- Dle
Şerban, l-am întrebat, am auzit de la unii oameni, trecuţi şi ei prin aceste
tragedii, despre o grevă a deţinuţilor politici de la Norilsk, unde aţi fost
dus de NKVD-ul sovietic. Aţi participat şi D-stră la acea revoltă?
Bătrânul a
tăcut câteva minute, apoi mi-a spus:
- Nu ştiu
prea multe de răscoala de la Norilsk, cum a fost organizată. În timpul
răscoalei eram închis într-o baracă cu regim sever (BUR), pedepsit pentru că
pătrunsesem într-o noapte în zona femeilor. Aveam întâlnire cu o fostă aviatoare
sovietică – Lidia Ivanova, cu care făcusem cunoştinţă prin bileţele, pe care le
aruncam peste gardul de sârmă ghimpată, care despărţea zona femeilor de cea a
bărbaţilor. Lidia era o fată veselă, cu o istorie tristă. Cu toată asupririle
şi interzicerile, ne strecuram uneori pe sub sârmă noaptea în zona femeilor cu
riscul de a fi împuşcaţi de santinelele de pe turele. Dragostea e nemiloasă şi
oamenii riscau. Au fost cazuri când unii arestaţi au fost împuşcaţi, dar pe
unii, ca şi pe mine, tot ce era periculos, mă atrăgea, şi, uneori, îmi făceam
de cap, doar eram bărbat, nu o cârpă. Femeile căutau şi ele legături cu noi,
erau şi ele fiinţe vii, arse de patimi în viaţa ceea mizerabilă şi mai sperau
să devină gravide, unica nădejde de a
fi eliberate înainte de termen din lagăr. De atâta aceste întâlniri erau
interzise de conducătorii lagărelor.
Aflasem că
o doamnă poloneză, un grup de unguri şi ucraineni din vest, numiţi
banderovişti, care luptase pentru independenţa Ucrainei împotriva sovieticilor
şi împotriva nemţilor, fusese condamnaţi la ani grei de lagăr - 25 de ani. Acum
plănuiau ceva, dar totul era foarte secret...
Asta o
ştiam de la contabilul lagărului nr. 4, Slavka Dobjanski, care mă folosea în
primul an de lagăr ca bun cunoscător de calculator, adică un lucru uşor, pentru
că aveam încă rana din piept nevindecată, pe care mi-o curăţau mereu de puroi,
schimbându-mi des pansamentul. Slavka era din Varşovia, polonez, şi-mi povestea
multe despre răscoala din Varşovia din timpul războiului, când Stalin nu a dorit
să-i ajute pe polonezi, care au fost
măcelăriţi de nemţi. Medicul lagărului era o femeie liberă şi împreună cu
chirurgul ucrainean din vestul Ucrainei, arestat şi el, mă scutiseră de munci
grele, după zona de locuit în anul 1949. Amănuntele răscoalei le-am aflat mai
târziu.
Răscoala
s-a desfăşurat iarna, prin ianuarie 1953. Mă aflam în baraca cu regim sever
(BUR). Într-o cameră ne aflam vre-o 20 de deţinuţi, delicvenţi pentru diferite
abateri de la regimul lagărului. Eu am stat la Norilsk în baraca cu regim sever
de câteva ori şi în acest timp am aflat că hoţii recidivişti îşi fac de cap,
fac gălăgie, bat în uşi şi pereţi cu scânduri rupte din nare pentru că mâncarea
era proastă şi porţiile foarte mici. Pentru a-i linişti conducerea lagărului îi
speria. Paza trăgea cu cartuşe oarbe prin gemuleţele, prin care ni se dădea
mâncarea. Când paza trecea pe coridor, hoţii se aruncau sub gemuleţe jos, lângă
uşă, crezând că enkavediştii vor să-i împuşte. Aşa am făcut şi eu de două ori.
În noaptea
răscoalei eu mă aflam în Bur, care era îngrădit cu un zid şi cu sârmă ghimpată,
mai departe de zona de trai, unde
dormeau toţi. Totuşi am auzit împuşcături din curtea zonei de trai. Cam după
miezul nopţii s-au auzit cum se deschid uşile de fier ale bărăcii noastre, de la
intrare. S-au deschis de odată toate gemuleţele şi a răsunat comanda
ofiţerilor:
- Foc! Trageţi în duşmanii poporului!
Eu nu dormeam şi primul le-am strigat tuturor:
- La uşă, sub gemuleţe! şi am ţâşnit-o
de pe nara de sus spre uşă. Cei care n-au reuşit în învălmăşală să ajungă lângă
uşă au fost împuşcaţi cu cartuşe de luptă. După prima rafală soldaţii au
dispărut până dimineaţa, când au venit să-şi culeagă „roadele”.
Cei câţiva
vii am fost scoşi primii şi prin gardul spart în partea de din afară a zonei,
pe câte unul, am fost încărcaţi într-o maşină închisă şi ne-au transportat la
Kaierkan, unde se găseau minele de cărbuni, şi ne-au ţinut închişi într-o
baracă câteva zile, după ce am fost repartizaţi câte unul în diferite brigăzi. Eu am nimerit în
brigada lui Boiko, un ucrainean din vest. În brigada lui eram vre-o 24 de
mineri. Ne coboram foarte adânc, îmbrăcaţi în costume speciale pentru mineri,
cu cască metalică pe cap, cu un bec în faţă, cu o baterie agăţată pe o curea
peste umăr. Ni se dădea câte o lopată lată, cu care lucram în lungul unei bande
rulante, pe care venea cărbunele de foarte departe, dobândit cu ciocane
pneumatice. Noi trebuia să aruncăm cărbunele care cădea de pe această bandă din
nou pe ea. Fiecare deservea o porţiune lungă de vre-o 10 metri unul de altul.
Am avut ocazia de vre-o trei ori să scap teafăr când se prăbuşea roca. Se
rupeau stâlpii de lemn ce ţineau tavanul minei. Eram instruiţi, că atunci când
observăm oprirea bruscă a lentei şi auzim un zgomot asurzitor, să ne culcăm
jos, cu capul înainte, ca să nu ne între praful de cărbune în noi, că puteam să
ne înnăduşim. Cum auzeam numai scârţâitul şi plesnitul stâlpilor din zona mea
de 10-15 metri, mă culcam imediat cu capul înainte şi cu faţa în jos, în
aşteptarea prăbuşirii. În acest fel eu şi alţii rămâneam vii. Cei aflaţi în
faţă rămâneau sub dărâmăturile minei.
Înainte de
lucru se sfredeleau pereţii minei cu sfredele speciale, se făceau găuri în care
se plasa explozibil. Aceste sfredele electrice erau încredinţate deţinuţilor,
dar era o femeie liberă care punea explozibil în găuri. Ea fusese cândva
deţinută, dar după eliberare nu plecase acasă şi lucra în mină, cred că era
bine plătită, căci numai noi trăiam în mizerie, cu hrană proastă şi neplătiţi
sau mai târziu plătiţi prost după moartea lui Stalin. Ea punea explozibilul,
apoi ieşea din mină cu ascensorul şi afară apăsa pe un buton ca să se producă
explozia.
Peste câteva luni, fără a ne reîntoarce în
Norilsk, am fost îmbarcaţi din nou pe un şlep în portul Dudinka şi aduşi într-o
închisoare din Krasnoiarsk. De aici, în vagoane speciale pentru aşa pasageri,
am plecat la Novosibirsk, unde am stat în vagoane câteva zile. Mai departe am
fost duşi la închisoarea din Petropavlovsk din Kazahstanul de nord. După aceea am fost aduşi în Steplag, raionul
Djezkazgan, în Kenghir. Aici am aflat tot ce s-a întâmplat la Norilsk în timpul
răscoalei am aflat, de la un ucrainean, fost în armata lui Stepan Bandera, care
lupta să elibereze Ucraina de muscali.
Acolo, cu
noi, la Norilsk, era şi fostul ambasador al Uniunii Sovietice la Bucureşti,
Mihail Ostrovski, care, auzind de mine, un român, a dorit să mă cunoască , mai
ales că în lagăr mă ştiau de spion român. Înainte de arestare îl văzusem în
sala cinematografului „Trianon” din Bucureşti, de pe bulevardul Regina
Elisabeta, unde „se demonstrau”, prin anii 1935-1940, filme sovietice: „Ivan
cel groaznic”, „Drumul vieţii”, cu eroul Mustafa – sublocotenentul Cije. La
întrebarea mea de ce a fost arestat,
doar era membru al guvernului sovietic, mi-a răspuns că a fost o greşeală, că
se vor lămuri şi-l vor elibera. Dar nimeni nu l-a eliberat. Apoi l-am mai văzut
de 2-3 ori, era tare bolnav şi grozav de slăbit. La Bucureşti fusese un om
corpolent, bine îmbrăcat. Apoi am auzit că a înnebunit, tot aşteptând
eliberarea.
Neteosin
era un fost artist de teatru. Acum lucra aici, la clubul din lagăr, monta
spectacole pentru cei liberi şi deţinuţi, pentru care era o plăcere, un pic de
viaţă culturală. El mă includea în program cu gimnastica la inele, cu unul
Stepanov, un artist de circ cu care lucram foarte bine pe scenă. Îmi dădeau
nişte pantaloni albi de la bucătărie, pe care îi îngustam ca la gimnaşti şi un
maiou de marinar în dungi luat de la un marinar sovietic. Pantofii erau din
pânză albă cu talpă de cauciuc, procuraţi de Neteosin prin şeful Haikin, numai
pentru mine. Eu şi alţi gimnaşti ne
bucuram de mare succes la cei liberi, care veneau la club din Norilsk, căci în
acei ani acolo nu erau nici teatre, nici cluburi pentru cei liberi, şi asta era
o distracţie pentru ei. Mulţi înţelegeau că majoritatea dintre noi sunt
nevinovaţi, dar legile erau foarte aspre şi toţi tăceau din gură. Cel mai bun
club era în lagărul nr. 4. Neteosin monta spectacole bune, clasice. În clubul
nostru cânta minunatul tenor Deineka. Dirijorul şi compozitorul orchestrei era
estonianul Ilmear, care mă ruga să-i cânt „Moldoveneasca”, ca s-o pună în
scenă, însă eu nu puteam pentru că „mie mi-a călcat ursul pe ureche” şi nu am
avut nici auz, nici voce.
Tot la Norilsk, într-o noapte, am fost
servit de hoţi cu carne de berbec, spuneau ei. Înaintea răscoalei noi primeam
salariu pentru lucrul în mină şi la construcţia oraşului. Într-o seară hoţii
împreună cu ,,politicii” care lucrau la construcţia blocurilor locative, se
încălzeau, făcând foc cu ramele geamurilor şi uşilor, afară era un ger de la 35
până la 45 de grade. Conducerea lagărului nu le făcea nimic, deoarece erau
oamenii lor, nu erau ,,duşmanii poporului”. În acea seară ei strângeau bani
pentru spirt şi „zacusca” de carne de berbec. M-am asociat şi eu numai pentru
carnea de berbec. O femeie liberă a adus spirtul, iar un hoţ „bucătar” a venit
cu o tavă mare pe care era carnea de berbec friptă. Eu am cerut o bucată de
picior cu „arşic”, ca la oaie, cum ne jucam noi copiii la Leova în bunghi şi în
arşici. Carnea a fost foarte gustoasă. Mi s-a părut de oaie tănâră... După ospăţ hoţii m-au întrebat: „Ştii ce ai
mâncat?” Şi râdeau. „Ai mâncat câinele de pază de la miliţie. Uită-te”, şi mi-au
arătat capul unui câine lup, prins de hoţi în zonă şi ucis. Nu-mi venea a crede
că a fost carnea de câine, măcar că-i văzusem capul. Nu-mi era nici greaţă,
parcă mâncasem carne gustoasă de oaie, după ce ani la rând am mâncat numai
„balanda” sovietică şi caşă de arpacaş, peşte împuţit, cartofi uscaţi, tăiaţi
felii subţiri, în saci mari pe care ajutam să-i descărcăm pentru 100-200 grame
de caşă peste normă. Spunându-le hoţilor că ei mă mint, că eu ştiu bine că în
piciorul oilor sunt osişoare arşici în genunchi, ei au râs şi mi-au arătat şi
pielea ...oii. Capul şi blana mare a câinelui lup hoţii le-au ars pe foc, ca
paznicii lagărului să nu dea de urme.
Tot în acea noapte le-am plătit hoţilor să
mă expedieze cu maşina, pe care ei o încărcau cu cozi de lemn pentru lopeţi, în
zona femeilor unde, după spusele lor, era o fată Zina, fostă amantă a unui
renumit hoţoman, pe care dânsa l-a
ucis. Era pe atunci când hoţul trăia departe pe continent, în Rusia europeană,
şi umbla cu un iatagan la brâu şi cu un topor în cizmă sau în pâslă ca să se
apere de duşmanii lui, din rândul
hoţilor. Numai Zina se apropia de el, fiindcă dormea cu el. Convingându-se că
hoţul o înşeală cu altă femeie, l-a ucis cu un topor ascuţit ca briciul dintr-o
singură lovitură. Apoi plângea sărutându-i capul retezat şi îmbrăţişându-i
corpul. A înhăţat la judecată 10 ani (un ,,cervoneţ”) de muncă silnică şi a nimerit la Norilsk.
Hoţii mi-au spus că pot să mă duc în baraca
femeilor, unde doarme Zinica, ca să fac cunoştinţă cu ea.
- E
frumoasă, căţeaua, a zis hoţomanul. Poţi să te duci la ea dacă vrei, noi o să
te „expediem”. M-am culcat pe podeaua unui camion, de asupra au încărcat cozi
de lemn pentru lopeţi, o grămadă mare, că aproape nu aveam cu ce respira. Totul
era făcut aşa ca să nu mă găsească paza, care cu nişte suliţe lungi controlau
conţinutul maşinii până la fund. Aşa am ajuns în zona femeilor şi m-am întâlnit
cu Zinica. Peste vre-o trei - patru ore,
cu o altă maşină, care ieşea din acea zonă, am ajuns la punctul de
control. Am sărit fulger din maşină şi m-am strecurat pe sub poartă în zona
noastră. Paznicul care numai ce ieşise din încăpere m-a observat şi a dat de
ştire şefului coloanei care ne conducea din zonă la lucru în mine. Am scăpat de
bătaia celor de la poartă, dar am primit totuşi 10 zile de carceră. Cu Zinica nu
m-am mai întâlnit, a fost trimisă în alt lagăr.
Îmi mai aduc aminte de un caz, care m-a
revoltat atunci la culme, dar nu puteam să fac nimic. Era o barbarie comisă de
un oper encavedist. Într-o brigadă se afla un băiat de vre-o 18 ani din or.
Kiev, fiul unei artiste de operă. Această mamă, artistă emerită, obţinuse după
o cerere către Stalin, permisiunea să-şi vadă fiul său, Plaxin, în lagăr. Îi
cumpărase şi un acordeon „Weltmeister” german, deoarece băiatul învăţase la
Kiev la o şcoală de muzică şi cânta în orchestra lagărului la o armonică
rusească. Aducând acordeonul la gheretă, i s-a controlat totul, să nu aibă
cuţite sau alte lucruri interzise în zonă. De acolo Plaxin a ieşit plângând şi
strigând:
- Cea-ţi făcut, fiarelor? De ce? Acordeonul
era de la mama mea! Şi strângea la piept instrumentul tăiat în bucăţi de către
oper, care „chipurile” căuta scrisoarea acestei banderoviste. Mama nu văzuse
această barbarie, acordeonul nu mai era bun de nimic.
Cu noi împreună era şi un fost erou al URSS,
maiorul Komarov. La el a venit soţia la o întrevedere permisă de şefii de la
Moscova. Zona de trai a lagărului nr. 4 era despărţită de clădirea unde trăia
conducătorul lagărului, cu un gard de sârmă ghimpată, înalt de vre-o 2,5-3
metri. Alături mai era un gard mai puţin înalt, de vre-o 1,5 metri, în curtea
lagărului. Între ele pământul era arat şi greblat ca să se vadă urmele celui
care ar fi încercat să treacă, să fugă din zonă. Dar cine se gândea să fugă din
Norilsk, mai ales iarna, cu geruri până la 50 de grade, când până la portul
Dudinka erau peste 100 de kilometri? Şi apoi la fiecare pas puteai fi controlat
şi prins chiar de oamenii liberi, care pentru asta ar fi primit praf de puşcă,
mahorcă, spirt, produse alimentare şi multe altele... Era o sinucidere sigură.
Şi chiar de ajungeai la Dudinka, trebuia să ajungi la Krasnoiarsk, dar până
acolo mai erau vre-o 3000 km.
Soţia lui Komarov se apropia de clădirea
şefului lagărului când soţul, aflându-se încă în zonă, a zărit-o cum se apropia
de poartă. De bucurie el a uitat de rostul gardului de sârmă şi s-a apropiat de
el. A pus mâinile pe sârma ghimpată şi a strigat ceva soţiei. Faţa lui radia de
bucuria întâlnirii după ani grei de despărţire, de suferinţe amare. Pe gardul
de sârmă erau tăbliţe cu preveniri: Nu te apropia de gard, trag fără anunţ! Pe
turnurile de lemn, la fiecare 100-200 de metri în lungul gardului de sârmă,
stăteau santinele de strajă, îmbrăcate în cojoace şi cu pâsle calde în
picioare. Zgomotul împuşcăturii i-a scos pe deţinuţi din bărăci. Fostul maior
Komarov, Erou al Uniunii Sovietice, a căzut rănit mortal sub ochii soţiei sale,
care după atâţia ani de suferinţe era la câţiva paşi de mort. Komarov a mai
dovedit să strige:
- De ce împuşti? Eu sunt Erou al
Uniunii!...
Văzând totul, am fugit după medicul chirurg,
un ucrainean din vest. Amândoi veneam în fugă şi, văzându-i rana, doctorul mi-a
spus:
- Nimeni nu-l mai poate salva, e rănit în
beşica urinară, care nu se coase... Sărmana soţie! A căzut în genunchi şi
plângea de partea cealaltă a gardului de sârmă ghimpată, unde viaţa era
liberă...
Cât am stat acolo, am mai văzut o
întâmplare. Într-o zi o santinelă de pe un turn de pază se uita cum în lagărul
nr.4 a sosit o ,,etapă” cu deţinuţi banderovişti din Ucraina. Ei întrau câte
şase în rând în zonă, fiind număraţi de ofiţerul de serviciu de la poartă. În
rândul doi, primul din stânga, mergea un deţinut de statură mică, cu un sac în
spate. Şi de odată în tăcerea zonei a răsunat glasul santinelei, care a
strigat:
- Tată! Şi-a recunoscut tatăl, acuzat c-a
ajutat cu alimente banderoviştii din Carpaţi. Nu l-am mai văzut pe soldatul
cela, cred că a fost eliberat din rândurile enkavediştilor.
Pe coridor, alături cu mine, unde erau
bărbaţii, se aflau şi celule cu femei, deţinute politice, între care am
cunoscut-o pe contesa Potoţkaia, furată de NKVD-ul din Varşovia; pe Liuba
Berşadskaia, profesoară de limba rusă din Moscova; iar a treia cunoscută era o
ucraineană din Vest-Olesea, nu-i ţin
minte numele. Cu mine în închisoare au fost trimişi şi doi ruşi: un hoţ
inteligent, cu 10 clase, fără tatuaje, cu numele Tatarinov. Cu el mai era un
fiu sau un nepot al unui general sovietic, ajuns şi el în dizgraţie. Aceşti doi
au fost în aceiaşi baracă cu mine cât timp am stat în zonă. Ei mă descoseau
mereu despre răscoala din Norilsk, de
ce eram judecat ca spion, despre viaţa hoţilor în ţările capitaliste şi multe
alte probleme... Mi s-a părut că aveau misiunea să mă descoase, pentru că
într-o zi, chemat la cercetări de către operul închisorii, într-un cabinet
alături de camera contesei Potoţkaia şi a Liubei Berşadskaia, mi s-au pus
aceleaşi întrebări, ca şi ale acelor doi tipi. Înfuriat, i-am spus
anchetatorului:
- Du-te în !...
Aceste întrebări mi le-au pus şi spionii
din camera mea, cei doi... Lasă-mă în pace! Aceste înjurături le-au auzit
femeile, căci strigam tare şi Liuba Berşadskaia mi-a transmis să nu mai vorbesc
aşa, că pot s-o păţesc rău... În cameră cu noi mai era şi un student evreu,
care învăţase la institutul teatral de regisură. Îl chema Mişa, numele nu i-l
mai ţin minte. Am observat că sora medicală, care ne dădea medicamente,
întotdeauna îi dădea lui Tatarinov nişte pastile mari, narcotizate, care îl
ameţeau şi el se simţea foarte bine. Mai şedea cu noi un hoţ, foarte tatuat,
care aproape zilnic îşi tăia vinele cu bucăţi de sticlă de geam spart, sau cu
bucăţele de lame pentru bărbierit sau cu alte obiecte ascuţite. Se tăia în aşa
fel că sângele ţâşnea puternic din vinele de la mâini şi el scria cu sânge pe
pereţi multe înjurături împotriva
regimului comunist. Totdeauna era dus la infirmerie şi pansat, apoi adus în
cameră. De răfuiala operului cu mine m-a salvat răscoala deţinuţilor din
Kenghir, când am fost chiar martor şi am văzut cu ochii mei cum tancurile
striveau femeile, cum striveau capetele lor de pereţii bărăcilor şi zidurilor
unde ele fugeau să scape. Eram în curtea închisorii, după gardul de sârmă
ghimpată.
Tot aici, la Norilsk, am aflat despre
grevele, care au avut loc la Vorkuta, în 1953, de la unii deţinuţi
transferaţi în lagărele de aici. Şi
greva de la Norilsk a avut ca efect transferarea mea şi ale altor deţinuţi la
Djezkazgan, în Kazahstan.
Oricât s-ar fi îngrijit NKVD-ul să ascundă
unele evenimente petrecute în diferite
lagăre, poşta deţinuţilor lucra fără întrerupere şi deţinuţii aflau totul ce se
întâmpla în alte regiuni ale acestei ţări fără margini, căptuşită cu mii de
locuri de detenţie a oamenilor sovietici.
La 9 iulie 1953 a fost prima zi de grevă la
Vorkuta. Comitetul de grevă era format din oameni de diferite naţionalităţi.
Preşedinte era ucraineanul Levando, membri: lituanianul Heinrich Iascunas,
caucazianul cecen Anatolie Musaev,
polonezul Felix Kinzerski, românul Iohann Urwich din Moreni ş.a. Aveau
lozinca: „Mai bine morţi, decât robi la sovietici”. Toţi conducătorii sovietici
aveau mâinile pline de sânge, dar ei au dat vina pe Beria...
Grevele în
URSS se plăteau deseori cu viaţa. Nu era aşa ca în alte ţări, ca Franţa,
Anglia, Italia, SUA, în oraşele Londra, Waşington, Roma, Paris, unde drepturile
de protest erau legiferate sau aprobate în mod tacit.
Sindicatele
sovietice erau şurubaşe şi curele de transmisie în slujba partidului comunist
şi lucrau împotriva intereselor poporului.
Generalul Schidt, deţinut la Vorkuta,
povestea din cele văzute de el, că un grup de ofiţeri români, vre-o 800 la
număr, hotărâse să se sinucidă în masă la Vorkuta şi unii chiar au reuşit.
Unul, Mihai Răducanu, a organizat greva foamei în lagărul din Arzamas, în 1947,
oamenii au dovedit că prin rezistenţa lor
NKVD-ul poate fi înfrânt şi problemele se pot rezolva dacă ei sunt
uniţi. Ele se pot rezolva, la masa tratativelor cu enkavediştii.
URSS a semnat noua convenţie de la Geneva în
1949, care avea să aducă schimbări în statutul NKVD-ului. Statul se angajase să
elibereze pe toţi prizonierii de război. Dar au găsit o ieşire, pe mulţi i-au
declarat „criminali de război”. După 1945, o parte din cei învinuiţi de crime
de război, au fost executaţi. Dar sovietici aveau nevoie de mâini de lucru
ieftine şi de aceea ceilalţi „criminali de război” au fost condamnaţi la 25 de
ani de detenţie cu regim aspru. Mulţi dintre ei au fost arestaţi şi condamnaţi
fiindcă au fost martori ai crimelor săvârşite în ţările înrobite de armata
sovietică. Chiar groparii, sanitarii, medicii, care vedeau crimele sovietice,
erau apoi arestaţi şi duşi în lagărele din URSS şi condamnaţi la 25 de ani.
Sovieticii trebuiau să şteargă din memorie aceste fapte, să le ascundă de alte
popoare care nu ar fi tăcut. Mulţi din
acei martiri au murit în lagăre, dar unii au supravieţuit şi au dus adevărul în
lume. Ei au rămas vii în lagărele Iavas, Suhobezvodnîi, Sverdlovsk, Taişet...
Au fost repatriaţi prizonierii nemţi de război în 1955 datorită
cancelarului Adenauer. Sovieticii îi condamnau chiar şi pe acei care colaboraseră
cu ei. După bătălia de la Stalingrad, generalul von Seydlitz Kurzbach,
adjunctul lui Paulus, a fost condamnat la 25 de ani cu toate că colaborase cu
sovieticii şi înfiinţase în lagărul de prizonieri un comitet antifascist.
Hitler îl condamnase la moarte. Colabora în lagărul de la Vladimirsk, primea în
lagăr comisii internaţionale de la Crucea Roşie şi demonstra viaţa bună a
prizonierilor de război germani din lagărele sovietice, special amenajate.
La 5 mai 1950 agenţia TASS dezminţea că în
lagărele sovietice mai erau prizonieri germani. Cei care erau încă, fuseseră
condamnaţi drept criminali de război şi nu aveau dreptul la eliberare. În toate
lagărele condiţiile prizonierilor erau mizerabile, foamete, munca grea, boli,
lipsă de medicamente, regim aspru,
pedeapsa cu carcere... Unii deţinuţi beau săpun ca să capete diaree,
alţii îşi ardeau mâinile cu cărbuni fierbinţi, ca să scape de lucrul, care era
peste puterile lor. Lucrau câte 12 ore pe zi, uneori fără zile de odihnă.
Înainte de moartea lui Stalin, în coloanele de deţinuţi, au început să sosească
evrei (după aşa zisul atentat al doctorilor evrei împotriva lui Stalin). În
ţară mulţi au fost scoşi din posturi, erau marginalizaţi şi dispreţuiţi. După
război URSS a adus din ţările ocupate de armata sovietică tot ce se putea,
fabrici şi uzine întregi, maşini, tehnologii, ca să refacă ţara, nedorind să
facă împrumuturi financiare de la capitalişti. Au jefuit ţările ocupate fără
ruşine, uitând să precizeze, că la retragerea Armatei Roşii din faţa neamţului,
în 1941, au distrus singuri fabricile, căile ferate, podurile, clădirile,
lăsând în urma lor ruine, dând însă vina pe nemţi. România, în loc de 300
milioane de dolari aur despăgubire, a plătit pentru „pământul ars”, cum
ordonase Stalin, de câteva ori acest preţ, dar ruşii timp de vre-o 10 ani, cât
a stat armata sovietică acolo, au mai jefuit-o încă de bunurile ei, luând
petrol, cereale, distrugând pădurile, cărând tot ce avea preţ (Sovromurile au
jucat rolul principal în acest jaf). În ţară era un banc: „Grâul îl dăm noi,
iar petrolul îl iau ei.” Fabricile, maşinile, materialele, materia primă aduse
stăteau descărcate în staţii de cale ferată sub cer liber şi rugineau. Nu se
pricepeau să le monteze, erau folosiţi inginerii nemţi şi alţii.
După război mulţi militari sovietici, care
puseseră piciorul în alte ţări, fusese condamnaţi la ani grei de lagăr sub
diferite pricini. Ei văzuse acolo altă viaţă, îşi dădeau seama că în lumea
capitalistă oamenii trăiau mai bine şi că acolo era mai multă democraţie decât
în ţara lor. După terminarea războiului, ei se întorsese în ţară contaminaţi de
ideologie burgheză. Erau periculoşi. În lagărul de la Vorkuta erau şi japonezi,
prizonieri de război. Se povestea că ei nu se închinau pazei enkavediste, se
ţineau demni. Mie îmi povesteau unii deţinuţi, veniţi la Norilsk. Prin 1948, în
Karaganda se mai afla un lagăr format numai din japonezi. Conform unui acord
guvernul japonez trimitea, sub formă de produse alimentare, o anumită cantitate
de orez, ca supliment la hrana prizonierilor şi ca despăgubire a cheltuielilor
sovieticilor de întreţinerea acestora. Dar, începând cu 1947, japonezii nu
primeau acest supliment despre care ştiau. La protestul lor, sovieticii
răspundeau, că Japonia nu le mai dă acest orez. Comandanţii japonezi au aflat
că totul e o minciună şi că sovieticii foloseau orezul lor în alte scopuri,
căci în URSS nu erau alimente. Ei vindeau marfa pe piaţa clandestină. Ştirea a
produs o mare indignare în rândurile prizonierilor japonezi. Totuşi, ca oameni
culţi, ei tăceau. În lagărele lor ei înfrumuseţau viaţa grea cu flori, semănau
iarbă decorativă, pomi. În care lagăr soseau prima lor grijă erau straturile de
flori şi pomi, a căror seminţe le strângeau şi apoi le duceau cu ei.
Disciplinaţi, au tăcut şi au aşteptat hotărârea colonelului, cel mai mare în
grad.
Într-o zi colonelul a dat ordin ca japonezii să blocheze
intrările în mină şi să se aşeze jos, până vor primi ordine noi. El a comunicat
şefului lagărului sovietic că nici un japonez nu va ieşi la lucru în mină până
nu va veni o comisie de la Moscova cu care să discute. El le-a spus de toate
transporturile de orez sosite pentru ei din partea guvernului japonez şi a
familiilor lor.
- Unde este
orezul nostru şi de ce ne minţiţi? – a întrebat el. Şefii enkavedişti au trecut
la brutalităţi, torturi şi carcere. Japonezii s-au opus, unii şi-au făcut
harachiri, fiindcă mai aveau stilete. Protestul a luat proporţii şi au sosit
comisii de la Moscova. Prima încercare a fost să-i dezarmeze, le-au luat
stiletele, făgăduindu-le că totul se va rezolva, le vor întoarce şi stiletele.
Un general din comisie le-a strigat:
- Sunteţi învinşi! Trebuie să vă supuneţi!
Colonelul
japonez i-a răspuns.
- Noi, cei din armata din Manciuria, n-am
fost învinşi. Nu minţiţi! Am primit ordin de la împăratul Hiro-Hita să depunem
armele. Oamenii pe care îi vedeţi aici sunt eroi şi ei o pot dovedi chiar dacă
nu au arme în mâini! Enkavedistul i-a răspuns, că eroi au fost numai
bolşevicii, care au învins. Matrosov a acoperit cu corpul lui ambrazura.
Atunci, la ordinul colonelului, toţi
japonezii au format un front comun în faţa
lui. El le-a ordonat ca 20 de soldaţi să-şi facă
harachiri. „Cine vrea să facă-2 paşi înainte!”. Au făcut, s-au găsit. Cei 20 de soldaţi s-au urcat pe turelele
minei.
- Dle
general, vreau să vă arăt cum moare soldatul japonez pentru onoare, pentru
Japonia şi pentru împăratul lor! Îmi puteţi demonstra că aţi face acelaşi lucru
pentru Stalin sau pentru patrie?
Apoi a făcut un semn cu mâna şi de pe turelă
s-a aruncat primul soldat. Sovieticii au zâmbit. Dar, când au văzut că se
aruncă unul după altul, s-au îngrozit.
- Opriţi! A
strigat generalul sovietic. E o nebunie!
- Voi
opri, când voi vrea eu! A răspuns colonelul japonez, Şi l-a oprit pe cel de-al
19, care vroia să sară.
- Eu nu
mai am nimic de discutat cu dta! A spus colonelul japonez. Să vină comisia din
Moscova, cu membri de la guvern şi reprezentanţi internaţionali, în timp de o
săptămână!” - Ne-aţi luat cuţitele, dar noi v-am dovedit că japonezii pot face
harachiri fără ele. E vorba de onoarea Dstră să ni le întoarceţi şi de cuvântul nostru să nu le folosim. Dacă
comisia nu va veni într-o săptămână, eu voi face acelaşi lucru în faţa Dstră! –
a zis colonelul japonez.
A venit o
comisie de la Moscova, a pedepsit pe şefii locali, degradându-i şi judecându-i,
iar pe japonezi i-au trimis în diferite lagăre, unde şi alţii au aflat despre
acest caz.
În unele
lagăre sovietice ajunsese cuţitul la os, cum se zice. Oamenii nu mai puteau
suporta cruzimea, tirania, moartea lentă prin munca grea şi înfometare. După
moartea lui Stalin s-a sperat la o viaţă mai bună în lagăre, dar ea s-a
înăsprit. Cum am mai spus, prizonierii
din Vorkuta s-au hotărât să facă grevă, prima grevă politică din istoria URSS.
La 9 iulie 1953 a început greva generală în lagărele de la Vorkuta. Grevă fără
violenţă, pe cale paşnică. A început la lagărul nr. 2, apoi li s-au alăturat şi
alte lagăre.
Ea s-a terminat cu moartea a sute de
deţinuţi. A fost o demonstraţie neînarmată a deţinuţilor, care au refuzat să
iasă la lucru, până ce nu va veni o comisie de la Moscova cu membri ai
Comitetului Central. Oamenii nu ieşeau la lucru. Cei care ieşeau, nu lucrau. A
fost paralizată toată activitatea minelor. Trenurile venite după cărbuni
stăteau zile întregi în staţii aşteptând sfârşitul grevei. Dar greviştii nu au
cedat până la 26 iulie, până nu a venit
de la Moscova o comisie cu generalul Maslenikov şi procurorul general Rudenko,
fostul acuzator la procesul de la
Nürnberg. Două memorii au fost prezentate comisiei: primul - cererile
deţinuţilor politici şi al doilea descria 10 cazuri de violenţă, tiranie şi
bestialitate din miile de cazuri din lagăre. Dialogul nu a avut loc. Două
divizii de NKVD au înconjurat lagărul nr.2. Comitetul de grevă a fost arestat.
Procurorul Rudenko a împuşcat în curtea lagărului un polonez, Ignatovici, şi a
fugit din zonă.
La 1 august, ora 9,50, trupele NKVD-ului au
deschis focul asupra celor 2000 de deţinuţi neapăraţi, ucigând 300 din ei.
Oamenii credeau că nu vor fi împuşcaţi după moartea lui Stalin şi Beria dar,
văzând cum îi omoară enkavediştii, şi-au rupt cămăşile şi le arătau că nu au
arme, dar în zadar. Au murit taţi, mame, fraţi, surori, soţi; ucraineni, ruşi,
germani, unguri, români, evrei, estonieni, polonezi, turcmeni... Pe cei morţi
enkavediştii i-au încărcat în maşini şi i-au dus, până azi nu se ştie, unde.
Apoi pompierii au spălat sângele de pe pământ. Apa însângerată curgea în râul
Vorkuta. După împuşcarea deţinuţilor greva s-a terminat şi oamenii au ieşit din
nou la lucru.
Ştirea despre această tragedie s-a răspândit
ca fulgerul în toată ţara şi chiar în
Europa. A fost un mare scandal în URSS. Greviştii au înaintat autorităţilor un
memorandum cu condiţii, până la urmă unele din ele au fost acceptate şi
executate. A fost prima grevă din lagărele de deţinuţi politici din URSS. Greva
a avut succes, cu toate că membrii comitetului de grevă au fost condamnaţi la
25 de ani. Datorită cancelarului Germaniei Federale, Adenauer, au fost
eliberaţi toţi prizonierii de război germani, ţinuţi nelegitim în lagărele
sovietice. Deţinuţii politici din alte ţări au fost eliberaţi mult mai târziu,
după alte greve şi intervenţii diplomatice internaţionale de apărare a
drepturilor omului.
După această grevă, care a durat două
săptămâni, mulţi dintre deţinuţii de la Vorkuta au fost trimişi imediat în alte
lagăre.
Cum spuneam, un ucrainean venit din Vorkuta
la Kenghir, mi-a povestit despre această tragedie. Şi, ironia sorţii, peste
câţiva ani, unii din prizonierii de război, eliberaţi din lagărele sovietice,
întorşi în ţările lor socialiste, au fost din nou arestaţi şi au mai stat
câţiva ani în închisorile comuniste,
din cauză că au luptat împotriva Uniunii Sovietice.
Unul dintre conducătorii grevei de la
Vorkuta, Iohann Urwich, român de origine germană, născut la Moreni, a fost şi
el eliberat. Reîntors în România, văzând teroarea comunistă din ţară, a plecat
în Germania de Vest. Sosind acolo, a scris şi editat câteva cărţi despre
tragedia prizonierilor de război din lagărele sovietice: „Fără paşaport prin
URSS” – 3 volume. Când Leonid Brejnev a vizitat Germania de Vest, el i-a scris
public o scrisoare, cerând un răspuns despre cei ucişi la Vorkuta. Dar
conducătorul sovietic nu i-a răspuns. Ce putea să-i răspundă în afară de
minciuni?
Iohann Urwich a fost un neamţ cu suflet mare
românesc, el a iubit această ţară şi a luptat pentru independenţa ei. Iată
scrisoarea lui către Brejnev:
SCRISOARE
DESCHISĂ DOMNULUI LEONID BREJNEV,
PARTIDULUI COMUNIST AL UNIUNII SOVIETICE
Cu ocazia
vizitei Dumneavoastră oficiale în Republica Federală Germania, îmi permit să Vă
transmit un salut de bun venit din partea foştilor deţinuţi politici, deportaţi
şi prizonieri de război, pe care i-am reprezentat în prima grevă politică din URSS, care a avut loc în iulie-august
1953 în lagărele cu regim special din Vorkuta.
Eu, Iohann
Urwich, în lagărele sovietice numit Ferry, de origină germană, născut în
România, cetăţean al RFG ului, membru în comitetul de cinci în conducerea
grevei politice de mai sus, am fost condamnat la 18 septembrie 1953 de
Tribunalul din Vorkuta în baza paragrafului 58, alineatul 11 şi 14, codul
sovietic, pentru răscoala în grup contra statului la încă 25 de ani.
Mă consider
şi astăzi responsabil faţă de deţinuţii ce au fost ucişi în lagărele din
Vorkuta de trupele NKVD-ului, numai pentru motivul că am cerut respectarea
drepturilor omului. Cuţitul ajunsese la os. Oamenii nu mai puteau suporta
cruzimea, tirania şi moartea lentă. După moartea lui Stalin s-a sperat la o
comportare mai omenească, această speranţă a fost înşelată amar. Guvernul
sovietic arunca pe de o parte vina pe Beria, pe de altă parte însă înăsprea
condiţiile de viaţă în lagăre. Admiţând că responsabilii Uniunii Sovietice nu
cunoşteau stările din lagărele de concentrare, prizonierii din Vorkuta s-au
hotărât să le aducă la cunoştinţă, declarând prima grevă politică din istoria
Uniunii Sovietice. Ea avea şi scopul de a
arăta şi popoarelor din afara cortinei de fier, care este adevărul. Pe
cale paşnică, lagărul nr.2 din mina nr.7 a bazinului carbonifer Vorkuta începe
greva generală, căreia i se alătură din oră în oră toate celelalte lagăre din
regiunea polară de nord a oraşului Vorkuta. Autorităţile sovietice îşi arată
însă adevărata faţă încă înainte de a ajunge comisia guvernamentală de
cercetări. În ziua de 23 iulie 1953 în lagărul nr.12-14-16 un soldat sovietic
împuşcă doi deţinuţi, care treceau dintr-o zonă în alta în incinta lagărului.
În ziua de
26 iulie 1953 soseşte comisia de anchetă a Comitetului Central al Partidului şi
al Guvernului cu împuternicire semnată de preşedintele Sovietului Suprem al
Uniunii K.E.Voroşilov şi secretarul Pegov. Conducerea comisiei o avea generalul
de armată Maslenikov, locţiitor al ministrului de Interne şi membru supleant în
CC pe Uniune, având ca ajutor pe R.A.Rudenko, procurorul general al Uniunii
Sovietice, în calitate de reprezentant al Guvernului (fost acuzator sovietic de
la Nürnberg), împreună cu circa 20 de experţi din NKVD.
Două
memorii sunt prezentate comisiei, contra semnătură. Primul conţinea cererile
deţinuţilor politici, deportaţilor şi prizonierilor de război, al doilea
descria numai zece cazuri de violenţă, tiranie şi bestialitate din miile de
cazuri din acele lagăre. Memoriile au fost întocmite de un grup de 16 jurişti
de diferite naţionalităţi, cunoscători de Drept Internaţional, între dânşii
chiar şi foştii ofiţeri superiori sovietici. Aceste memorii au fost înaintate
comisiei de către toate lagărele de pe traseu.
După
tratativele duse cu procurorul general Rudenko, conducerea grevei politice din
lagărul nr. 2, mina nr.7, hotărăşte sub presiune pe data de 31 iulie ieşirea
din lagăr la lucru. Să nu se uite că între timp, lagărul a fost încercuit de
două divizii speciale, aduse din Uniune. Majoritatea prizonierilor ne-au
reproşat „capitularea”, susţinând că soldaţii sovietici nu ar fi tras în oameni
fără apărare. Dar numai după 24 de ore s-a dovedit, că noi, cei ce nu au crezut
NKVD-ului, am avut dreptate. Întâi, conducerea grevei politice este arestată,
apoi pe data de 1 august, ora 9.50, trupele NKVD, de sub comanda şi sub
privirile procurorului general Rudenko, trag direct în lagăr, în oamenii ce
aşteptau să li se facă dreptate. Oamenii din primele rânduri şi-au rupt
cămăşile, arătându-şi pieptul gol. Dar nici Rudenko şi nici ajutoarele sale nu
s-au înduplecat, ci au înecat totul în sânge. Au murit taţi, soţi, fraţi şi
copii, ucraineni, germani, ruşi, români, lituanieni, unguri, evrei, estonieni,
polonezi, turcmeni etc.
Cu procesul
înscenat conducerii grevei politice din lagărul nr. 2, mina nr.7, sunt oprite
toate procesele în curs şi înglobate în unul singur, răspunderea întreagă
căzând pe noi, cei din lagărul nr. 2, mina 7.
La sosirea
mea în RFG mi s-a pus întrebarea dacă ştiu cum, câţi şi în ce fel au fost
asasinaţi oamenii la mina nr. 2. Mai mult, dacă se ştie (căci trebuia să ştiu!)
cine a fost tras la răspundere pentru asasinatul din lagărul 12-14-16 şi
lagărul 29. Ce pot să spun? Dacă spun adevărul, se va zice că mint sau că fac
propagandă anticomunistă.
Dumneavoastră,
Domnule Brejnev, puteţi însă da o declaraţie oficială, arătând cine sunt
criminalii, şi dacă au fost traşi la răspundere şi anume când şi cum! Sper că
nu vă veţi spăla mâinile ca Pilat din Pont. De 28 de ani, aici în Germania, se
mai judecă încă procese, în care sunt acuzaţi oameni de crime petrecute în
timpul războiului. Şi în Uniunea Sovietică s-au dezbătut astfel de cazuri. Oare
crimele din Vorkuta care nu au încă 20
de ani de vechime, nu se pot judeca pentru a afla adevărul? Poporul german cât
şi toate celelalte popoare, rudele şi prietenii celor omorâţi şi tiranizaţi,
vor să ştie adevărul! La Nürnberg germanii au fost acuzaţi de crime contra
umanităţii chiar de acuzatorul sovietic Rudenko. Iar la 1 august 1953, sub privirile aceluiaşi Rudenko, au fost
asasinaţi oameni nevinovaţi în lagărele sovietice din Vorkuta. Domnule Brejnev, daţi un răspuns prin radio
sau prin presă. Numai Dumneavoastră o puteţi face. Un răspuns personal puteţi
dispune să-mi parvină pe adresa: Rumânisch-land – D – 8011 Vaterstetten,
Zugspitzstrasse 27.
1 Mai 1973 Vă
mulţumesc anticipat,
Johann
Urwich