După răscoala din Norilsk, mulţi deţinuţi au fost trimişi în alte lagăre. Aşa am nimerit în Kazahstan, în regiunea Djezkazgan, în orăşelul Kenghir, unde erau mine de aramă. Am fost repartizat în lagărul de bărbaţi pentru lucru în minele de aramă şi de magneziu, în care majoritatea deţinuţilor erau ucraineni din vestul Ucrainei, câţiva polonezi, restul sovietici ruşi, foşti prizonieri la nemţi. Între ei era şi un fost general sovietic, Terentiev, de care îşi bătea joc conducerea lagărului, numindu-l asanizator, curăţitor de veceuri. Pe acest fost general îl ajuta un tânâr pictor, care lucra în lagăr „fochist”, încălzea cazanul cu apă pentru baie, căci cei ce ieşeau din mină trebuiau să se spele. Acest general, Terentiev, fără un dinte în gură, era de statură mică, un distrofic, ca şi mulţi alţii. Odată el ne-a povestit un banc, auzit de la prizonierii nemţi:

- În Elveţia a avut loc o conferinţă cu tema reducerii populaţiei pe glob. Toţi afirmau că pentru asta trebuie războaie. Numai Stalin a zis că asta e o metodă neştiinţifică. El a propus:

- Lucru cu normă, mâncare de formă şi la fiecare al doilea cincinal va dispare o generaţie.

Mă apropiasem şi eu de el, îl ascultam şi nu înţelegeam cum de un general sovietic, educat în spiritul ideologiei comuniste şi care nu putea fi trădător, a putut să ajungă în acest lagăr. Dinţii erau dezbătuţi la anchete, la care a participat personal şi Beria, prietenul lui Stalin. Beria îi dezbătuse dinţii cu un pumnal de metal şi cu pistolul. El era într-o stare deplorabilă, bolnav, slab, abia se mişca şi încă mai trebuia să cureţe tualetele. Eu i-am spălat de câteva ori cămaşa şi indispensabilii. De la el am aflat că şi soţia şi fiul lui erau deportaţi în regiunea Vladivostokului.

Peste vre-o lună, şefii observându-mă în anturajul generalului şi locuind în baracă cu ucrainenii din vest, care se interesau despre evenimentele din Norilsk, am fost mutat în închisoarea lagărului, care se afla după gardul de sârmă ghimpată şi un zid care despărţea lagărul femeilor, majoritatea ucrainene din vest, din regiunile Lvovului, Stanislavului şi Carpaţilor. Şeful închisorii era un „starşina” foarte crud, cu numele Gubin. Ţinea un regim foarte sever în închisoare.

Generalul Terentiev, pe care-l ajutam în lagăr, de care îşi băteau joc enkavediştii, a fost reabilitat. I s-a trimis uniforma din Moscova cu avionul. A fost spălat, îmbrăcat în uniformă şi enkavediştii acum îl salutau. A plecat la Moscova şi la plecare, luîndu-şi rămas bun de la noi, ne-a spus:

- O să fiţi şi voi în curând liberi, o să lupt pentru asta, îi ştiu pe toţi câinii de la Moscova. Şi a plecat din zonă, urmărit de privirile invidioase ale deţinuţilor politici, care acum trăiau şi ei cu speranţe mari de eliberare, de întoarcere la familiile lor.

Pe cei aflaţi în închisoare, eu, Tatarinov-tânărul, Berşadskaia, Potoţkaia, şeful închisorii ne-a evacuat peste gard, împreună cu paznicii de pe turelele de pază. Ne-au urcat într-o maşină şi ne-au dus la vre-o 15 km de lagăr în câmp, într-un sarai din scânduri, acoperit tot cu scânduri, cu nişte paturi tot din scânduri, se vede era un loc de odihnă a ciobanilor sau păstorilor de cămile în timpul furtunilor de nisip, care te orbesc dacă nu ai unde să te adăposteşti. Pe regizorul evreu Mişa nu l-au adus, nici pe Olesea - i-au lăsat în închisoare. Ce-a fost cu ei mai departe nu am aflat.

Eu am luam cu mine un geamantan din placaj, cu fund dublu, făcut pe „mahorcă”, în curtea gospodăriei, care avea în capac ascunse listele multor persoane marcante, întâlnite la Norilsk, iar în fundul dublu era bine ascunsă o lamă de cuţit oţelit, pe care am avut imprudenţa s-o scot din lagăr înainte de răscoală. Îi făcusem un mâner în cazangerie, dar mă văzuse Tatarinov. Am scos şi am pregătit cuţitul pentru orice eventualitate, în caz de răscoală să am cu ce mă apăra, sau să mă apăr în caz de provocare din partea hoţilor ruşi, căci şefii organizau aşa bătălii ca să se ucidă între ei hoţii cu ,,politicii”.

Pe Tatarinov, hoţii din lagărul Kenghir, îl numeau Pahan, era un fel de şef de al lor. El vorbea cu ei într-o limbă specială, jargonul lor, şi se considera unul din cei mai mari şi vestiţi hoţi din Rusia. Aflându-ne în baracă împreună, Tatarinov şi tânărul s-au aşezat să doarmă mai departe de mine, aproape de ieşirea din sarai. Aveau cu ei un ziar sovietic, nu ştiu de unde l-au luat sau poate i l-au dat, şi el scria ceva pe el. Era foarte atent, aplecat pe patul său. Peste câteva minute m-a chemat paznicul să vin la dânsul cu geamantanul. Am înţeles că voi fi percheziţionat. I-am spus că mă duc întâi la veceu. Am ieşit afară cu geamantanul, am scos lama cuţitului, care era fără mâner, şi am îngropat-o adânc în nisip. Venind la paznic, i-am întins geamantanul şi el a deschis numai capacul dublu, dar nu a găsit nimic. Nu s-a priceput să deschidă fundul. Atunci am înţeles că am fost turnat de Tatarinov.

Când mă aflam în adăpostul de lângă Kenghir, am stat de vorbă cu un cioban, care păştea oile prin apropiere şi venise, ca de obicei, să se odihnească puţin în acel sarai. Venise vorba despre scorpionii şi falangele, care mişună în stepele Kazahstanului, muşcătura cărora este foarte veninoasă, producând nu numai dureri grozave, dar deseori chiar şi moartea. Scorpionii sar mai sus de genunchii omului ca să-l muşte. De aceea ciobanii, ca şi vânătorii de şerpi, poartă cizme înalte şi pantaloni groşi.

Dar pe scorpioni îi mănâncă oile, ei pârâie în dinţii lor şi de aceea ei şi falangele ocolesc oile, nu suportă mirosul lânii. Când ciobanii se odihnesc în pustiurile Kazahstanului, aştern un cojoc de oaie sau se înconjoară cu obiecte sau îmbrăcăminte din lână sau chiar cu lână curată şi scorpionii fug. Localnicii, kazahii, pentru a-şi asigura imunitatea împotriva muşcăturilor scorpionilor, mănâncă câte unul cel puţin în viaţa lor. Unii chiar câţiva... Auzind aceasta şi văzând cum în saraiul cela umblau scorpionii şi trebuind să ne găsim acolo câteva zile, m-am gândit că ar fi bine să mănânc şi eu unul. Zis şi făcut. Am strivit un scorpion, l-am învelit într-o bucăţică de pâine şi l-am „hălit”. Ciobanul s-a mirat că un străin s-a încumetat să înghită aşa ceva şi mi-a spus:

- Eşti băiat curajos! La noi vin mulţi studenţi, ne ajută la lucru, dar nici unul nu s-a încumetat să mănânce un scorpion. Se temeau că o să moară.

Eu n-am avut ocazia să fiu muşcat de scorpioni, ca să mă conving de acest fapt, dar n-am murit şi am rămas cu veninul în sângele meu. Se vede că de aceea sunt aşa, dat dracului. Nu mă tem de nimic şi de nimeni. Am crezut că ar fi bine să ştie şi alţi oameni aceasta. De altfel, cum am spus, am mâncat şi carne de câine la Norilsk.

După împuşcarea lui Beria toţi din conducerea ţării şi societatea civilă se uitau la organele NKVD-ului cu răceală şi chiar dispreţ. Cuvântarea lui Hruşciov la congresul XX al partidului comunist a spulberat miturile despre eroismul organului de securitate şi visul de-a ajunge la victoria comunismului în Uniunea Sovietică. Enkavediştilor li s-a redus a doua leafă, pe care o primeau pentru steluţele de pe epoleţi, ce a afectat foarte mult lucrătorii organizaţiei, deoarece era o lovitură puternică la buzunarul lor. Atunci enkavediştii au dorit să se reabiliteze şi s-au gândit să-şi reîntoarcă faima şi cinstea pierdută. Totul s-a început cu provocări şi incidente ca să arate cât de bine lucrează şi că fără ei s-ar prăbuşi această ţară uriaşă.

Au început să apară cazuri de revolte în lagăre, unde unii deţinuţi au fost împuşcaţi. Li se punea în vînă că ar fi dorit să treacă peste sârma ghimpată şi să ajungă la libertate. Mizeria în care trăiau, torturile, carcerele, dezmăţul în lagăre îi revoltau pe deţinuţii care au început să riposteze, să facă gălăgie. Ei nu mai doreau să tacă, căci după moartea celor doi călăi, Stalin şi Beria, aşteptau schimbări şi reabilitări, cerând să li se cerceteze din nou dosarele, iar cadrele din NKVD nu doreau asta.

Aşa, în lagărul nr. 3 din Kenghir, după împuşcarea unui chinez, care se apropiase de sârma ghimpată, deţinuţii nu au ieşit la lucru trei zile la rând, cerând ca vinovatul să fie pedepsit. A sosit o comisie care le-a spus că santinela nu are nici o vină şi că cei ce vor încălca regimul din lagăr vor fi şi mai departe pedepsiţi. Deţinuţii au fost nevoiţi să iasă la lucru, iar agitatorii-trimişi la carceră.

În 1954 convoiul a ucis un deţinut, Saşa (aşa îl numeau toţi), care ieşind de la locul de muncă se urina lângă sârma ghimpată, la distanţă permisă. Acestui deţinut, condamnat la 10 ani, i se termina sorocul, împlinise 9 ani şi 9 luni, îi mai rămâneau câteva luni până la eliberare. Se vedea clar că fusese o provocare din partea pazei. Imediat au venit doi enkavedişti şi l-au tras mai aproape de sârma ghimpată, ca să dovedească că el e vinovatul. Să vadă toţi deţinuţii că Saşa a încălcat legea lagărului. Deţinuţii s-au revoltat şi din alte barăci şi, n-au ieşit la lucru.

Dimineaţa şi din lagărul nr. 2 n-au ieşit la lucru, fiind solidari cu cei din lagărul trei. În lagărul nr. 2 aproape toţi deţinuţii erau condamnaţi la câte 10 ani. Conducătorul lagărului, ofiţerii şi supraveghetorii, au intrat în barăci şi cu forţa îi dădeau afară să meargă la lucru în minele de aramă. Să folosească armele şi să tragă în deţinuţi ofiţerii se temeau, căci după moartea lui Beria lucrurile se mai schimbase. Mulţi ofiţeri superiori fuseseră împuşcaţi, ca aliaţi ai lui Beria, alţii fuseseră daţi afară, trimişi la pensie. S-au gândit ofiţerii şi din lagărul nr. 2 au transferat în lagărul nr. 3 vre-o 700 de deţinuţi de drept comun, ca să-i provoace pe deţinuţii politici la o ceartă, şi ca ei să intervină şi să folosească armele. Hoţii veniţi au început să-i fure pe ,,politici”, provocând certuri şi indignare. Dar s-a întâmplat ceea ce nu se aşteptau enkavediştii. La o întâlnire cu hoţii recidivişti, au venit câţiva deţinuţi politici şi le-au spus:

- Ascultaţi, băieţi, noi suntem vre-o 3000 de ,,politici” în lagăr, voi vre-o 700. Noi putem, ca şi voi, să luăm cuţitele, şi fiind mai mulţi, să vă ucidem pe toţi. Gândiţi-vă!

Recidiviştii şi-au spus cuvântul lor:

- O să fim cu toţii împreună şi nu o să vă facem neplăceri.

Planurile ofiţerilor nu s-au împlinit ca să-i provoace pe unii împotriva altora. Tot lagărul a încetat lucrul. Nu ieşea nimeni la lucru, dar se duceau după mâncare la cantină. Hoţii recidivişti au încercat să prade depozitele cu alimente, dar paza a tras şi mulţi hoţi au fost ucişi. În jurul lagărului se postaseră enkavediştii cu mitraliere şi pistoale automate. Acum hoţii şi deţinuţii politici luptau împreună împotriva enkavediştilor. Ei au năvălit în alte zone, au spart geamurile, au distrus acoperişurile depozitelor alimentare, zidurile între zone. Au găsit cuţite, şi-au făcut paveze. Au apărut şi pancarde în lagăr:

- Fraţilor, bateţi-i pe cekişti!

Ei cereau să fie judecaţi comandantul lagărului şi acei care trăseseră, ucigând hoţii. Revolta şi greva se răspândea tot mai mult.

În lagăr aveau loc mitinguri gălăgioase, cu înjurături împotriva enkavediştilor. Au sosit şi comisii regionale de la Moscova. Deţinuţii se jeluiau că soldaţii au bătut şi femeile din lagăr. Mai ales striga Liuba Berşadskaia, una dintre femei. Comisia, ca să aplaneze conflictul şi să scoată deţinuţii la lucru, le-a făgăduit totul: să nu se închidă barăcile noaptea cu lacăte, să nu fie garduri între barăcile din lagăr, deţinuţii să umble liber prin curtea lagărului ziua şi noaptea. Comisia a aprobat totul, dar a spus că vinovaţii instigării vor fi pedepsiţi. Unii deţinuţi se bucurau de libertăţile promise, alţii nu aveau încrederea în spusele lor. Dar ce le mai rămâne acestor nenorociţi decât să creadă şi să spere la nişte îmbunătăţiri în viaţa lor mizerabilă din lagăr? Şi au ieşit cu toţii la lucru în minele de aramă.

Dar generalii veniţi şi ofiţerii lagărului nu puteau suporta această înfrângere şi conducerea a hotărât să restabilească din nou zonele lagărului, să izoleze baraca femeilor. Au fost nevoiţi să mobilizeze toţi enkavediştii, ofiţerii, supraveghetorii, invalizii rămaşi în lagăr, pe toţi care puteau face ceva la restabilirea zidurilor. Acum vroiau să pună între zonele lagărului santinele cu mitraliere, care ar fi tras la cea mai mică încercare de revoltă din partea deţinuţilor, dacă aceştea vor încerca din nou să distrugă pereţii zonelor şi clădirilor.

Seara, când deţinuţii s-au întors de la lucru au văzut totul. Au înţeles că au fost amăgiţi şi s-au revoltat din nou, atacându-i pe enkavedişti cu cuţite, suliţe, pietre, cu tot ce le cădea în mâini. Supraveghetorii au fugit, dar santinelele au deschis focul, ucigând câţiva oameni. Atunci deţinuţii au spart felinarele şi pe întuneric au distrus pereţii nou construiţi de enkavedişti.

Deţinuţii s-au revoltat şi în alte lagăre, distrugând birourile securiştilor, eliberând închisorile care erau în zonă. Enkavediştii au fugit cu toţii. Din puşcărie a ieşit colonelul Kuzneţov, fost comandant de regiment în armata sovietică de ocupaţie din Germania socialistă, condamnat la ani grei de lagăr, fiindcă un ofiţer din regimentul lui a fugit în Germania capitalistă. Aşa s-a întâmplat că acum 8000 de oameni deţinuţi erau liberi în curtea lagărului.

Ei simţeau gustul libertăţii, se întâlneau cu prietenii, cu femeile din lagărul vecin şi nu mai erau piedici în calea lor. Unii dintre ei şi-au rupt numerele de deţinuţi cusute pe spate, pe mânecă, pe genunchi, alţii şi-au luat hainele lor civile din magaziile ocupate de ei. Cei religioşi se rugau lui Dumnezeu liber, nimeni nu-i împiedica. Aşa cum depozitele erau în mâinile lor, aveau ce mânca. Dacă asta s-ar fi întâmplat în timpurile lui Stalin sau Beria, encavediştii ar fi împuşcat deţinuţii fără nici o remuşcare, pe toţi cei 8000. Dar acum nu mai era Beria şi şefii se temeau de pielea lor.

Fostul colonel Kuzneţov a luat conducerea în mâinile sale. El a înţeles că trebuie aplicată o altă tactică, nu acea antisovietică, pe care o practicau deţinuţii politici, mai ales ucrainenii din vest, care luptaseră pentru independenţa Ucrainei şi căpătaseră câte 25 de ani de închisoare. Pancardele : ,,Jos NKVD-ul!”, ,,Jos conducerea sovietică!” trebuiau înlocuite. A luat cuvântul în faţa oamenilor şi le-a explicat că nu trebuie lozinci politice, antisovietice, ci dimpotrivă. Oamenii l-au înţeles şi l-au ascultat. S-au ivit pancarde noi: ,,Trăiască Constituţia sovietică!”, ,,Trăiască prezidiul partidului comunist!”, ,,Jos cu criminalii lui Beria!”, ,,Cerem comisie din comitetul central!” Afost formată conducerea revoltaţilor, în ea erau şi feme: învăţătoarea Suprun, din Ucraina de peste Carpaţi, care aparţinuse până la război Cehoslovaciei, Liuba Berşadskaia ş.a... Conducător a fost ales fostul colonel Kuzneţov.

Deţinuţii s-au apucat să astupe toate găurile în pereţi, de unde puteau ataca enkavediştii. Se făcea cu saman, se puneau scânduri, paturi, pietre, tot ce cădea sub mână. Baricadele erau înconjurate cu sârmă ghimpată, găsită în depozitele sparte de deţinuţi. Unii deţinuţi au şi scris în unele locuri mai primejdioase: ,,Fiţi atenţi, mine!” Toţi deţinuţii au fost împărţiţi în companii, grupuri, fiecare îşi ştia locul său în caz de un atac al enkavediştilor. Şi-au făcut cuţite, suliţe, au adus lăzi cu sticlă fărămiţată să dea în ochi enkavediştilor. Multe dintre femei erau gata să lupte alături de bărbaţi. Forţa acestei revolte era în unitatea tuturor deţinuţilor. Peste tot era o ordine de neînchipuit, nu aveau loc nici furturi, nici violuri, hoţii recidivişti deveniseră oameni ca toţi ceilalţi. Ei respectau deţinuţii politici, ceea ce nu se aşteptase enkavediştii. Chiar şi în magazinele din zonă se vindeau produse şi nimeni nu le prăda, iar casierul, o femeie din slujba encavedeului, venea în fiecare seară şi strângea banii în casa lagărului. Encavediştii au tăiat firele electrice, medicamente nu dădeau în timpul grevei. Numai apa nu au închis-o.

Şeful lagărului era Bocikov. Cu avionul au sosit de la Moscova alţi generali cu ministrul adjunct de Interne Egorov. În viaţa lagărului era linişte, fără certuri, pogromuri, crime, violuri, totul era normal. Comisia lucra, venea în zonă, vorbea cu deţinuţii şi încerca să facă tot posibilul ca greva să înceteze şi deţinuţii să iasă la lucru. Deţinuţii cereau obligatoriu:

Pedepsirea acelor enkavedişti, care au împuşcat oamenii, pedepsirea acelora care au bătut femeile, scoaterea numerelor de pe îmbrăcămintea deţinuţilor, 8 ore de muncă şi nu 12, permis de a scrie la rude, dosarele să fie cercetate din nou, fiindcă ei sunt nevinovaţi... Această grevă generală care dura atâtea zile, aducea mari prejudicii financiare şi generalii făgăduiau totul deţinuţilor, numai să înceapă să lucreze, căci şi oamenii liberi de după zonă nu puteau lucra în mine fără deţinuţi. Dar deţinuţii nu-i credeau, se temeau să nu fie înşelaţi din nou.

- Să vină aici un membru al Prezidiului Comitetului Central! cereau ei.

Generalii le spuneau:

- O să fie mai rău, luaţi seama!

Dar Kuzneţov le răspundea:

- Dacă veţi intra cu forţa în lagăr, nu uitaţi că aici sunt oameni, care au luat Berlinul, ei ştiu să lupte! În comitet era şi un fost locotenent Slucenkov, care se purta obraznic cu generalii. Enkavediştii vroiau să organizeze nişte vărsări de sânge între diferite naţionalităţi, încercând pentru asta să-l cumpere pe Slucenkov, cu condiţia că el va rămâne viu, nu va fi împuşcat. Dar el a refuzat. Între deţinuţi erau foarte mulţi ucraineni banderovişti, condamnaţi la 25 de ani, care nu se temeau de nimic. Moartea ar fi fost o fericire pentru ei, o scăpare de viaţa mizerabilă de lagăr.

Minele nu lucrau, trenurile staţionau pe căile ferate, aşteptau minereu care nu mai apărea. Enkavediştii le spuneau celor liberi de după zonă că bandiţii din lagăre nu vor să lucreze, mulţi dintre ei îi credeau şi-i înjurau pe grevişti. Cu toate că radioul lucra şi deţinuţii ştiau tot ce se petrece în jur, cei liberi nu-i auzeau şi nu erau informaţi de ce a început această grevă. Printre deţinuţi s-au găsit şi trădători, care îi ascultau pe enkavedişti şi treceau la ei. Dar din 8000 de oameni numai vre-o 20 au trecut.

La ce se gândeau cei rămaşi? La victoria lor de scurtă durată, sau că vor fi înfrânţi şi vor fi împuşcaţi? Le era jale de copiii lor, de nevestele care îi aşteptau, fiind mereu persecutate de organele NKVD-ului acasă. Oamenii ar fi trebuit să se predea sau să fugă cu toţii, dar ei stăteau pe loc, parcă erau beţi de această libertate, de speranţe deşarte.

Era deja a cincia săptămână de grevă şi nimic nu se întâmpla. Mulţi dintre deţinuţi credeau că oamenii liberi din sate, oraşe se vor ridica şi ei la luptă împotriva regimului...

Dar nimeni nu s-a ridicat... Să fugi în pustiu nu avea rost, peste tot erau soldaţi cu arme, dormeau în corturi aşteptând prada. Era o speranţă că va veni Malenkov şi totul se va termina cu bine. Va veni, se va uita, şi va spune: „Cum aţi putut face aşa ceva, aşa trăi în lagăre, aşa mizerie, doar sunteţi oameni şi încă sovietici! Să-i împuşcăm pe aceşti călăi, ei merită!” Dar n-a venit.

Credincioşii se rugau mereu lui Dumnezeu, poate vor scăpa de pedeapsă. Tinerii îşi alesese fete şi se bucurau de minutele de iubire, gingăşie, de fiecare zi de libertate sub acest cer făcut pentru toţi de pe această lume.

Conducătorii grevei ştiau ce-i aşteaptă, le mai rămăsese câteva zile până armata va intra şi-i va forţa, va împuşca. În ziua de 22, luni, a apărut un zvon că a sosit reprezentantul Comitetului Central. Toţi sperau şi aşteptau... Dar la 25 iunie a început atacul soldaţilor. Trăgeau din avioane, ucigând deţinuţi. Tancurile se îndreptau spre spărturi şi dărâmau zidurile. Era încă întuneric, dar rachetele luminau cerul ca ziua. Peste tot urlete, strigăte, gălăgie şi gloanţe ce şuierau. Avioanele zburau jos de tot, trăgând cu mitralierele. Luptau acei din lagărul nr.3, ei aveau câte 25 de ani, ştiau ce-i aşteaptă. Aruncau cu pietre, cu cuţite în soldaţi, dar ce puteau ei face împotriva armelor. Tancurile striveau oamenii, care fugeau în toate părţile. Îi urmăreau şi îi striveau... Peste tot răcnete, urlete, aşa ceva nu se mai văzuse pe lume... Tancurile trăgeau fără ghiulele, dar exploziile ridicau acoperişurile, care se prăvăleau peste oameni, calicindu-i. Din pistoale trăgeau cu gloanţe adevărate, mortale. Ofiţerul Belekov cu mâinile sale a ucis vre-o 20 de oameni. După victoria soldaţilor, oamenii vedeau cum el punea în mâinile celor ucişi cuţite şi suliţe, apoi un fotograf făcea imagini cu aparatul, ca să spună că deţinuţii au început lupta şi enkavediştii s-au apărat. Mulţi se ascundeau în veceuri, dar soldaţii îi împuşcau şi acolo. Colonelul Kuzneţov a fost arestat în baie, unde era sediul comandamentului comitetului de grevă, iar pe locotenentul Slucenkov, cu mâinile legate, soldaţii îl ridicau în sus şi-l trânteau de pământ.

În sfârşit împuşcăturile au încetat. Enkavediştii strigau: „Ieşiţi din baracă, nu o să mai împuşcăm!” Îi băteau pe toţi cu patul armei. I-au scos în stepă, i-au culcat pe nisipul fierbinte şi se străduiau să-i recunoască pe conducători şi agitatori. Peste 600 de oameni împuşcaţi au fost îngropaţi de militari. Răniţii erau duşi cu pază la spitale. Celor liberi li se spunea că soldaţii au împuşcat cu patroane oarbe. Toată ziua de 25 iunie deţinuţii au sat culcaţi în stepă sub soarele dogoritor, fără apă. Membrii comitetului au fost duşi la închisoare, alţii cu etapa spre Kolâma. În ziua următoare s-a făcut curăţenie în zonele lagărului, s-au ridicat din nou pereţii între zone.

În ziua de 27 iunie toţi au ieşit la lucru. Judecata a fost toamna, o judecată cu uşile închise, cu verdicte de împuşcare şi condamnare la 25 de ani. Nimeni nu a ascultat durerile lor, nu i-a întrebat de ce s-au ridicat la grevă.

După această răscoală, pe care am văzut-o din curtea închisorii, am fost dus în Dubrovlag, în Mordovia. Venise un ordin ca toţi prizonierii de război să fie trimişi în Dubrovlag pentru o eventuală eliberare. Guvernul sovietic nu mai putea ascunde revoltele şi adevărul despre crimele ce se săvârşeau. Am fost dus cu o maşină la Petropavlovsk şi de aici cu trenul am ajuns la Dubrovlag. Lucram la tăiatul pădurilor. Trăiam în zonă în orăşelul Iavas.

În 1955 mama Eugenia şi tatăl Gheorghe au scăpat din deportare. Li s-a dat voie să plece acasă. Aşa cum mama ştia unde sunt eu, au venit la Iavas. Primise învoire de la Voroşilov, Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Eu lucram deja în oraşul Iavas, la construcţii fără pază, aveau încredere în mine. Seara mă întorceam în zona lagărului. Chiar să fi încercat să fugi, nu aveai nici o şansă, căci te-ar fi predat orice cetăţean sovietic şi mai erai încă odată judecat şi-ţi mai adăugau câţiva ani de detenţie.

Tatăl şi mama au venit la biroul şefului, care a dat ordin să fie adus Şerban, deţinutul. În acea zi eu eram chiar în zonă. A venit paza după mine în baracă, spunându-mi că mă cheamă şeful. Alături de mine dormea episcopul Nestor. Când m-a chemat paza, eu l-am rugat pe episcop să mă binecuvânteze. Mă temeam, poate că mă cheamă să mă împuşte. Se întâmplau şi lucruri de astea. Episcopul m-a binecuvântat şi m-am dus cu paza. Întrând în comenduire am văzut părinţii, mama Eugenia şi tatăl Gheorghe. Era şi şeful lagărului acolo. Mama când m-a văzut, a căzut în genunchi, plângând.

- Fiule, iartă-mă, că te-am născut pentru aşa chinuri şi suferinţe! De ce Domnul m-a pedepsit aşa de tare! striga ea plângând. Şi eu plângeam. Şeful lagărului a ridicat-o de jos, i-a dat un pahar de apă, rugând-o să se liniştească. Părinţii au stat cu mine vre-o două ore. Şeful ne-a hrănit pe toţi şi, când a auzit că mama vrea să se ducă din nou la Voroşilov, i-a spus:

- Dacă nimeriţi la tov. Voroşilov, să-i spuneţi că noi, conducerea lagărului, nu avem pretenţii faţă de Şerban, el se poartă bine, lucrează conştiincios, e om liniştit, de treabă.

Părinţii au plecat spre casă, iar eu am rămas încă după sârma ghimpată.

Episcopul Nestor a cerut paznicului o scară şi s-a urcat pe acoperiş. Când părinţii plecau, el i-a văzut şi i-a binecuvântat din depărtare, mama l-a observat şi s-a închinat în genunchi.

Mama a fost la Voroşilov, a stat de vorbă cu el. El i-a dat o hârtie să i se întoarcă averea, dar venind acasă, la Nemţeni, nu i s-a întors nimic.

Din alte lagăre veneau prizonieri de război, îi aduceau aici. Erau nemţi, polonezi, unguri, români, ucraineni şi alte neamuri. Era deja o lege ca dosarele să fie din nou cercetate.

Într-o zi a venit o comisie de la Moscova în frunte cu Malenkov. Ne-au strâns pe toţi în curte, ne-am aşezat pe iarbă. Malenkov a vorbit:

- Lucrurile s-au schimbat, noul guvern a cercetat dosarele Dstră, nu sunteţi vinovaţi, a-ţi ispăşit o pedeapsă, veţi fi eliberaţi, trimişi acasă toţi.

Era 1955, Beria şi complicii săi fuseseră împuşcaţi de mult şi acum noul guvern sovietic se străduia să facă dreptate, fiind şi forţat de opinia publică internaţională. Conducătorii Kremlinului înlăturaseră pe oamenii lui Beria de la conducere şi acum securitatea trecuse în mâinile partidului, nu mai avea acea putere ca înainte.

Aici, în Dubrovlag, la Iavas, am găsit şi mulţi români. Am făcut cunoştinţă cu oameni de vază: episcopul Nestor, capitanul Ion Tobă, zis „Hatmanul”. Regimul devenise mai loial, umblam la lucru în oraş fără pază, aşteptând să-mi vină rândul să fiu eliberat.

După atâţia ani de lagăr, am auzit atâtea istorii despre soarta oamenilor, că acum îmi era clar ce ţară este asta, care îşi ucide propriul popor. Aşa femei ca Tatiana Novak, Lidia Ivanova şi alte pe îşi iubeau patria cu adevărat, dar au scormonit cu ranga pământul îngheţat al Norilskului, blestemându-şi soarta şi cerând de la Dumnezeu sfârşitul. Ian Jiugs, fost colonel leton, ataşat militar în Suedia şi Norvegia, om inteligent, cult, manierat, pe care îl respectau chiar şi şefii lagărului, lucra alături de mine şi îşi pierdea aici cei mai buni ani din viaţă. Deseori vorbeam cu el, aflând multe lucruri despre viaţa letonilor înainte de ocupaţia sovietică. Mă servea cu delicatese primite de la familia lui din Letonia. Înalt, frumos, nu fuma, ofiţer din garda veche, care îşi onora cuvântul dat. După lucru rătăcea prin sala bibliotecii din lagăr, citind literatura clasică rusă.

Tot aici l-am cunoscut pe un comunist german, vestit la el acasă, în oraşul Essen, unul Buschman, cu un grup de germani, ce aşteptau eliberarea, şi cu care am corespondat mai târziu, pe când eram la Tiraspol. Şi mulţi, mulţi alţii... Fiecare avea soarta lui, una mai grea şi mai straşnică decât a altuia. Câţi au rămas în pământurile veşnic îngheţate ale Norilskului, dar oare numai aici? Milioane de familii distruse, copii rămaşi pe drumuri, fără mamă, fără tată - în numele cui? O ţară bogată, cu oameni săraci, agresivă, belicoasă cu toţi vecinii, hrăpăreaţă de pământ străin.

În Dubrovlag, în orăşelul Iavas, lucram, cum am zis, fără pază. Ştiam că vom fi eliberaţi şi aveam permis de a merge în oraş şi a lucra la construcţii. Unii deţinuţi străini, fiind eliberaţi, de pară, trăiau la gazdă, alţii îşi găseau prietene de viaţă temporar, din femeile libere. Multe dintre ele aşteptau să li se dea drumul acasă, dar erau libere şi lucrau în orăşel.

Lucram la construcţii, eram în brigada căpitanului Ion Tobă, numit „Hatmanul”, împreună cu alţi români. Căpitanul Ion Tobă era un om vestit, el fusese în grupul lui Scorţeni, care-l eliberase pe Musolini din închisoare. Primeam o leafă care îmi ajungea pentru o viaţă modestă, căci nu fumam şi nici de băut nu mă ţineam. Îmi cumpărasem de la nişte germani represaţi două costume franceze moderne. Într-o zi am intrat la Iavas într-o croitorie să-mi prefac o pijamă de mătase cumpărată într-un magazin. Comanda mi-a primit-o şefa atelierului, o croitoreasă, tot o deţinută fără pază, care aştepta şi ea eliberarea, Amilde Kiuemalis, estoniană din Tallin, modelieră de haine. Era judecată pentru spionaj în timpul ocupaţiei sovietice din Estonia. Cu ea am avut un roman. Am început să ne întâlnim la un club mare şi bun, unde vizionam filme şi concerte, pe care le dădeau fostele deţinute politice. O invitam pe Amilde la club, luam masa cu dânsa duminică la restaurantul din oraş. Mi-a plăcut că era o femeie fină, cu maniere alese, curăţică, care-mi povesti că după arestare i-a rămas soţul, care renunţase la ea. Avea un fiu de la dânsul, cu care coresponda şi care o aştepta să se elibereze. La unul din concerte am recunoscut-o pe scenă, pe cine credeţi? Pe Liuba Berşadskaia, care recita cu mult suflet o bucată literară „Mama”, care te mişca adânc. La pauză m-am dus în vestiar şi am felicitat-o şi am stat cu ea de vorbă.

Relaţiile mele cu Amilde au durat până la eliberarea definitivă din a.1956, când, la despărţire, m-a invitat să vin la ea după întâlnirea cu părinţii mei, dorind să-i devin soţ şi să trăim la Tallin. Întru cît eram decis să mă întorc la familia mea din Bucureşti, i-am spus că lucrul acesta se poate întâmpla numai în cazul că nu voi putea să mă întorc în România. Atunci Amilde mi-a dat timp de „cugetare” un an de zile. Acasă, la Bucureşti, n-am putut să mă întorc, dar şi termenul dat de Amilde a expirat. Mama mea Eugenia ştia de relaţiile mele cu Amilde. Am continuat să corespondez cu ea, scrisorile ei veneau pe adresa mamei, la Nemţeni. Nu puteam coresponda direct cu ea, acuzată de spionaj, fiindcă şi eu eram sub control sever din partea KGB-ului, condus de fiul generalului Mordoveţ, pe când lucram la Tiraspol.

Stingher şi trist, învins de primăvară,

îmi strâng la piept trecutul ca pe-o carte

şi pe poteca faptului de seară

mă-întorc în ţara cu hotare sparte...

Întoarcere – Andrei Ciurunga

*

* *

Şi cum spuneam, în luna iulie 1955 în Dubrovlagul din Iavas, la Potima, raionul Zubovopoliansk, Republica autonomă Mordovia, au fost aduşi din toate lagărele sovietice toţi cetăţenii străini din ţările Europei de Est „eliberate” de Armata Sovietică. Erau din România, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania, Polonia, inclusiv şi cetăţeni ai fostelor provincii ale României Mari – Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi din Ţările Baltice, toate acum „fericite” de prezenţa sovieticilor. După moartea tătucului Stalin, cu o întârziere de câţiva ani, la cererea şi insistenţa ţărilor din Vest, Uniunea Sovietică a hotărât amnistia generală a „duşmanilor poporului”, care mâncau pâinea sovietică timp de peste zece ani, construindu-i ţara.

Foştii deţinuţi au început să elibereze lagărele şi să plece acasă. Acolo pe mulţi nu-i aştepta nimeni, ba mai mult, unii au nimerit din nou în închisoare, pentru că au luptat în război împotriva ţării socialismului, care dorea să-i facă pe toţi oamenii din lume „fericiţi”.

În una din zile au plecat şi românii. Eram şi eu printre ei. După ce i-au strigat pe toţi, am rămas singur.

- Dar eu? - am strigat.

- Tu eşti cetăţean sovietic, eşti din Basarabia, pământ sovietic, a răspuns şeful care citea listele.

- Eu sunt român! Sunt din România! Am familie acolo!

- Nu este scris nimic în actele dtale despre aceasta. Eşti de-al nostru!

- Eu am soţie şi trei copii la Bucureşti. Cum să rămân aici?

Şi lacrimi de obidă mi s-au prelungit pe obraji. Stăteam în faţa camarazilor cu care îndurasem atâtea împreună şi plângeam ca un copil. În ochii lor vedeam compătimire, o jale de nedescris. Ei tăceau cu toţii.

- Nu pot să fac nimic, a zis operul. Ai să pleci în Basarabia şi acolo ai să te lămureşti. Acolo îţi vor hotărî soarta.

Trenul a dat un şuier lung, parcă şi el se bucura să-i ducă pe aceşti nenorociţi acasă şi roţile s-au învârtit vesel.

Am rămas cu lacrimi în ochi în gara fără clădire, făcând din mână acelor rămaşi vii, care părăseau acest infern, această ţară a răului, neştiind ce-i aşteaptă în viitor, dar fiecare purtând în suflet o speranţă că va avea o altă viaţă, mai bună, mai fericită, de care au fost lipsiţi atâţia ani.

Eu, Valentin Şerban, cetăţean român, m-am întors şi cu paşi grei, amărât, am luat-o spre zonă, spre baraca unde dormeau deţinuţii eliberaţi, în aşteptarea altui tren să-i ducă acasă în braţele familiei. Ce puteam să fac, un om pierdut în această ţară fără margini, ţara „dreptăţii şi fericirii”, cum trâmbiţa propaganda sovietică.

Peste câteva zile, cu alt tren, am plecat şi eu, nu la Bucureşti, nu la familia mea, ci în Basarabia ocupată de ruşi, să-mi caut părinţii întorşi din deportare.

Era 1955, trecuseră 8 ani de când părăsisem Bucureştiul. În sfârşit ajunsesem şi eu la libertate. Aveam 37 de ani, o familie la Bucureşti, cu soţie şi trei copii, care mă aşteptau şi pentru care am îndurat toţi aceşti ani chinuri amare, suferinţe greu de descris, fiind zile şi nopţi întregi cu gândurile la ei. Am trăit toţi aceşti ani într-o ţară străină, barbară, care datorită victoriei în cel de-al doilea război mondial, avea la început un prestigiu enorm în lume. Privirile celor obijduiţi de viaţă se îndreptau spre ea, sperând la o viaţă mai bună, fericită. Propaganda sovietică continua să mintă o lume întreagă, să spele creierii acelora care nu ştiau adevărul, crezând în lozincile de pace, dezarmare, dreptate, de crearea unei vieţi normale, bună pentru toţi. În acelaşi timp milioane de oameni sufereau în lagărele de muncă forţată în ţara „fericirii”, mureau de foame în cea mai bogată ţară din lume, fiind umiliţi îşi batjocoriţi.

Unii trăiau în această ţară, ştiind prea bine ce viaţă e după cortina de fier, care o despărţea de lumea liberă, dar tăceau. Alţii au trăit o viaţă întreagă neştiind nimic despre aceste tragedii umane, crezând că totul se face pentru fericirea lor. Dar mai erau şi alţii, care erau indiferenţi faţă de totul ce se face în jurul lor, trăindu-şi viaţa cu un singur scop, pentru burtă, pentru acapararea a cât mai multor bunuri în viaţa asta atât de scurtă.

Trenul mă ducea tot mai de parte de locurile de surghiun. Gândurile nu-mi dădeau pace. Trebuia să încep o viaţă nouă, să mă feresc de toate primejdiile, ca să nu cad din nou în mrejele securităţii, care-şi căuta mereu jertfe noi, dar nici pe cele vechi nu le uita. Ştiam deja din lagăr că mulţi din cei eliberaţi fuseseră din nou arestaţi şi aduşi în acel iad. Nimeni nu trebuia să ştie ce s-a întâmplat cu mine, nimeni. Trebuia să mint la fiecare pas, în fiecare clipă, să am aceeaşi poveste pentru toţi, care mă vor înconjura, doar ştiam că doi din trei oameni erau informatorii KGB-ului. Stăteam în vagonul care mă ducea spre Moscova între oameni liberi, care vorbeau, îşi povesteau necazurile şi bucuriile, lăudau partidul şi conducătorii, îşi dezlegau limba la un pahar de vodcă... Trebuia să fiu atent la toate, să te gândeşti ce să răspunzi, ce să întrebi, cum să te porţi, să fii precaut în toate. Uneori nici nu-mi venea să cred că sunt liber, că merg spre casă, că o să-mi văd soţia, copiii. Cum arată ei acum? Doar au trecut atâţia ani de atunci, de când i-am văzut ultima oară... Atunci, în 1948, Pompiliu avea 6 ani, Eugenia 4, iar Carmen, numai doi... Îmi va fi greu să-i recunosc. Ce vor spune ei, cum mă vor primi? Poate că Reta le-a spus că nu mai sunt în viaţă, am murit pentru patrie, poate că alături de ea este un alt bărbat, mai bun decât mine, care nu se ocupă cu „aventuri”, cum spunea Reta, cum am făcut eu, care i-a adus o viaţă liniştită, fericită, îmbelşugată... Cine ştie? Au trecut atâţia ani fără a putea da o veste, a-i scrie o scrisoare. Nu aveam dreptul, dar nici nu ştiam adresa. Nici părinţii mei nu ştiau nimic despre nepoţeii lor, doar fuseseră şi ei în deportare. Apoi şi graniţa de la Prut era închisă cu lăcate grele, pentru românii din Basarabia...

În dosarul pe care-l completai, când te aranjai la lucru, trebuia să scrii dacă ai rude peste graniţă şi dacă aveai, era ceva suspect... Chiar dacă trăiau în ţările socialiste... Ochiul vigilent al KGB-ului vedea totul. Mi se părea că trenul mergea prea încet, că opririle sunt foarte dese şi lungi Când mă gândeam la întâlnirea cu familia mea de la Bucureşti, mă apuca o frică, o deznădejde. Această rană sângera tot timpul. În aceşti 8 ani de calvar nu trecuse nici o zi să nu mă gândesc la Reta, la copilaşii mei.

În sfârşit, după cîteva zile de mers, trenul s-a oprit la Moscova.

Ieşind din gară, m-am îndreptat spre Ambasada României. Am găsit-o pe o stradă frumoasă şi m-am apropiat de poartă. Aici la post era un soldat sovietic. Clădirea avea două etaje.

- Ce doriţi? - m-a întrebat.

- Sunt cetăţean român şi vreau să vorbesc cu ambasadorul României. S-a uitat în documentul meu, paşaportul primit din Dubrovlag.

- Nu merge, mi-a spus, dta eşti cetăţean sovietic, trebuie un permis de la KGB, de la Liubeanka.

Am plecat la Liubeanka. O clădire impozantă. Doamne, câţi oameni au fost nenorociţi în această clădire? La uşa de la intrare m-a întâmpinat un căpitan.

- Ce doriţi?

- Eu sunt cetăţean român, vreau să vorbesc cu şeful KGB-ului.

- Ce întrebare?

- Mie nu-mi dau drumul acasă, în România, vreau să rezolv această problemă, am răspuns:

- Şeful nu primeşte, pot să vă înscriu la adjunctul lui, la generalul Rudenko. Acest nume mi-a adus aminte de revolta din Vorkuta, unde acest călău a împuşcat sute de oameni.

- Bine, dar când să vin?

- Mâine o să aflaţi aici în ce zi o să vă primească.

Am venit a doua zi. Mi s-a fixat data audienţei peste cinci zile. Ce să fac? Unde să dorm, ce să mănânc? Mi-am adus aminte de episcopul Nestor, care se eliberase şi acum era la Peredelkino.

Am urcat în autobus şi am plecat la el, poate mă va ajuta cu ceva.

Îl cunoşteam din Dubrovlag, dormeam alături pe narele de lemn. El fusese cândva, înainte de arestare, şeful misiunii ortodoxe ruse al Indiei, Chinei, Alaskăi şi Australiei cu sediul în Ceylon (azi Sri Lanka). A fost furat din Ceylon de nişte diplomaţi ruşi, bineînţeles kaghebişti, care l-au adus în Uniunea Sovietică. Motivul a fost că Nestor refuzase să se întoarcă în Rusia după revoluţie şi făcea propagandă antisovietică în străinătate. Era bine cunoscut în Moscova, vizita casa ţarului Nicolai, de câteva ori se întâlnise cu Rasputin.

Povestea multe lucruri interesante, când eram acolo în lagăr. Îi plăcea că sunt un om religios şi îmi făceam rugăciunea în fiecare zi.

Am ajuns la mitropolie şi i-am spus preotului de la intrare că vreau să-l văd pe episcop.

- El nu primeşte astăzi mi-a răspuns. El e mitropolit acum.

- Spuneţi-i că a venit Şerban la el. El a plecat în palat şi s-a întors repede. - Mitropolitul Nestor vă aşteaptă, mi-a spus el.

Vedeam că era foarte mirat. Când l-am văzut pe mitropolitul Nestor am rămas foarte impresionant, aducându-mi aminte de puşcăriaşul din Iavas, îmbrăcat în buşlatul de lagăr, azi în odăjdii scumpe, cu podoaba de pe cap, cu crucea masivă de aur, cu câteva odăjdii presurate cu pietre scumpe, înconjurat de un mare sobor de preoţi. M-a primit cu bucurie, îmbrăţişându-mă. După un schimb de vorbe ne-am aşezat la o masă bogată, plină de bunătăţi, pe care nu le văzusem de mulţi ani: icre roşii, icre negre, ananas, struguri, banane... Mi s-a părut că totul e un vis...

Toţi preoţii stăteau în picioare în jurul mesei noastre, la despărţire mi s-a făcut un pachet de alimente, mi-a dat şi nişte ruble zicându-mi:

- Dragă Valentine, eu trebuie să fiu patriarhul Rusiei, dar n-am bilet de partid. Ăştia din jurul meu sunt majoritatea kaghebişti... Să vii la mine, la Odesa, unde am să plec în curând. Acolo, în cartierul Moldovanca, am o căsuţă... Voi fi bucuros să ne întâlnim. (Cu mitropolitul Nestor m-am întâlnit şi la Odesa, unde fusese transferat de patriarhul Rusiei. Am fost la el, m-a primit la fel de bine, ca şi la Moscova, era un om cu suflet mare. Am stat la masă, eu nu am băut alcool. Pe masă erau de toate. Şi iarăşi toţi preoţii stăteau în picioare în jurul mesei în semn de respect). M-am întors după vre-o două zile la Moscova, ca să răzbat la şefii cei mari. Am mai dormit prin gări la Moscova până a venit ziua audienţei. Am venit la Liubeanka, unde un colonel m-a introdus la călăul Rudenko.

Într-o sală mare, cu covoare grele, în fund, la un birou, stătea Rudenko în uniformă de general. M-a întâmpinat cu o privire crudă, nici nu s-a uitat la mine, parcă nu eram în faţa lui.

- Ce vrei? M-a întrebat cu un ton dur.

- Sunt cetăţean român, vreau să mă întorc acasă, la familia mea, la copiii mei.

- Dta eşti cetăţean sovietic, născut pe pământul Basarabiei, care este pământ sovietic, a spus el cu un ton brutal şi hotărât.

- Bine, dar eu eram cetăţean român, am fost luat la Bucureşti, am dreptul să mă întorc la familia mea, care trăieşte acolo, am soţie, trei copii, nu i-am văzut de 8 ani de zile, nici n-am putut scrie, nu ştiu nimic despre ei...

- Tovarăşe Şerban, după lege dta eşti cetăţean moldovean, din Basarabia sovietică, noi v-am eliberat de boierii români, întoarce-te acasă şi trăieşte liniştit.

- Nu doriţi să mă înţelegeţi, soţia şi copiii mei sunt acolo...

- Nu pot să fac nimic, aşa-i legea şi Constituţia Uniunii Sovietice.

- Bine, dar ce constituţie, ce lege poate să-mi interzică să mă întorc la familia mea, la soţia şi copiii mei. Apoi cu ce drept m-aţi arestat din România, era altă ţară şi, după legile internaţionale, nu aveaţi dreptul! Am spus eu furios.

- Dta uiţi că în România acum la putere sunt comuniştii şi poporul trăieşte bine, nu mai sunt capitalişti, boieri, jandarmi, e o altă viaţă, cum poporul român nici n-a visat! - a răspuns generalul KGBist zâmbind. El îşi bătea joc de mine, l-am înţeles, dar în mâna lui era puterea, acea putere care a distrus fără milă milioane de vieţi omeneşti. Ce contam eu, un om rătăcit prin stepele Rusiei sălbatice şi barbare. Dar am îndrăznit:

- Daţi-mi permisiunea de a vorbi cu ambasadorul României, vă rog!

El s-a uitat la mine cu acelaşi zâmbet perfid, măsurându-mă cu ochi reci. Poate înainte de moartea lui Stalin, tătucul şi călăul popoarelor, nici nu m-ar fi primit, dar anii aceea trecuse şi erau unele momente dificile pentru călăii din fosta armată a lui Beria, căci pe toţi nu-i puteau schimba, şi aceştea aveau o mare experienţă cum să ţie poporul în mâini, iar pe alţii noi, trebuiau să-i înveţe să fie cruzi şi răi...

Mi-a scris permisul şi eu am zburat spre Ambasada Română. Soldatul, era acelaşi, s-a uitata la permis, spunându-mi:

- Vezi, acum e altceva! Şi a surâs, arătându-şi dinţii galbeni de mahorcă.

M-a primit un consilier şi, aflând de problema mea, mi-a spus să aştept. Peste câteva minute a ieşit un bărbat de vre-o 40 de ani, îmbrăcat în costum negru, cu cravată albă de mătasă. Când l-am zărit mi-am amintit de Bucureşti, de viaţa cea veche, de „Carul de bere”, de cinematograful „Trianon”, de toate cele ce au fost cândva. „Ăsta o să-mi facă dreptate”, mi-am zis. I-am povestit pe scurt totul despre viaţa mea atât de amară, despre copii şi soţia mea Reta... Nu m-a întrerupt niciodată, dar mi s-a părut că gândurile lui erau departe de problema şi durerile mele. Am tăcut aşteptând un răspuns.

- Tovarăşe Şerban, acum sunt alte vremuri, noi avem legături de prietenie cu Uniunea Sovietică şi nu putem încălca legea, dta eşti basarabean şi trebuie să mergi în Basarabia. Acolo poate o să poţi rezolva ceva. Eu nu pot să-ţi ajut cu nimic, şi glasul lui a devenit rece, rece. Am simţit bine această răceală.

- Bine, dar eu am suferit pentru ţară, am fost soldatul ei.

- Dta ai fost soldatul regimului burghez, nu al celui de astâzi! Mi-a răspuns sec omul în costum negru cu cravata albă de mătasă. Eu m-am înfierbântat:

- Ce să fac eu acum, familia, copiii, să-i las în voia soartei? Cum să trăiesc mai departe?

- Copiii dtale te-au uitat, cred eu, chiar şi soţia. Ce rost are să te mai vezi cu ei? Şi a zîmbit sarcastic. Îmi tremurau mâinile, dacă aş fi putut, i-aş fi dat la bot. Dle, tovarăşe ambasador, sunt doar cetăţean român, nimeni nu mi-a luat cetăţenia, de ce nu vreţi să mă ajutaţi?

- Şerbane, tu ai fost în serviciul secret, ai nenorocit comuniştii noştri şi acum ce vrei? Se făcuse rău, roşu la faţă şi se ridicase de pe scaun, semn că trebuia să plec.

Îmi tremura tot corpul, nu mă puteam stăpâni.

- România nu are nevoie de terorişti! A strigat el enervat. Pleacă. Şi a ieşit din sala pompoasă cu candelabre mari, aurite, aşa mi s-a părut mie, dar poate erau din alamă, bine lustruite. A intrat consilierul, care m-a condus la uşa din faţă.

- Cum stă treaba, m-a întrebat santinela. Am tras o înjurătură de lagăr din alea mustoase. El a râs, înţelegând totul.

Nimeni n-are nevoie de mine. Ţara mea refuză să mă primească. Cum se poate? Eu nu ştiam ce lichele sunt la conducerea ţării, că oamenii cu suflet mare, patrioţi, stau prin puşcării, iar proştii, neisprăviţii, stau în fotolii, distrugând tot ce a fost bun cândva în România.

Trebuia să mă întorc în Basarabia, azi republică socialistă, cu capitala la Chişinău.

*

* *