Istoria comunismului „internaţionalist" şi „naţional" poate fi ilustrată pe o hartă însîngerată

Mărturisesc, cu oroare şi responsabilitate, că nu sînt nici uimită, nici inedit-şocată, de evenimentele tragice din 13—15 iunie. Este adevărat, nu mi le mai închipuiam posibile în România anului1990.

Ca istoric, cunosc numeroase episoade similare din rezistenţa şi lupta popoarelor contra regimurilor dictatoriale, totalitare, care în secolul nostru s-au întrupat din ideologiile extremismului de „dreapta" sau de „stingă". Tot ca istoric, cunosc etapele, căile, metodele prin care s-a instaurat comunismul în România postbelică. Alianţele conjuncturale şi debarasarea de ele — înscenarea — diversiunea — minciuna — calomnia — manipularea conştiinţelor — represiunea — lichidarea fizică sau morală — cinismul motivaţional — falsificarea deliberată a documentelor pentru posteritate şi istorie, toate au făcut parte integrantă din „scenariile" comuniste, oriunde şi oricînd ele s-au manifestat.

Incepînd cu octombrie 1917, în Rusia, trecînd prin „Siberiile" destinate „duşmanilor poporului", prin pădurile atîtor „Katyn"-uri mereu descoperite, prin procesele şi puşcăriile din „democraţiile populare" (fiecare a avut „Antonescul" său, „Piteştiui" şi „Canalul" său, „Pătrăşcanul" său, „trădătorii", „agenţii", „spionii" săi, „loviturile de stat " şi „contra-revoluţia* sa !), toate au avut parte de înscenări odioase. RE-CU-NOS-CU-TE ulterior, într-o cavalcadă care continuă şi astăzi sub forma „reabilitărilor".

Şi pentru că „trebuiau să poarte un nume" (cer iertare poetului !) acestor „epoci" Ii s-a dat numele „dirijorilor": Stalin, Mao, Gheorghiu-Dej, Jivkov, Brejnev, Pol Poth, Honecker, Ceauşescu şi toată GALERIA DE DICTATORI care, acum, au ajuns la ceasul de judecată al istoriei.

In statele în care dictatura comunistă a fost răsturnată, care pericol este mai viabil ?, mai prezent?, mai interesat?, mai disperat?, mai agresiv?, mai organizat?, jucîndu-şi „ultima carte" ?

La toate aceste întrebări nu poate exista decît un singur răspuns: în aceste state pericolul principal pentru democraţie este reprezentat de ideologia, structurile, mentalităţile, instituţiile şi nomenclatura care i-au asigurat dăinuirea de aproape o jumătate de secol.

Diferenţa dintre ipocrizie şi dispreţ faţă de acest popor

Contemporană a acestui sfîrşit binemeritat, România şi-a asumat "partea" ei de eliberare, declanşată la 16—22 decembrie 1989. Mă feresc să dau un nume consacrat acestui început. Revoluţie? Revoltă populară? Răscoală? Lovitură de stat? Insurecţie? Numai cunoaşterea tuturor datelor şi desăvîrşirea procesului istoric început, vor îndreptăţi dreapta sa caracterizare.

Deocamdată, procesul istoric început îşi conturează etapele:

Ireversibil, dar nu încheiat

— 16—22 decembrie '89, a avut ca rezultat doar înlăturarea vîrfului piramidei pe care s-a clădit satrapia comunistă din România.

— P.C.R., „forţa conducătoare", "centrul vital". Partidul unic şi totalitar, a dispărut subit, fără urme, prin nerevendicarea titlului sau a moştenirii sale de altă înjghebare politică, situaţie unică în peisajul politic din ţările sistemului.

De ce, la fel ca în statele vecine, comuniştii autentici (lideri şi membri oneşti în crezul lor), n-au înfruntat bătălia politică deschisă, în condiţiile de reală libertate, fără a mai fi siluiţi de dictaturi personale ?

— Procesele vinovaţilor — de genocid, de terorism, de catastrofă economică şi pauperitate socială, de crimă contra spiritualităţii şi culturii româneşti — în fond, marele proces
moral-politic, încă nu şi-au găsit cadrul şi ritmul de desfăşurare la care are dreptul acest popor martir.

Frontul, Salvării Naţionale, prin succesive şi contradictorii reorganizări şi reformulări programatice, a parcurs o traiectorie atît de sinuoasă, încît i se pot uşor detecta (ca la nici o altă organizaţie politică actuală !) filoanele, cadrele, tendinţele, auto-conservarea, auto-apărarea sistemului declarat doborît. De ce a fost nevoie de acest mimetism, într-un regim democrat, pluripartidist, în care toate curentele politice îşi aveau locul ?

— Partide numeroase, cu titulaturi din toată paleta partidistă, prin programe, conduită şi partizanat, s-au dovedit a fi satelitele trunchiului „ocrotitor" F.S.N., bagatelizînd şi transformînd în derizoriu opoziţia constructivă, creatoare.

— Televiziune, radio şi presă, aservite puterii „provizorii". Şi-au dat tot concursul moral-propagandistic în favoarea F.S.N., dezinformînd opinia publică, exasperînd opoziţia partidistă, calomniind dizidenta anticomunistă, contestaţia independentă, provocînd reacţii şi psihoze diversioniste, ignorînd deliberat fenomenele politice „ neconvenabile ", şi, cel mai
grav, declanşînd toate contra-demonstraţiile de pseudo-apărare, culminînd cu represiunea halucinantă din 13—15 iunie. O „sfîntă alianţă" între profesioniştii „stalinişti" şi „frontişti" a avut ca rezultat şocant şi aberant relansarea tuturor calomniilor şi campaniilor de care s-a folosit P.C.R., în anii 1944—1948, pentru a lichida opoziţia democrată.
—-„Masele populare", „opinia publică", într-un timp atît de scurt, pentru o atît de profundă transformare, au trebuit să se bizuie pe intuiţie, zvon, contaminare propagandistică, bucuria cuceririlor materiale imediate (hrană, căldură, pensie, spor de salariu), a libertăţilor elementare jinduite (paşaport, excursii). Nu împărtăşesc, nici acum, după dureroasa „lecţie" de forţă „minerească", pesimismul privind disponibiliţăţile de a învăţa alfabetul democratiei! Dar, de la cei 20 de ani estimaţi de dl. Brucan, Ia cîteva săptămînl acordate de noua Putere, pentru campania electorală, diferă doar tactica faţă de acest popor: dispreţ şi ipocrizie.

— Deocamdată, „oamenii de bine" şi-au încredinţat destinul în mîinile preşedintelui Iliescu, în programul F.S.N., în parlamentul aproape monocolor şi în guvernul aceleiaşi emanaţii.

Ce anume a lipsit revoluţiei radical-comunistă din decembrie pentru a se impune

S-au căutat şi s-au dat explicaţii multiple privind fenomenul politic paradoxal prin care o revoluţie radical-anticomunistă a putut fi urmată de victoria electorală a forţei politice înclinată cel mai evident spre conservarea doctrinei şi cadrelor „dispărutului" P.C.R.

Totuşi explicaţia este simplă. Ce anume a lipsit acestei forţe pentru a se impune ? N-a avut ea cea mai solidă structură instituţională, prin organele puterii provizorii, pe verticala şi orizontala economică, socială, politica, culturală, militară, juridică ? N-a beneficiat ea de puternica bază economică constituind suportul financiar al „gospodăriei" partidului comunist ? Nu are ea o armată redutabilă de cadre (birocraţie, tehnocraţie, propagandişti profesionişti, culturnici) cu vocaţia slujirii stăpînirii, ca preţ al supravieţurii privilegiilor ? Nu are ea in rîndurile ei infuzia cea mal consistentă de tineri, mulţi sincer-revoluţionari, participanţi la cucerirea redutelor fostei puteri, mulţi din fostele „pepiniere" ale partidului pentru că şi „părintele" său, U.T.C.-ul unde s-a evaporat! ?.

Numai timpul şi evoluţia viitoare a F.S.N. vor limpezi ideologia, suportul socio-profesional şi traiectoria acestui conglomerat „vechi-nou", în care, deocamdată, primează "experienţa" şi "competenţa" dinaintea revoluţiei.

Vorba românului: "La vremuri noi, oameni noi!"

Tragedia opoziţiei

Opoziţia politică, dorită şi legitimată de prima Declaraţie-program a F.S.N. (în accepţiunea şi structura sa iniţială), dispersată în aproape 100 (!!) de partide, există. Trăsăturile şi individualitatea lor sînt încă greu de definit. (Cu atît mai greu va fi fost „alegătorului" să voteze cu discernămînt). Născut efectiv dintr-un vid (de necontestat pentru toate partidele, exceptînd pe cel comunist), ele s-au creat din iniţiativa unor supravieţuitori ai fostelor partide — cazul celor „istorice" — sau a unor entuziaşti, mai mult sau mai puţin diletanţi. Fenomenul a fost firesc, novator, pozitiv, progresist, specific emancipării moral-politice cucerită de popor, chiar dacă nu a fost lipsit de impostură sau aventurism, în unele cazuri.

Şi totuşi, „ceva" s-a petrecut în această fază, încit, după o prea scurtă vreme, pluripartidismul a început să fie discreditat, boicotat, deviat... prin mijloace neloiale, extrapolitice, subterane, culminînd cu lovituri de forţă neelucidate nici pînă azi. Sub aceste auspicii s-a desfăşurat grăbita campanie electorală. În această atmosferă ostilă opoziţiei s-au derulat alegerile de la 20 mai. Opoziţia a suferit o înfrîngere copleşitoare, descurajantă. Excepţia, oferită de U.D.M.R., constituie un preţios izvor de învăţăminte privind puterea solidarităţii, sprijinită pe pluralism de opinii.

Îmi îngădui să indic în slăbiciunea şi greşelile partidelor opozante, una din cauzele principale ale „blocării" procesului, slăbiciuni de care, demagogic şi abuziv, au profitat F.S.N. si partidele satelite cu titulaturi pseudo-paralele. Mai ales partidele „istorice", au acţionat timorate de vinovăţii de mult petrecute şi ispăşite, Iăsîndu-se santajate moral , în polemici diversioniste (1907, nu colectivizarea forţată comunistă!, 1929, Lupeni, nu represiunea comunisto-securistă din timpul grevelor din Valea Jiului !, 1933, Griviţa, nu Braşovul reprimat în 1987 ! Păcatul electoral din 1937, cu Garda de fier, nu suita de acte de înaltă trădare naţională a P.C.R., înainte şi după al doilea război mondial !) .Victimele regimului recent doborît, acuzaţi din nou, de pretinşii democraţi, cu metode şi calomnii comunist-staliniste, în loc ca ele să ceară redeschiderea acelor pseudo-procese şi pedepsirea judecătorilor şi torţionarilor! Partidele de opoziţie au făcut concesii inacceptabile moral-politic, bucurîndu-se pentru „firimituri" de libertăţi lăsîndu-se umilite de o televiziune vădit ostilă, îndurînd persecuţii şi violenţe intolerabile; dezamăgindu-şi aderenţii tineri (atraşi de noutatea programului, nu de trecutul mai deloc cunoscut al partidelor respective); resemnîndu-se demobilizator cu înfrîngerea din alegeri, comportîndu-se la fel de ineficient, în noul Parlament, dar, mai ales, faţă de ultimele ultraje la care au fost supuse în zilele de 14—15 iunie.

Alte partide mai ferite de atacurile calomnioase şi de represiunea expresă, nu par a şti că în lupta politică morală, există obligaţii de la care nu se pot sustrage, fără a-şi diminua din prestigiu şi credibilitatea bunelor intenţii. Cu titlul de exemplu, ar fi fost de dorit ca puternica „Mişcare Ecologistă" să fie la fel de explicită şi în privinţa principalului „protejat" — OMUL şi drepturile sale — pentru ca, pe pămîntul numit „România", cel mal grav delict „ecologic" să fie atentatul Ia libertatea şi demnitatea umană.

De ce s-a ratat constituirea atît de necesarului „Forum cetăţenesc"

Poate şi în aceste alegeri rezultatele calitative ar fi fost altele, şi, in orice caz, 13—15 iunie nu s-ar fi produs, DACA: opoziţia politică şi civilă ar fi fost unită şi coerenta.

— Sindicatele şi asociaţiile profesionale nu s-ar fi lăsat seduse de un pseudoapolitism prematur, (mai ales cele „independente"), de vreme ce sindicatele „libere" sînt făţiş la remorca F.S.N.. continuînd, si sub acest aspect, „tradiţia" U.G.S.R.

— Tineretul studios (elevii dar mai ales studenţii), cu merite glorioase în decembrie '89, a confundat "politica" cu alterarea ei de către comunism neînţelegînd, măcar ei, că „depolitizarea" are valenţele el nuanţate. Cu atît mai mult cu cît şi-a dovedit luciditatea, răspunderile cetăţeneşti, potenţialul moral-politic, curajul şi abnegaţia dezinteresată, în ceea ce va intra în istoria noastră sub titlul glorios de MITINGUL MARATON AL GOLANILOR.

Deocamdată, lovit năpraznic şi pe nedrept, rezervorul de mîine al inteligenţei româneşti se află într-un ceas de cumpănă, şi nimănui n-ar trebui să-i fie indiferent acest impas. Pentru că nu „GOLANII" trebuie să-şi ceară iertare, ci ei ar trebui să ierte.

— Intelectualitatea (mai bine-zis mari segmente ale ei) s-a izolat în cetăţile profesionale, ştiinţifice, artistice.., prea devreme, bucurîndu-se de fructele libertăţii, dar adoptînd o
atitudine „neutră", „neangajantă", „non-vulgară" (? 1). „Boala" este veche, are aceeaşi vîrstă cu dictatura comunistă, are explicaţiile ei îndreptăţite, dar prezentul resimte această neangajare ca o laşitate, ca o trădare. Cu atît mai mult cu cît o minoritate (numerică) din rindurile ei (dizidenţii anticeauşişti, personalităţile de prestigiu ale vieţii cultural-ştiinţifice, publiciştii presei independente), este expusă unei campanii concertate de teroare morală, teleghidată, jurnalistică, telefonică, epistolară, campanie ce a înarmat cu măciuci, braţul orb al „apărătorilor" Capitalei, care s-a ridicat asupra Poetului, Filozofului, Profesorului, Actorului, Ziaristului, Medicului, Inginerului, Pictorului, Compozitorului, Matematicianului, fără să ştie că cel mai de preţ minereu de pe Planetă este „aurul cenuşiu".

— Asociaţiilor cetăţeneşti si ale tineretului de pe baricadele revoluţiei — precum „21 decembrie", „16—38 decembrie", „Grupul îndependent pentru Democraţie", „Alianţa Poporului" ş.a., pe lingă nestrămutata lor credinţă în idealurile revoluţiei, Ie-a lipsit priceperea organizatorică specifică luptei politice. Natura dezideratelor lor privind păstrarea neştirbită a idealurilor şi mărturiilor pentru care s-au jertfit martirii din decembrie i-a expus unor oculte denigrări şi provocări diversioniste, iar forma lor predilectă de luptă — demonstraţia de stradă, binecuvîntată în decembrie! — a deranjat din ce in ce mai mult noua stăpînire, organele de ordine, televiziunea şi „grupurile de cetăţeni indignaţi". În rîndurile lor, se găsesc participanţi şi martori la evenimentele cheie din decembrie, unii marginalizaţi ulterior, alţii deveniţi indezirabili prin trecătoarea „conlucrare" cu lideri înlăturaţi (guvernul „Verdeţ"; momentul „Dăscălescu"; echipele legitimate de vicepreşedintele F.S.N. Mazilu; capturatorii de terorişti; păzitorii arhivelor şi birourilor părăsite; supraveghetorii ajutoarelor din fondul „Libertatea"; colaboratorii civili ai militarilor, securiştilor, etc.) incit „firele" sînt încurcate, iar adevărul pluteşte în ceaţă. Şi totuşi, infamia etichetării lor cu epitetul „bandelor de legionari"... întrece măsura bunului simţ, punînd sub semnul întrebării atitudinea faţă de „baricadele" revoluţiei, faţa de dorinţa aflării adevărurilor despre ea.

— Platforma de la Timişoara nu atît in litera cit in spiritul ei nu a trezit, realmente, toată ţara, nucleul de convergenţă spre atît de necesarul „Forum Cetăţenesc" neputîndu-se realiza. Cauzele acestui eşec sînt multiple, avîndu-şi izvoarele în carenţele amintite.

Dar nu a fost să fie aşa.

Epilogul, al cărui martori consternaţi am fost în zilele de 13—15 iunie, refuză să-şi dezvăluie misterele şi logica, readucînd in actualitate toate întrebările legitime, rămase fără răspuns, dia cele şapte luni scurse de Ia evenimentele din decembrie '89. Şi chiar dacă, momentan, glasul opoziţiei şi al contestaţiei civice pare a fi paralizat de loviturile neleale primite, glasul acesta nu mai poate fi amuţit prin metode şi scenarii din arsenalul experimentat de satrapiile comuniste. Dictaturile comuniste şi-au găsit sfîrşitul, în pragul noului mileniu. Procesul este ireversibil. Doar timpul afectat ieşirii din coşmar poate fi variabil. Şi preţul inetimabil al eliberării. Deocamdată, România a plătit deja prea mult.

Livia Dandara

dr. în istorie

Opus, 17-23 august 1990