CAPITOLUL VII

Moartea generalului Vasile Milea

22 Decembrie 1989. Şi dimineaţa acestei zile avea să fie plină de alte surprize. Planul de atac asupra Pieţei Operei s-a amânat, în schimb, are loc veşnica adunare pe platoul unităţii. Aceiaşi ofiţeri, fideli dictaturii, în frunte cu politrucii, îşi încep din nou discursurile ticăloase. Îşi arată dezacordul faţă de rebeliunea, de data asta, din ţară. Devenim foarte atenţi. Erau primele informaţii venite după mitingul lui Ceauşescu. Timişoara nu mai era singură.

Politrucii ne spun “că armata, victorioasă, a luptat cu eroism pe multe fronturi, deschise pe teritoriul ţării de anti-comunişti, şi este pe punctul de a nimici ultimele rezistenţe, în Ardeal, fapt ce trebuie să ne mobilizeze şi pe noi pentru a nimici, la rândul nostru, rebeliunea anticomunistă din Ba-nat“. Despre ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă în capitală nu au spus nimic.

Suntem anunţaţi, totodată, că, de la Bucureşti, a so-sit o echipă de “teleaşti”, în frunte cu maiorul Valeriu Pricină, “pentru a imortaliza victoria armatei timişorene asupra anticomuniştilor din Banat”.

*

În fapt, echipa condusă de Pricină avea misiunea de a filma şi, apoi, de a transmite, pe postul naţional de televiziune, “atitudinile indignate ale cadrelor militare şi ale soldaţilor faţă de huligani şi faţă de elementele declasate”, astfel încât să se creeze o imagine falsă asupra realităţii evenimentelor petrecute în Timişoara şi, în acelaşi timp, să instige armata la violenţe împotriva celor răsculaţi, să stimu-leze înăbuşirea demonstraţiilor ce aveau loc în alte localităţi din ţară.

După revoluţie, avansat colonel, fostul “cronicar” Pricină prezintă, la emisiunea armatei, în calitatea de redac-tor şef, “eroismul şi luciditatea de care au dat dovadă, pe timpul revoluţiei, bravii noştri generali şi ofiţeri superiori ai armatei.”

*

Cu puţin timp înainte de finalul adunării, s-a auzit în difuzoarele staţiei de amplificare anunţul despre trădarea şi sinuciderea ministrului apărării, generalul-colonel Vasile Mi-lea. Anunţul a fost şocant pentru moment. Nu era posibil ca regimul comunist să-l acuze de ceva pe generalul Milea, mai ales de înaltă trădare, din moment ce ministrul execu-tase cu promptitudine toate ordinele de reprimare date de Ceauşescu şi nu a revenit asupra anulării acestora nici mă-car în ultimul moment, fapt confirmat de subordonaţii de-functului ministru, comandanţi de unităţi şi politruci care, cu doar câteva clipe în urmă, ne ceruseră, conform ordinelor primite chiar de la generalul Milea, să nimicim rezistenţa anticomunistă din Banat.

*

Eu nu cred că ministrul Milea s-a sinucis. Presu-pun că a fost o crimă foarte bine plănuită…

Câţiva generali, cu funcţii în conducerea superioară a armatei, au recurs la suprimarea ministrului pentru a se proteja. Neputincioşi şi martori la căderea inevitabilă a dic-taturii comuniste, generalii erau speriaţi că vor trebui să plă-tească pentru victimele produse în rândul populaţiei civile, ca urmare a ordinelor ilegale transmise sau date direct de ei. Situaţia era la limita disperării. Trebuia rezolvată urgent. Crima s-a dovedit a fi soluţia ideală.

Prin sacrificarea ministrului, se fabrica “eroul arma-tei”, cel care s-a opus, chipurile, lui Nicolae Ceauşescu şi dacă ministrul s-a opus categoric şi nu a executat ordinele dictatorului, înseamnă că şi cei din conducerea superioară a armatei, subordonaţii “eroului”, au procedat la fel. Am expli-cat în capitolele precedente „eroismul” de care a dat dovadă generalul Milea.

Pentru credibilitate, uciderea ministrului trebuia să aibă loc pe timpul cât Ceauşescu era încă preşedintele Ro-mâniei şi, deci, încă în funcţia de Comandant suprem al for-ţelor armate. Numai în acest fel laşitatea generalilor putea fura (şi, totodată, putea să-şi aroge aureola fraternizării), meritele soldaţilor, meritele comandanţilor de plutoane şi de companii… Ceea ce s-a şi întâmplat, de fapt.

Efectul crimei a fost cel scontat. Ceauşescu, dezo-rientat dar şi speriat de amploarea evenimentelor, a preluat ca verosimilă aberanta informaţie conform căreia fraterniza-rea armatei cu demonstranţii a avut loc în urma ordinelor date, în acest sens, de către generalul Milea şi, ca atare, transmite comunicatul prin care ministrul apărării este acu-zat de înaltă trădare.

Etichetarea ca trădător, mediatizată excesiv, înainte de fuga cuplului prezidenţial, conferă victimei aureola de oponent al ordinelor de reprimare date de către dictator. Până aici totul a funcţionat perfect. Era, însă, prea puţin. Generalii armatei aveau nevoie de o protecţie solidă, şi, în acest sens, “meritele” defunctului ministru trebuiau să fie recunoscute oficial. Nu a fost greu… Imediat după preluarea puterii de către eşalonul doi comunist, generalului colonel Vasile Milea i se conferă “titlul de erou post-mortem”.

Conducerea superioară a armatei răsuflă, în sfârşit, uşurată. A reuşit, a fost salvată. Ca instituţie, armata nu a mai fost culpabilizată, iar unii dintre zeloşii dovediţi au fost încadraţi juridic la omor deosebit de grav, nu la crime contra umanităţii, de parcă aceştia ar fi accidentat câţiva pietoni care au treversat strada prin locuri nepermise, şi nu că ar fi acţionat înarmaţi în dispozitive militare de luptă, create spe-cial pentru reprimarea demonstranţilor şi, totodată, organi-zate şi conduse pe baza unor ordine ilegale date pe cale ierarhică: minister, mari unităţi, unităţi, subunităţi. Mă întreb cât de nepricepuţi ne consideră cei care trag sforile în justi-ţia militară… Iată paradoxul, cel care a ordonat crimele este erou, iar câţiva dintre subordonaţii acestuia sunt condam-naţi. De fapt sunt sacrificaţi pentru a închide polemica din jurul atrocităţilor săvârşite de către armată. În Timişoara, de exemplu, au murit oameni în multe locuri: Calea Lipovei, Calea Girocului, Piaţa Operei, Catedrală, Piaţa Unirii, Piaţa Libertăţii, Podul Decebal, Elba. Au fost judecaţi, condam-naţi, (şi ulterior graţiaţi de preşedintele Ion Iliescu), doar generalul Constantin Rotariu, colonelul Ioan Păun şi locote-nent-colonelul Constantin Gheorghe pentru crimele comise exclusiv pe Calea Lipovei. Pentru crimele comise în celelal-te zone nu s-au adus în faţa justiţiei vinovaţii, deşi Comisia Guvernamentală, instituită în primăvara anului 1990, i-a descoperit şi a propus să fie cercetaţi penal. Probabil că acţiunile acestora au fost şi sunt tratate ca fapte eroice. După modelul generalului Milea. Cine ştie… azi ne plimbăm pe Bulevardul Vasile Milea, şi mâine ne vom plimba, proba-bil, pe străzile… general Paul Vasile, general Constantin Zeca, general Constantin Rogin, colonel Mihai Bulai, colonel Ştefan Ştefan…

*

Adunarea a luat sfârşit. Ne îndreptăm spre birouri. La poarta unităţii, mai mulţi cetăţeni, încurajaţi de faptul că în 20 decembrie militarii au fraternizat cu populaţia Timi-şoarei, scandau "Armata e cu noi!” şi fluturau steagurile fără emblema comunistă. Cadre militare şi soldaţi se duc la ei. Un copil este dat peste poartă în braţele unui ofiţer, care, emoţionat, îl ia şi îl ridică în aplauzele tuturor. Şeful de stat major, acelaşi căpitan Ştefan Ştefan, merge la grupul de militari, aflaţi acolo cu civilii, şi ordonă, pe un ton nervos, să plece toţi! Să plece imediat! Altfel, pune santinelele să-i împrăştie pe civili. Se aud murmure ameninţătoare… dar, chiar atunci, din difuzoarele lăsate în funcţiune să repete continuu despre aşa-zisa trădare a generalului Vasile Milea, răzbate o voce înecată de emoţie care anunţă ocuparea televiziunii române de către demonstranţi şi transmiterea, peste câteva momente, pe postul naţional Tv., a unui comu-nicat pentru ţară.

Am dat cu toţii buzna în sala de şedinţe. Poetul Mircea Dinescu anunţă pe postul Tv. fuga dictatorului. Au început aplauzele, îmbrăţişările. Echipa de filmare se afla şi ea în sală, dar nu a imortalizat pe peliculă euforia noastră. Nu are rost să ne întrebăm de ce. Pe perete trona portretul lui Ceauşescu. Am strigat să fiu auzit :

- Să dăm portretul ăla jos!

- Mare atenţie, tovarăşe căpitan, că întreci măsura, m-a avertizat căpitanul Ştefan, înecându-se în cuvinte şi gesticulând ca un apucat.

Dezorientat, acesta încă nu pricepea că “tătucul” Ceauşescu nu era dat jos doar de pe perete. Şocul finalului comunist a fost atât de puternic, pentru Ştefan, încât ofiţerul a umblat, o perioadă, ca năuc, prin unitate. Acum s-a re-semnat. Caută un alt “tătuc” şi, cu certitudine, l-a găsit, din moment ce a fost avansat nu numai în grad ci şi în funcţia de comandant de regiment iar, ulterior. în conducerea Ministerului Apărării Naţionale.

*

Câteva ore mai târziu, intru la comandant în birou. Acolo se afla şi colonelul Ioan Şulcă, reprezentantul Armatei a 3-a de la Craiova, cel care a urmărit şi a impulsionat executarea întocmai a ordinelor de reprimare.

Pentru activitatea depusă la regimentul nostru, Şulcă a fost avansat, ulterior, la gradul de general. Practic, toţi cei care se fac vinovaţi de uciderea şi rănirea multor oameni, în întreaga ţară, au aplicat „Omerta”, şi au fost avansaţi în funcţiile cheie ale armatei, tocmai pentru a se proteja unii pe alţii, dar şi pentru a se împiedica aflarea adevărului.

*

Aveam motive bine întemeiate pentru a discuta cu cei doi. În urma unor ordine primite de la divizie, o subu-nitate neînarmată a fost trimisă să apere Complexul Be-regsău, împotriva unor eventuale atacuri teroriste. Fără altă introducere îi spun comandantului :

- Tovarăşe maior, împotriva unor oameni cu mâinile goale aţi trimis tancuri, blindate şi militari înarmaţi “până în dinţi”, iar acum vreţi să se apere un obiectiv fără muniţie de război ?!

- Dumneata mai ai puţin şi iei comanda regimentului, îmi răspunde sec comandantul.

- Nu vă faceţi griji, în privinţa asta, îl liniştesc eu, vor fi alţii care hotărăsc soarta comenzii unităţii.

*

Maiorul Mihai Bulai este un ofiţer calculat, cu simţ organizatoric şi cu mult spirit de aplanare a unor conflicte apărute, însă funcţia de comandant, pe care a deţinut-o, în timpul evenimentelor din 17-22 decembrie, l-a convins să treacă peste principii. De exemplu, într-o şedinţă, în care se discuta modul de acţiune în oraş, căpitanul Ştefan a suge-rat, pe un ton sarcastic, “să punem o mitralieră în Piaţa Operei şi alta în Piaţa Unirii, şi nici pasărea nu va mai tre-ce.” Maiorul Bulai, fără să-şi ridice privirea, a răspuns absent: “Noi nu trebuie chiar să-i omorâm…” După care a continuat să dea ordine pentru îndeplinirea misiunilor primi-te. Ordine… de reprimare. Când mă gândesc că a asistat nepăsător, în 17 decembrie, la împuşcarea celor care de-monstrau la podul Decebal… de către chiar subordonaţii săi.

*

În birou, discuţiile s-au aprins. Comandantul în-cearcă să-mi explice că este un foarte bun executant al ordinelor şi, atâta timp, cât nu va primi alt ordin, nu va lua singur decizia de a trimite muniţie de război celor care apără obiectivul. Am insistat şi, în lehamite, a telefonat la co-mandamentul diviziei. După câteva tergiversări, a primit confirmarea pozitivă. Am mai propus, de asemenea, să ocupăm imediat punctele cheie din oraş, pentru a apăra populaţia de eventuale atacuri ale unor grupări fidele lui Ceauşescu. Nici n-a vrut să audă. El şi ceilalţi ca el aştep-tau ordinele pe cale ierarhică, în timp ce în Timişoara încă se mai produceau victime omeneşti.

De fapt, conducerea superioară a armatei a început să ordone acţiuni împotriva aşa-zişilor terorişti numai după ce şi-a pregătit scenariul, în aşa fel încât cei din fruntea armatei să pară a fi singurii capabili să desăvârşească re-voluţia şi, în primul rând, pentru a-şi acoperi crimele să-vârşite împotriva populaţiei.

Urâte specimene a putut forma comunismul în tagma generalilor. Oameni de nimic. Să vezi la televizor generali şi generali, îmbulziţi unul în altul, mai-mai să se bată pentru a vorbi ţării şi armatei, pentru a poza în eroi, crezând că vor putea păcăli opinia publică prin fandoselile etalate în faţa telespectatorilor. Ştiu cumva “tovarăşii” generali, Guşe, Voi-nea, Chiţac, că televiziunea îi descoperea şi îi arăta aşa cum erau: murdari în întreaga lor fiinţă, mânjiţi cu sânge nevinovat? De fapt, nici nu sesizau grotescul situaţiei, onoa-rea lor era de multă vreme afundată în mocirlă.

Nici după apariţia lor, fantomatică, în faţa naţiunii, nu s-au dezminţit. Dimpotrivă, datorită mârşavelor scenarii puse la cale de aceste port-caschete militare, s-au pierdut multe vieţi omeneşti în aşa-zisa luptă cu teroriştii.