DIN ISTORIA COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA

1921? 1924? 1944? 1948? 1989?

Un sfert, o jumătate, trei sferturi de secol?

Indiferent de epoca de referinţă, de la fondare şi pînă în recentu-i deces, există în istoria acestui partid un fir negru care i-a pecetluit geneza, doctrina, evoluţia şi acţiunea politică: trădarea autenticelor năzuinţe ale poporului român.

Debutînd pe scena politică a României (1921) prin afilierea, fără condiţii, la nefastele „21 de puncte" impuse de Lenin „Internaţionalei Comuniste" (Komintern); ilegalizat pentru platforma sa antinaţională faţă de integritatea şi unitatea statului român (1924); propulsat spre putere de tragica circumstanţă în care. România s-a alăturat coaliţiei antihitleriste (august 1944); cucerind guvernarea ţării prin violenţă şi abuz, cu sprijinul armatei şi consilierilor sovietici (6 martie 1945); adjudecindu-şi silnic sufragiul poporului român, prin pseudo-alegeri (nov. 1946) şi lovituri de stat (30 dec. 1947); instăpînind dictatura partidului şi conducătorului „unic" după modelul stalinist, în persoana lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi a lui Nicolae Ceauşescu; ...partidul comunist din România apare, în lumina traiectoriei sale consumate, ca o formaţiune politică antinaţională, distructivă şi fără legitimitate istorică în solul acestei ţări.

În perioadă interbelică, a fost organizat şi a activat ca o grupare extremistă conspirativă, subversivă, dedublat perfid ca mitologicul Ianus. La suprafaţă, cu platforme şi lozinci demagogice menite să atragă aderenţi creduli din rîndul muncitorilor, ţăranilor, intelectualilor, minoritarilor etnici, pentru nemulţumirile lor reale şi năzuinţele de mai-bine („Pace, pămînt, Iibertate!"; „Stat muncitoresc!"; „Jos dictatura!").

În adîncurile conspirative, în culisele manipulate de Komintern, cu platforme şi lozinci antinaţionale, menite deliberat să distrugă fiinţa şi statul naţional al României Mari: atăcîndu-i toate structurile (economice, sociale, politice, culturale, militare, religioase, diplomatice); promovind pretexte de „martiraj" politic (false procese „antifasciste", cu scenarii dictate de Komintern) ; înscenînd conflicte „etnice" care atrăgeau represiunea firească a organelor de ordine („Tatar Bunar" şi „Ghimeş" organizate ca „revolte" ale minorităţilor); atrăgind „solidarităţi internaţionale" concertate de Moscova, sprijinite pe partidele comuniste din alte ţări, pentru deformarea imaginii României în lume.

Este sigur că Revoluţia din decembrie '89 a deschis şi poarta libertăţii adevărului istoric şi că, într-un timp scurt, imperios cerut de generaţia care a înfăptuit-o, va trebui să apară mult amînata „Istorie a P.C.R."! Considerăm că, şi pentru aceasta, este nevoie de competenţă profesională, probitate ştiinţifică şi scrupul moral, pentru a nu genera alte variante pseudo-istorice, din diletantism (fie el şi de bune intenţii!) sau conservatorism comunist deghizat.

Dintre multiplele unghiuri de abordare posibile, ne-am propus să schiţăm „scenariul" după care s-a ghidat partidul comunist din România în aşa-numita „problemă naţională" (spunem „aşa-numita" pentru a face o precizare conceptuală : „problema naţională" în România nu putea fi decît cea a naţiunii române ; problemele minorităţilor etnice din România puteau fi „naţionale" în statele-matcă de care ele se simţeau legale istoriceşte (Ungaria, Ucraina, Bulgaria etc. etc.) ; nimic peiorativ sau diminuant nu rezidă din termenul de „minoritate", decît exacta delimitare faţă de termenul de „majoritar" condută care i-a atras şi scoaterea în afara legii (1924—1944).

Cu structuri organizatorice conduse de „revoluţionari de profesie", subvenţionaţi de forurile Kominternului, printre alte „surse" fiind şi tezaurul României, confiscat de puterea sovietică după primul război mondial; cu activişti-conducători, în majoritate, străini nu numai de origine românească, ci chiar cetăţeni ai altor state; cu „congrese" şi „plenare" organizate, cel mai adesea, peste hotare ; cu „rezoluţii" şi „platforme" elaborate de forurile exterioare, adesea într-o limbă românească stîlcită ; cu presă şi manifeste propagandistice avînd acelaşi mentor, aceleaşi „directive" transmise ierarhic; ...principala cauză a neaderenţei la P.C.R., în interbelic, a fost poziţia sa trădătoare faţă de suveranitatea, integritatea şi independenţa României.

Această poziţie era în flagrantă contradicţie cu năzuinţele poporului român, cu Constituţia şi legile ţării, cu răspunderea cetăţenească a exercitării drepturilor şi libertăţilor individuale, cu conştiinţa moral-politică din care, istoriceşte, ele s-au zămislit şi instituţionalizat ca norme de drept...Prin 1931, secretarul-general al P.C.R. de atunci, polonezul Alexandru Ştefanski-Gorn, constata în „Raportul" expus la „Congresul V" (desfăşurat în U.R.S.S., lîngă Moscova): „Partidul este puţin numeros; nucleul proletar este foarte slab ; partidul este foarte slab legat cu o serie de detaşamente proletare hotărîtoare (minerii, pelroliştii, industria militară); partidul nu este aproape deloc legat cu cea mai numeroasă pătură /.../ mişcarea ţărănească şi mişcarea naţional-revoluţionară care se desfăşoară în mare măsură în afara partidului".

(Rog să fiu crezută ! Parantezele cu trei puncte, /.../, care, pînă acum, au fost folosite pentru ascunderea adevărului istoric, sînt folosite exclusiv pentru necesităţile impuse de spaţiu).

„Neaderenţa" de care se plîngea Ştefanski-Gorn, accentuată în anii următori, explică faptul că, în august 1944, la legalizare, numărul membrilor P.C.R. nu depăşeau cifra de 1000.

Toate rezoluţiile, hotărârile, manifestele, lozincile lansate de P.C.R. în perioada celor 20 de ani de ilegalitate (1924—1944) au avut ca leit-motiv lozinca centrifugală a dezmembrării statului naţional unitar român, prin falsificarea principiului dreptului de autodeterminare al unor „popoare asuprite" de „imperialismul român". In momentele de tensiune internaţională, cu prilejul perfectării unor alianţe defensive la care România a aderat sau le-a iniţiat (Liga Naţiunilor, Mica Înţelegere, Pactul Briand-Kellog, Antanta Balcanică etc. etc.), în conjuncturile tragice în care României i s-a amputat teritoriul naţional (vara anului 1940), P.C.R. şi-a exprimat aprobarea, sprijinul, satisfacţia faţă de adversarii şi inamicii care atentau lâ drepturile poporului român.

Să dăm spaţiu (nu glas!) „documentelor" şi nu frazei istoriografice interpretative, deoarece credibilitatea ei a fost profund deteriorată, de minciună şi falsificare.

Prezentăm extrase din documentele de „linie", adoptate de P.C.R. în anii ilegalităţii.

• CONGRESUL III (Viena, 1924. Secretar general, maghiarul Elek Kobloş)

Rezoluţia în „problema naţională" : „România capitalistă, prin rezultatele războiului imperialist, mondial, prin «unirea tuturor românilor» şi-a supus însemnate părţi din naţiuni dezvoltate politiceşte, economiceşte şi culturaliceşte, şi, in felul acesta, din stat naţional a devenit stat de naţionalităţi. Constituirea României Mari datorită tratatelor de pace de la Versailles, Trianon şi Neuilly a fost cumpărată cu preţul renunţării din partea clicii stăpînitoare şi la ultimul rest de independenţă naţională a ţării. România a devenit unul din vasali; cei mai supuşi ai imperialismului vest-european în Europa Centrală şi în Balcani".

/.../ Dată fiind aceste mişcări separatiste ale naţionalităţilor din ţară (Basarabia, Bucovina, Transilvania, Dobrogea aveau paragrafe speciale indicînd aceste tendinţe — n.n.). Partidul Comunist din România are următoarea sarcini :

1. Să înfiereze prin propagandă şi agitaţia sa de zi cu zi caracterul antinaţional al burgheziei domnitoare româneşti şi să combată toate tratatele imperialiste de pace;

2. Să ia atitudine in numele tuturor asupriţilor şi exploataţilor împotriva tuturor asupririlor naţionale şi împotriva principiului naţiunii şi limbii dominante. /../

3. /../ eliberarea naţionalităţilor este cu neputinţă fără crearea şi întărirea unui front comun revoluţionar împotriva bnrgheziei asupritoare româneşti şi a puterii ei de stat, şi pentru cucerirea Guvernului Muncitoresc-Ţărănesc, şi a Federaţiei Republicilor Muncitoreşti-Ţărăneşti din Balcani, liber create, independente şi egal îndreptăţite, Partidul Comunist trebuie să lupte cu hotărîre împotriva anexării violente a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Dobrogei si să sprijine în chip practic lupta pentru eliberarea şi independenţa lor naţională".

• CONGRESUL IV (Harcov, 1928. Secretar general, ucraineanul Vitali Halostence)

Din „Rezoluţia privind pericolul de război":

/../ Imperialiştii au creat «România Mare» cu peste 8.000.000 populaţie minoritară, ca să poată aduce România într-o completă dependenţă şi stare de vasalitate faţă de ei. .../ Imperialiştii înarmează România, ca s-o poată utiliza în război contra Uniunii Sovietice. /.../ Propaganda sistematică contra războiului popularizarea parolei «înfrăţire pe front» şi «transformarea războiului imperialist în război civil» trebuie să înceapă imediat. /.../

6. Mult mai puternic decît pinâ acum trebuie să desfăşoare partidul leninist parola de «autodeterminare pînă la dezlipire». Numai această parolă /.../ adevărata dezlegare a problemei naţionale in România, in Balcani şi in Europa Centrală /.../

8. /.../ Social-democratii şi, ca ei, conducătorii naţional-ţarănişti, cu frazele lor pacifiste, ajută Ia înşelarea poporului. Partidul Comunist trebuie să demaşte această politică criminală. /.../".

Rezoluţia în „problema naţională" de la acelaşi congres a detaliat şi trasat explicit, pe provincii istorice, felul cum P.C.R. trebuia să lupte pentru cele două etape ale aplicării lozincii de „autodeterminare" : pe de o parte, dezlipirea de statul român; pe de altă parte, alipirea spre care trebuia să tindă.

Pentru Basarabia:

„3. /.../ Această luptă a maselor muncitoare din Basarabia este concretizată prin străduinţa lor de a se uni cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă a Moldovei. („Republică" constituită, după 1918, în stînga Nistrului, pentru a exista acest embrion de stat „moldovenesc" — n.n.).

Pentru Bucovina:

„4. Sarcina Partidului Comunist în Bucovina consta în demascarea energică a social-democraţilor ucrainieni care, în alianţă cu burghezia lor naţională /.../ duc o aţîtare înverşunată împotriva Ucrainei Sovietice, în timp ce masele muncitoare din Galiţia (Polonia) năzuiesc spre unirea cu Ucrainn Sovietică.

P.C.R. trebuie neapărat să sprijine în tot felul, în agitaţia si în munca sa zilnică în rîndurile maselor muncitoare din Bucovina, tendinţele lor de unire cu Uniunea Sovietică".

Pentru Dobrogea :

„5. Burghezia română şi boierii români duc o politică de jefuire şi robire naţională a maselor muncitoare din noua şi vechea Dobroge. /.../ Organizaţia naţional-revoluţionară din Dobrogea ridică în această luptă lozinca «Dobrogea independentă» /.../ o sarcină deosebită a comuniştilor din Dobrogea constă în a lămuri masele muncitoare bulgare că agitaţia burgheziei bulgare din Dobrogea /.../ pentru alipirea Dobrogei Ia Bulgaria se bazează pe dorinţa căpătării dreptului exclusiv la subjugarea maselor muncitoare ale acestei provincii /.../"

Neexistînd o „Republică Sovietică Bulgărească", în acea fază trebuia realizată doar dezlipirea de statul român, prin formula Dobrogei „independente". Tendinţele ce trebuiau sprijinite în faza a doua... a „alipirii", erau lăsate în suspensie. Care erau ele, s-a văzut mai tîrziu, inclusiv în incriminările recente (1990) care dezvăluie sarcinile Partidului Comunist Bulgar privind R. Sovietică Bulgară.

Pentru Transilvania şi Banat:

„6. Burghezia română duce o politică de deznaţionalizare şi sărăcire a maselor muncitoreşti şi ţărăneşti din Transilvania şi Banat. Masele muncitoare ungare din Transilvania, cele sîrbeşti şi germane din Banat duc în spinare jugul naţional al boierilor şi capitaliştilor români. /.../ Autodeterminarea pînă la despărţire şi deplina neatîrnare de statul român, este lozinca pe care Partidul Comunist o ridica în aceste ţinuturi."

Ca şi în cazul Dobrogei, inexistenţa unui stat „sovietic" în zonă, lăsa în suspensie realizarea etapei a doua — alioirea de alt stat. Se preciza, însă :

„8. P.C.R., în agitaţia lui, trebuie să explice muncitorilor şi ţăranilor de toate naţionalităţile din România de astăzi că lupta lor pentru eliberarea naţională şi social-economică trebuie să fie strîns legată cu lupta asemănătoare a tuturor popoarelor din Balcani /.../ şi organizarea Federaţiei Balcanice a Republicilor Muncitoreşti-Tărăneşti va aduce deplina dezrobire naţională, economică şi socială".

In perioada ulterioară, formulele şi parolele pentru Transilvania au cunoscut diverse variante, fondul lor păstrîndu-şi însă viziunea de „perspectivă".

• CONGRESUL V (lîngă Moscova, 1931)

Secretar-general, polonezul Ştefanski-Gorn, despre care am mai referit. Deoarece, şi în perioada dictaturii ceauşiste, acest congres a fost „menajat" şi „atenuat" în ce priveşte caracterul lui antinaţional (coincidea cu intrarea în mişcarea comunistă a tînărului „revoluţionar" de profesie !) iată extrase din Rezoluţia în „chestia naţională" adoptată atunci:

„1. România contemporană nu reprezintă prin sine o unire «a tuturor românilor», ci un stat tipic cu multe naţiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii streine şi pe baza înrobirii unor popoare străine".

/.../ „3. Politica claselor stăpinitoare române în provinciile ocupate, a avut şi are un caracter vădit imperialist, colonial".

, /.../ „4. Politica de exploatare colonială a provinciilor ocupate şi politica de pregătire a războiului antisovietic este întovărăşită de represiuni turbate /.../ împotriva conducătorului acestor mişcări — împotriva partidului comunist din România".

Erau detaliate, şi cu acest prilej, acţiunile de „desnaţio-nalizare", de „colonizare", din provinciile româneşti u-nite, cu exemple şi exagerări, ca minciuni şi calomnii luate din arsenalul propagandistic atît de bine pus la punct în mişcarea comunistă interbelică, dirijată de Komintern.

În conformitate cu „scenariul" pe care l-am explicat, nu erau cruţate nici statele revizioniste cu pretenţii la teritorii româneşti — exceptînd, bineînţeles, U.R.S.S. şi „drepturile" sale asupra Basarabiei şi Bucovinei —, nici partidele „burgheze" ale minorităţilor naţionale din România (maghiari, germani, ucrainieni, bulgari, evrei sionişti ş.a.) care urmăreau, fiecare In parte, scopuri la fel de „imperialiste" şi „şoviniste".

În acest scop, printre celelalte lozinci care îşi păstrau „actualitatea" (autodeterminarea — despărţirea — alipirea), se insista asupra uneia, în mod special:

„18. Trebuie demascată în mod energic şi sistematic în faţa maselor largi ale popoarelor asuprite, politica burgheziei lor proprii, înţelegerea ci cu imperialismul roman /.../ pregătirea comună a războiului imperialist contra U.R.S.S. de către burghezia de toate naţionalităţile /.../ împotriva maselor populare din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Dobrogea şi Banat".

„21. În lupta lui pentru eliberarea naţională a popoarelor asuprite din România, P.C din România trebuie să popularizeze neîncetat succesele construirii socialismului în U.R.S.S. şi în special în Uniunea Sovietică şi în Republica Moldovenească, arătînd că rezolvarea sovietică a problemei naţionale este singura pildă a rezolvării juste a problemei naţionale /.../"

Ideologia comunistă (şi istoriografia izvorîtă din ea) a ignorat în mod deliberat abordarea acestei „linii" de conduită a P.C.R., pentru a-şi aroga meritul de a fi fost singurul partid consecvent, în rezolvarea acestei complexe şi delicate probleme.

Chiar şi în anii dictaturii ceauşiste — cînd s-a produs acea «autocritică» şi debarasare de documente «nefaste» transmise de Komintern, care vizau dezmembrarea ţării, etc. etc. — vechii militanţi ai revoluţionari de profesie au dat vina, exclusiv, pe „directivele" de la Moscova, pe „străinii" care impuneau acele teze, pe faptul că ei, comuniştii „autohtoni", nu o împărtăşeau, nesocotind-o. Este posibil. Există cazuri şi episoade care probează această realitate. Din acest punct de vedere, cazul primului secretar al P.C.R. ales la Congresul I (1921), cazul lui Gheorghe Cristescu, este elocvent. El s-a rupt de P.C.R., iar după august 1944 a cunoscut „raiul" puşcăriilor comuniste.

Intr-o abordare obiectiv-istorică nu se poate porni, însă, de la excepţii sau cazuri singularizate. Şi, sub acest aspect, iată ce spunea Stefanski-Gorn la acel congres al V-lea (1931):

„/.../ am căutat explicaţii pentru faptul că P.C.R. este deosebit de slab în Vechiul Regat /.../ unul din tovarăşii români s-a pornit să-mi dovedească că masele muncitoare româneşti, şi în special ţăranii /.../ n-ar avea nimic împotrivă dacă Transilvania, Basarabia ş.a. s-ar desprinde imediat de România Mare".

Poate, într-un viitor apropiat, arhivele Komintemului, păstrate la Moscova, vor aduce mai multe lămuriri în această chestiune. Cu atît mai mult cu cit convulsiile politice interne, provocate de Sta-lin în P.C.U.S.(b), au avut consecinţe şi pentru partidele comuniste subordonate.

Cum însă nu pentru atitudini în „problema naţională" au fost ele declanşate, cheia pentru justa abordare a acesteia trebuie căutată, mai ales, în conduita sinuoasă a diplomaţiei sovietice în interbelic, dovedind alinierea integrală a P.C.R. la „linia" susţinută de Internaţionala Comunistă şi partidele afiliate ei.

Aşa se explică (şi poate fi exemplificat pas cu pas) atitudini aparent contradictorii de susţinere :

— contra sistemului tratatelor de pace de la Versailles / apărînd tratatele (deci „revizionism" — „antirevizionism");

— contra Lgii Naţiunilor/ apărînd Liga Naţiunilor;

— contra statelor „imperialiste" ale democraţiilor apusene / pentru strîngerea legăturilor cu ele ;

— împotriva fascismului şi hitlerismului / tolerînd şi justificînd politica Germaniei, a lui Hitler.

— împotriva tendinţelor de război / justificînd anexiunile prin război, cerînd pace resemnată, declanşînd război de apărare.

În funcţie de segmentul cronologic sau episodul a-bordat, P.C.R. poate apărea şi în lumini favorabile, din acest punct de vedere. Aşa s-a şi procedat, în funcţie de teza ce s-a dorit susţinută, în prezentarea atitudinii P.C.R. în interbelic.

Cel mai elocvent este anul 1939 (primăvara-vara) In timpul căruia, efectiv, P.C.R. susţine, pentru scurt timp, teze mai puţin nocive.

Odată cu semnarea „Pactului de neagresiune" germano-sovietic din 23 august 1939, şi cu linia politică decurgînd din acţiunile U.R.S.S., P.C.R. adopta un ton din ce în ce mai agresiv, relansînd şi susţinînd trădătoarea lozincă a dezmembrării României. Cum congrese nu se mai ţin, cităm din presa comunistă.

• „SCÎNTEIA", 8 septembrie 1939 (secretar general, al P.C.R., bulgarul Boris Ştefanov)

„Încheierea pactului de neagresiune sovieto-german este o confirmare în plus a justeţei celor expuse de tov. Stalin şi Manuilski /.../ Pactul este o consecinţă a politicii hotărî te de pace a statului sovietic".

„Lupta de clasă", decembrie 1939:

„Prin pactul de neagresiune /.../ Uniunea Sovietică a salvat ţările Baltice şi sud-estul Europei de măcelul imperialist".

Dar, să admitem eazul că, în epocă, nu s-a cunoscut „protocolul adiţional secret" prin care U.R.S.S.-ului i s-au recunoscut de către Germania tendinţele anexioniste la adresa Poloniei, României şi a ţărilor baltice.

O altă mişcare extremistă din România, cea de „dreapta", a pretins că nu a cunoscut respectivul tîrg, cînd îşi exprima admiraţia faţă de marele succes diplomatic al Germaniei! In orice caz, cît de tare s-au apropiat, atunci, „extremele" vieţii politice de la noi, în aprecierea acelui moment, fiecare adulînd genialitatea „idolului" protector : Stalin, respectiv Hitler.

În schimb, după ce ele au început să prindă „viaţă", în ceea ce privea România, lucrurile nu mai erau „secrete" şi s-au consumat sub ochii şi în plin impact cu conştiinţa naţională a poporului. Care a fost atunci „poziţia" P.C.R. ? Iat-o, exprimată în documente oficiale.

• MANIFEST (iulie 1940) al Comitetului regional din Moldova al P.C.R.

Se relatează „eliberarea" Basarabiei şi Bucovinei de către armata roşie: „Armata Roşie a muncitorilor şi ţăranilor, care ajută proletariatul din toată lumea, de a se elibera de sub jugul imperialismului, a intrat in acţiune. Ea a păşit în Basarabia şi Bucovina de unde izgoneşte ciocoii şi moşierii care au supt singele poporului şi va ajuta muncitorii şi ţăranii să-şi scuture jugul capitalist /.../ în 1918/ după un război de lungă durată, muncitorii şi ţăranii din Rusia ţaristă s-au răsculat contra ţarului /.../ Imperialiştii români care au dus întotdeauna o politică de acaparare şi subjugare a altor popoare, nu au pierdut nici atunci momentul. În frunte cu regele Ferdinand, călăul republicii socialiste ungare, s-au aruncat ca nişte hiene asupra Basarabiei şi au smuls-o de la tînăra Republică Sovietică /.../ şi cu ajutorul baionetelor au subjugat Basarabia. Au fost 22 de ani de teroare sălbatică. Dar au fost şi 22 ani de luptă eroică a poporului basarabean şi bucovinean împotriva călăilor care l-au subjugat".

• MANIFEST (iulie 1948) al Comitetului Regional Dobrogea al P.C.R.

„Sub impresia isprăvilor războinice germane, prăbuşirea imperialismului francez şi eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord de către Armata Roşie Sovietică, vîrfurile reacţionare capitalisto-moşiereştl, sub conducerea regelui, au trecut făţiş de partea fascismului germano-italian /.../. Eliberarea noastră nu va veni de la fascismul român, de la iredentiştii bulgari din Sofia sau de la HitIer şi Mussolini, ci numai de Ia lupta noastră unită sub conducerea P.C.R. /.../ Pentru dreptul de autodeterminare pînă la despărţirea de statul român /.../

Trăiască Armata Roşie Sovietică, care a eliberat poporul basarabean şi bucovinean !"

Şi iată, un punct de vedere oficial, în numele CC. al P.C.R. la 8 august 1940, în care, pe lingă satisfacţia pentru „eliberarea" Basarabiei şi Bucovinei de nord, se enunţau şi „speranţele" privind rezolvarea problemei „naţionale" în Transilvania şi Dobrogea.

• MANIFEST al CC. al P.C.R.

„Către muncitorii şi ţăranii români!

Către popoarele asuprite ale Ardealului şi Dobrogeiî!":

„«România Mare» a devenit o temniţă a popoarelor /.../ în măreaţa familie a popoarelor sovietice — egale în drepturi — integrate în mod liber după voinţa şi dorinţa lor în U.R.S.S., Basarabia (în R.S.S. Moldovenească) şi Bucovina de Nord (în R.S.S. Ucraineană) se transformă din ţinuturi ruinate şi însîngerate, în ţinuturi înfloritoare şi înstărite". Şi, se avertiza, fără echivoc:

«Nu trebuie uitat o singură clipă că mai continuă să domnească sîngeroasa asuprire imperialistă asupra popoarelor Ardealului şi Dobrogei. /.../ Voi, muncitori şi ţărani români, sînteţi datori să susţineţi lupta popoarelor asuprite pentru eliberarea lor de sub jugul imperialismului român /.../ popoarele Ardealului şi Dobrogei vor avea şi dreptul de a decide cu cine vor în mod liber să se unească".

După ce se sublinia, din nou, că aceste „popoare" nu voiau nici exploatarea „imperialiştilor" români, nici a „iredentiştilor" maghiari sau bulgari, se arăta : :

«Noi, Partidul Comuniştilor vă chemăm la luptă revoluţionară sub drapelul roşu al internaţionalismului proletar — steagul lui Marx-Engels-Lenin-Stalin — sub faldurile căruia 193 de milioane de oameni au cucerit victoria $o-cialismului în tT.R.S.S. /.../ Sub acest steag, în colaborare cu Eroica Armată Roşie, au fost eliberate popoarele Basarabiei, Bucovinei de Nord şi popoarele Statelor Baltice. Sub acest steag vom învinge şi noi".

Mai trebuie, oare, adăugată vreo altă explicaţie ? Mai poate cineva susţine că există alte posibilităţi de interpretare ? Mai poate exista vreo rezervă privind justeţea scoaterii în afara legii a P.C.R., în interbelic? Iată, de altfel, o autoapreciere a însăşi P.C.R. privind ilegalizarea sa, făcută însă cu mîndrie nedisimulată :

„Partidul comuniştilor a suferit el însuşi cele mai grele lovituri din partea imperialismului şi a fost dizolvat încă în 1924 /.../ pentru că în programul său a înscris lupta pentru dreptul la audeterminare a naţionalităţilor asuprite, pînă la despărţirea de stat. /.../ Partidul Comunist din România declară sus şi tare: /.../ trebuie împiedicat ca imperialismul român să calce în picioare drepturile ce aparţin popoarelor Ardealului şi Dobrogei".

Ne oprim cu exemplificările şi comentariile. Asigur cititorii că atari documente nu sînt nici puţine, nici singulare, nici selectate tendenţios.

In parte, aceste documente, taxate ca avînd -"teze eronate», -neconforme eu realităţile», etc. etc., au fost dezavuate in documentele „de linie" ale P.C.R., după 1965, iar istoricii au folosit portiţele deschise de conjuncturismul ceauşist.

Numai că... judecarea atitudinii unui partid politic, într-o anumită epocă, nu se face după regrete intîrziate cu decenii, ci după efectiva sa acţiune şi ecoul în conştiinţa contemporaneităţii. Şi aşa cum oamenilor nu li se poate schimba biografia, nici partidele nu-şi pot construi alt trecut, decît cel pe care l-au avut. Cine o face, adaugă la un trecut clădit pe minciună şi trădare, o nouă minciună, o nouă trădare: a adevărului istoric. Este cazul «documentelor P.C.R.», a «concepţiei preşedintelui», a «precizărilor tovarăşului Nicolae Ceauşescu» (şi a tot ce s-a scris in întunericul născut din ele) — cum se spunea, pînă la 22 decembrie 1989 — în materie de legitimitate istorică a P.C.R., in perioada ilegalităţii sale. Cu atit mai grav cu cît ele au servit la creşterea monstruoasă a cultului "eroului de la Scorniceşti", din "fragedă copilărie", dînd gir pseudo-istoric celei mai scelerate dictaturi. Maşinăria de minciuni şi-a pus în funcţiune toate resursele şi metodele experienţei ilegaliste, cu chiar concursul „foştilor" militanţi, dispuşi la mărturii cointeresate, nu pentru vreun examen de conştiinţă, fie el şi tardiv, ci pentru „spălarea pe mîini" — mîini care nu mai voiau să părăsească puterea spre care au fost propulsate de un tragic accident al istoriei.

LIVIA DANDARA

dr. în istorie

Opus, 4-11 mai 1990