea contribuind cu toţii, de la munte la mare, de la copii la octogenari, din bordei până-n palat, podind cu oseminte glia strămoşeasca.

Astfel printre exterminaţi ne sunt prezentaţi ctitorii de ţară care mai erau în viată după un sfert de veac de la UNIRE ,ierarhii Bisericii, reprezentanţii guvernelor,corifeii culturii, alături de reprezentanţii autentici ai ţărănimii...Referindu-ne numai lai cei aproape 150 de foşti miniştri trecuţi pe la Sighet constatam ca mai mult de jumătate, adică 83 au murit acoIo, unii la vârste foarte înaintate precum: Mihai Racovită Ia 85 ani_,, C.Argetoianu (84),Dinu Brătianu(85),Teodor Cudalbu (87),Iuliu Maniu (80),Valeriu Moldovan(79),Aurel Vlad(78), Ion Pelivan (77) . .

Aproape toate numele de istorici consacraţi şi pe plan internaţional au trecut prin Sighet (Ion Nistor, Alex.Filipascu, George Brătianu, Zenovie Pâclisanu,Th.Sauciuc Saveanu, Silviu Dragomir, Ion Hudita, Victor Papacostea, Pantelimon Halipa...

Aproape la toţi li s-au arestat soţiile şi copiii, sau au fost familiile aruncate pe drumuri sau în lagărele de exterminare...

Aruncând o privire peste ţară în sârmă ghimpată găsim pe copilul Ioan Ladea împlinind vârsta de 13 ani în închisoarea Târgsor, şi din sutele de elevi amintim numai pe Dina Rarincescu arestată iar tatăl ei de asemenea (Ion Rarincescu) mort închis, pe Măriuca Mazilu arestată cu tatăl ei A.Mazilu prof.de istorie. Femeile au fost la loc de frunte opunându-se opresiunii, unele luând chiar arma în mână prin munţi precum:Lucretia Jurj , Marioara Cenuse, Elisabeta Rizea, Măria Plop, Anisoara Horescu, Aristina Pop..

Tablourile zguduitoare prezentate de Livia Dandara ne reprezintă generalizarea genocidului peste ţară ocupată de ruşi. Pentru munca istovitoare de scoaterea la suprafaţă şi redarea elitelor autohtone circuitului istoric, făcând legătura între cele două falii (6 Martie 1945 şi 21 Decembrie 1989) care ne-au ţinut robi în sclavia comunistă încercând să ne scoată din istorie, pentru aceasta redare circuitului istoric, Livia Dandara merită recunoştinţa şi felicitările noastre de a ne prezenta ca popor "cobeligerant" la evoluţia lumii iubitoare de libertate, dreptate şi adevăr .

Cicerone Ioniţoiu