Colonelul Iamandi din Serviciul Secret de Informaţii de la Bucureşti se ocupa cu sportul. Mă cunoştea. Într-o zi m-a chemat să stăm de vorbă. Era în 1941.

– Dle Şerban, trebuie să înţelegi, merge un război crunt şi sângeros. În ţară mişună spionii sovietici, care sabotează ordinea, corupţia ameninţă ţara. Avem nevoie de oameni hotărâţi, fermi şi cinstiţi, care ar lupta împotriva acestor crime. Îţi propun...

Aşa am fost cooptat în Serviciile Secrete. Îmi iubeam ţara, neamul. Mă durea inima, când vedeam ce se face pe pământul nostru. Era un lucru periculos, dar eram un om curajos. Îmi plăcea acest lucru periculos, când uneori mergeam pe marginea prăpastiei, faţă în faţă cu moartea.

În 1942 am fost chemat, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, de către colonelul Iamandi, care m-a prezentat lui Ion Antonescu. Era un grup de bărbaţi, generalul a stat de vorbă cu fiecare în parte.

– Te trimitem la Serviciul de informaţii, avem nevoie de oameni cinstiţi, care îşi iubesc patria. Te duci la maiorul Balotescu, apoi te prezinţi la Chişinău, la guvernatorul Voiculescu. Acest serviciu era format pentru a lupta cu corupţia, care făcea ravagii în ţară. În Basarabia rămăsese aur, pietre preţioase, depozite mari rămase de la sovietici cu maşini, tractoare, utilaje, tot ce fusese confiscat după fuga ruşilor din Basarabia şi de la evreii trimişi în lagăre. Aici, în Basarabia, poliţia, jandarmeria, unii din conducerea oraşelor făceau bani grei, furau totul spre a se îmbogăţi. Antonescu era un om cinstit şi vroia să facă ordine, bunurile trebuiau pentru continuarea războiului. Eu, ca funcţionar secret, trebuia să mă ocup cu divulgarea acestor hoţi. Era un lucru periculos, fiindcă puteam să-mi pierd capul oricând, căci şefii care furau m-ar fi lichidat în orice moment.

Când am fost cooptat pentru serviciul secret, a trebuit să fiu învăţat cum să lucrez, cum să mă comport cu cei din jur, cu duşmanii şi prietenii. Şcoală specială nu era, ne adunam într-o clădire, unde veneau cei care lucrau mai demult şi aveau o anumită experienţă. Ei povesteau cum să ne purtăm, cum să-i urmărim pe cei suspecţi, cum să aflăm adresele lor, cum să-i arestăm, de ce să ne ferim şi multe altele. Acolo veneau diferiţi oameni, nimeni nu ştia cum îi cheamă, fiecare îşi ştia numai şeful care-l conducea şi-i dădea însărcinări. Novicii mai făceau şi gafe. Odată urmăream un japonez chel. După mult timp, la un moment dat mi-am dat seama că tipul nu era cel care trebuia urmărit, el nu era chel, avea o freză bine ascunsă sub un chipiu. Legătura cu şeful meu de la Bucureşti o făceam prin telefonul de pe Calea Victoriei. Sunam şefului şi primeam însărcinarea

Când am venit prima oară la guvernatorul Basarabiei, Voiculescu s-a uitat neîncrezător la mine.

– Credeam că eşti un bărbat zdravăn, nu aşa mititel, mi-a spus el.

Am fost trimis la Leova.

Şeful Serviciului Secret de Informaţii, maiorul Balotescu, era de statură mijlocie, vânjos, cu nişte ochi pătrunzători. În uniformă era bărbat frumos, nu râdea, era mereu serios. Biroul lui era pe strada Vlaicu Pârcălab, unde se află azi consulatul României. Umbla îmbrăcat pe stradă numai în haine civile, şi de fiecare dată în alt costum. Maşina de serviciu o conducea personal. Şoferul numai turna benzina şi spăla maşina.

M-am aranjat la primărie ca secretar al Comisiei Bunurilor Confiscate şi aveam legături cu câţiva sergenţi din Regat, trimişi în Basarabia, care vedeau totul ce făceau şefii corupţi. Într-o zi sergentul Didescu mi-a spus:

– Dle Şerban, să vii la noi la ora două noaptea şi ai să vezi cum fură şeful de poliţie cu alţii împreună... şi împart prada...

Şeful poliţiei era legat cu primarul din Leova, fostul meu director Anton Alistar. Mai era acolo şi comisarul Boinceanu...

Aveam o legitimaţie specială care obliga organele de poliţie să mă ajute. Eram doar în Serviciul Secret de Informaţii şi era vreme de război. Când am văzut toate acestea, am mobilizat un tânăr poliţist şi doi însoţitori şi am arestat noaptea pe comisarul Boinceanu, pe şeful de poliţie Ghioanea şi pe primarul Alistar. Judecata a fost la Cahul, cu alţi judecători, nu aveam încredere în cei de la Leova. Eram ca martor la proces.

Multe lucruri furate se vindeau în alte oraşe, mai ales la Huşi. Le cumpărau speculanţii, care le vindeau altora cu preţuri şi mai mari. La judecata de la Cahul, şeful Siguranţei din judeţ a spus:

– Ce-l ascultaţi pe bulgarul ăsta, el minte!

Eu i-am ripostat:

– Dle Paximade, eu sunt român, dar dta eşti fanariot.

Paximade s-a făcut roşu ca un rac.

Prefectul, colonelul Grigoriu, era şi el legat cu acuzaţii, el nu a venit la proces. Primarul Alistar, fostul meu director, era bun prieten cu mama, care m-a rugat să-l scap. Eu i-am spus:

– Mamă, eu am să fac aşa cum m–a învăţat la şcoală el, profesorul meu.

La proces mi-au dat cuvântul şi mie. Am declarat:

– Dta, Ghioanea, eşti hoţ, azi când ţara luptă şi oamenii mor pe front, Dta furi bunurile de care ţara are nevoie.

Lui Alistar i-am spus:

– Dle Alistar, îmi cer iertare de la Dta, dar am fost învăţat de Dta să fiu cinstit, nu pot să mint.

Primarul Alistar plângea la proces. Au fost toţi condamnaţi la ani grei de puşcărie, iar eu am fost mutat cu serviciul la Chişinău. Au mai trecut doi ani. Au venit şi alte vremuri, când frontul s-a reîntors la Chişinău – Iaşi.

Am primit însărcinarea de a evacua documentele secrete la Sibiu. Am încărcat vagonul şi trenul a plecat spre Bucureşti.

La Bucureşti mecanicii nu vroiau să ducă trenul la Sibiu, erau legaţi cu comuniştii şi sabotau vechea conducere. Ba spuneau că sunt bolnavi, ba invocau alte pretexte. Am scos pistolul... În sfârşit s-au găsit alţii. Gara de Nord era plină cu refugiaţi de la răsărit, din Basarabia şi Bucovina, unde erau deja trupele sovietice, Pe liniile de cale ferată, în gară, erau eşaloane cu nemţi răniţi, care trebuiau să plece în Germania. În alte locuri erau basarabeni încărcaţi cu bagaje, vite, lucruri din gospodăriile lor. Se vorbea despre avioanele americane, care îşi aveau bazele în Italia, că vor sosi în curând să bombardeze Bucureştiul. Aviaţia americană venea şi bombarda Ploieştiul, sondele de petrol, ca Hitler să rămână fără petrol.

Am venit la un şef la Gara de Nord, l-am găsit la o masă, scriind ceva şi i-am spus:

– Ascultă şefule, dacă nu agăţi vagonul meu de o locomotivă spre Sibiu, îţi zbor creierii. Îi ţineam pistolul la tâmplă. Ceferistul s-a ridicat, spunându-mi:

– Ascultă dle, dta nu vezi ce se face în gară? Acuşi, o să caut să-ţi găsesc ceva. Şi am ieşit cu el pe peron. A găsit nişte mecanici, a agăţat la vagon o locomotivă şi am plecat împreună până la Chitila. Peste câteva minute de asupra Bucureştiului s-a făcut negru de avioane americane, care au început să bombardeze Gara de Nord. Au amestecat totul pe peron, au distrus liniile, trenurile, oamenii, care înnebuniţi fugeau în toate părţile, căutând să scape, culcându-se la pământ, strigând şi plângând. Era ceva îngrozitor. În trenuri sute de oameni au fost ucişi, caliciţi, cu mâinile şi picioarele rupte, capete retezate, totul se amestecase... Eu am scăpat, eram deja la Chitila şi şeful era cu noi. La locul fatal a sosit mareşalul Ion Antonescu...

Bătrânul s-a oprit puţin, şi-a tras sufletul, s-a mai gândit şi a continuat:

– Când m-am întors de la Sibiu situaţia era gravă. Cei de la Bucureşti, ca şi cei de la Sibiu, se mirau cum de am reuşit să ajung cu documentele la Sibiu. M-a chemat maiorul Balotescu. Ruşii erau deja la Iaşi.

– Ascultă, Şerbane, avem nevoie de informaţii din spatele frontului, despre armată, dislocarea tancurilor, cavaleriei, tot ce se poate afla...

Am fost aleşi cinci bărbaţi şi trimişi la Focşani, la o unitate de aviaţie germană de paraşutism. Trebuia să facem câteva sărituri cu paraşuta, să ne antrenăm puţin.

La 5 mai 1944 am fost lansaţi dintr-un avion german. Am aterizat lângă o pădurice, am ascuns paraşutele, apoi ne-am despărţit, fiecare avea misiunea sa. Eram îmbrăcat ca un cioban şi acum cutreieram regiunea de lângă Paşcani. Mergeam prin câmpuri, păduri, mai mult noaptea să nu fiu prins de sovietici, care puneau patrule peste tot. Tot ce vedeam, memorizam. Oamenii din sate se refugiau, plecând mai departe de zona frontului. Cumpărasem vre-o şase oi şi mergeam cu ele, scrutând orizontul ca un cioban.

În pădurea deasă am găsit depozite de armament, acum trebuia găsit şi comandamentul sovietic. Mergeam în pădure cu oile, ca un cioban adevărat. Nu aveam voie să scriu nimic, totul trebuia scris în minte, memorizat. Am ajuns la Sireţel, am găsit un moş acolo, care nu plecase din sat, moşul Arsenie. Am dormit la el. Toată noaptea m-am scărpinat. Numai dimineaţa când am văzut o grămadă de păduchi pe mine am înţeles ce mă muşca noaptea. Întâlnindu-mă cu nişte oameni, m-au întrebat unde am dormit?

La moş Arsenie. Ei râdeau, ştiau că moşul e păduchios.

– Nu-i nimic, am zis eu, se întâmplă. Acum trebuia să ajung la Paşcani şi să dau de celălalt informator. Pe drum am intrat într-un sat, unde am dat peste o casă a unui preot, care rămăsese în sat, crezând că ruşii îl vor lăsa în pace şi ne dorind să lase casa fără pază, căci ştia că ruşii pradă totul ce le stă în cale. M-a hrănit, m-a întrebat cine sunt.

– Sunt român, cioban din Paşcani, mă duc acasă.

– Nu ştiu dacă ai să reuşeşti, să nu te aresteze ruşii, rămâi pe aici, mă sfătui preotul.

– Nu, mă duc, fie ce o fi, acasă mă aşteaptă nevasta cu copii. M-am odihnit câteva ceasuri şi am pornit mai departe. Am intrat într-un sat unde trăia un băiat de treabă, Ion Donisanu, care ştia cine sunt. M-a dus într-o casă fără acoperiş, spunându-mi:

– Ai să dormi aici, e mai sigur. Dimineaţa să nu pleci. Să te duci spre noapte.

Noaptea a căzut o ploaie cu fulgere şi tunete, o ploaie torenţială. Apă pe drum, apă peste tot. Ion mi-a spus pe unde să trec, ştiam locurile, dar ploaia făcuse ravagii. Siretul se umflase şi totul se încurcase. Am ajuns la Siret, se făcuse întuneric, apa era mare şi mergea spumos la vale. Nu era chip să treci. Am văzut un copac plutind aproape de mal, l-am prins, m-am agăţat de el cu un băţ ciobănesc şi m-am lăsat dus la vale. La vre-un kilometru se zărea un post-podul peste Siret. Ajungând mai aproape, am auzit pe pod vorbe ruseşti, era patrula... M-am dat la fund sub copac, ţinându-mi respiraţia. Eu de mic înotam foarte bine, doar eram de pe lângă lunca Prutului. Mă cufundam adânc, treceam Prutul înotând sub apă, răsuflând de două ori, odată la mijlocul râului, apoi lângă celălalt mal. Aşa mă învăţase prietenul meu din şcoala primară, vecin cu noi, Ilie Codreanu, care era tare vânjos şi bun înotător, cu care prindeam raci din cele mai adânci borţi. Scoteam câte o găleată de raci , pe care îi vindeam la Leova, la restaurantul grecului Zervudis şi Pilarinos, iar din banii câştigaţi ne cumpăram îngheţată sau covrigi de la Iţic, un evreu din Leova care avea brutărie.

Copacul a trecut sub pod de primul stâlp, dar la al doilea s-a împotmolit şi s-a oprit. Am înlemnit. Am scos capul de sub tulpină, auzeam vorbind ruseşte santinelele pe pod. Am făcut ce am făcut, m-am muncit, dar am reuşit să împing copacul de la stâlp. Am luat aer în plămâni şi m-am băgat din nou în apă sub copac care plutea mai departe. După un timp, care mi s-a părut o veşnicie, am scos capul de sub copac şi, uitându-mă îndărăt, am respirat uşurat. Trecusem de locul primejdios.

După vre-un kilometru de plutire pe apa Siretului am auzit vorbe nemţeşti. Mi-am dat seamă că aici e linia frontului nemţesc. Am tras copacul la mal şi, ieşind din apă, m-am scuturat că eram ud până la piele şi după câtva timp m-am îndreptat spre tranşeele nemţeşti.

– Hende hok! – a strigat santinela.

Am ridicat mâinile în sus şi am aşteptat până au venit doi nemţi şi m-au luat de mâini. Le-am spus pe nemţeşte:

– Sunt român, vreau să vorbesc cu un ofiţer.

A venit ofiţerul, m-a dus mai departe prin tranşee la un post de comandă. Aici am spus cine sunt şi ei au chemat un ofiţer român. Le-am dat toate informaţiile. M-au hrănit, mi-au dat haine uscate şi am dormit câteva ore. Pe banii ruseşti am făcut cu acul găuri şi am notat numerele unor automobile ruseşti. După aceste numere ofiţerii cercetaşi apreciau ce regimente ruseşti erau pe linia frontului şi în spatele lui. Mi-au dat din nou însărcinări, trebuia să merg din nou înapoi, să culeg alte informaţii. Acolo, lângă Prut, era Ionescu cu care trebuia să mă întâlnesc şi să preiau informaţiile lui pentru a le duce mai departe la statul major.

– Am plecat din nou noaptea, condus de un neamţ, care ştia pe unde se putea trece, alături de trupele ruseşti. Neamţul m-a dus pe un câmp goluţ, care era între pădurea unde erau dislocaţi ruşii şi apele Siretului. Mergeam după neamţ, care la un moment mi-a spus: „Înainte!” – şi s-a întors în tranşeele sale. Acum eu mergeam atent pe acest câmp, uneori mă aruncam la pământ şi mă târam, căci ruşii lansau rachete, care luminau terenul de parcă era ziuă. Atunci puneam nişte crengi pe cap, parcă ar fi fost tufe. Am trecut cu bine. Am ajuns la Tg. Frumos, dar m-am oprit în câmp, lângă o scârtă de paie. M-am băgat mai adânc în ea să dorm. A fost norocul meu, căci noaptea lângă ea s-au strâns nişte lupi, care urlau. Stăteam chitic în scârtă şi, când s-a făcut ziuă, am ieşit din ea, căci lupii nu mai erau.

Aici am aflat de la un ţăran, că s-a încheiat un armistiţiu între români şi ruşi. 23 august m-a găsit în spatele frontului sovietic. De acolo am plecat spre Bucureşti. Mergeam peste câmpuri, ferindu-mă de armata sovietică. Uneori mă urcam în trenurile care mergeau spre Bucureşti. Dar era periculos, sovieticii controlau peste tot. Aşa am ajuns la Bucureşti. Aici l-am găsit pe maiorul Balotescu, căpitanul Andrei şi procurorul militar Caracostea, care era şeful meu direct. Ei se pregăteau să plece în Germania, să scape de sovieticii, care veneau spre Bucureşti.

De aici în viaţa mea şi nu numai a mea, începe o cotitură, o altă etapă:

– Şerbane, îmi spuneau cei de la SIS, rămaşi în Bucureşti, - dacă poţi pleacă în Germania, i-a familia şi fugi până mai ai timp.

Am plecat acasă şi am vorbit cu Reta.

– Nu avem altă ieşire, plecăm în Germania. Strânge lucrurile.

– Eu nu plec nicăieri. Tu eşti vinovat cu aventurile tale. Unde să mă duc pe urlaţi cu trei copii, să pierd totul, casă, masă, viaţă... Nu plec. Nu am avut încotro, am rămas. M-am întâlnit cu colonelul Ianovici.

– Şerbane, ascunde-te, te vor căuta, trebuie să te bagi undeva la lucru, să stai liniştit, poate vor trece toate şi lucrurile se vor linişti.

Să plec era prea târziu. Aş fi reuşit să fug, ştiam bine locurile prin Transilvania, dar îmi era jale de copii şi de Reta.

– Eu mă uitam la Reta, povestea bătrânul, la copilaşii mei. Cum să plec, să-i las în voia soartei? Ce să fac eu acolo, singur, în Germania fascistă, căci orice ai spune era fascistă, un regim fără democraţie, un regim de dictatură. Uite unde i-a dus Hitler pe nemţi şi ce o să facă acum nemţii? Cine are nevoie acolo de mine? Şi ce vor face ai mei aici, singuri, sub ruşii care vin, îşi bat joc de oameni, violează femeile, dezbracă oamenii în stradă, îi i-au pe acei care li se par suspecţi, le i-au ceasul, punga, uneori şi viaţa. Ce o să fac eu acolo, fără prieteni, care să-mi dea o mână de ajutor. Să-i aştept pe americanii, care nu mai vin şi nici nu vor veni, chiar dacă se ceartă cu ruşii, ei se vor împăca. Cine o să se bată pentru România? E ceva absurd să te gândeşti astfel. Mă răsuceam nopţile în pat, nu puteam dormi, căutam o soluţie, dar n-o găseam.

Şi Reta? Cum va trăi ea singură, cu trei copii? Bine, poate Reta îşi va găsi un bărbat, dar copiii sunt ai mei, nu sunt străini, e sângele meu, al strămoşilor mei, al Şerbenilor... Să rămân aici, în casă, cu ei, în Bucureşti? Dar voi reuşi eu oare să scap de urmărirea sovieticilor? Dacă mă vor vinde chiar acei cu care am lucrat la serviciul de informaţii? Şi acolo sunt mulţi, care se vor gândi la salvarea lor, a familiei şi vor face totul, mă vor vinde pe mine şi pe alţii ca să scape. Dar cine ştie, cu cine sau pentru cine au lucrat ei în afară de serviciul nostru? Doar Basarabia era împânzită cu agenţi sovietici, mai ales din minorităţi – evrei, ruşi, ucraineni. Dar acei care au fost în lagărele din Transnistria, care s-au salvat, oare ei vor tăcea din gură? Şi nu aveam cu cine să mă sfătuiesc, cui să-mi împărtăşesc gândurile, disperarea, durerea...

Veneam zilnic la lucru, dar stăteam ca pe ace. În fiecare zi apărea ceva nou, poporul se revolta, dând vina pe fosta conducere. Comuniştii îi aţâţau, făcând o propagandă acerbă, luptând împotriva partidelor politice, împotriva burghezilor, învinuindu-i de toate. Mulţi din serviciul secret dispăruseră din Bucureşti, fugiseră din România, apoi de acolo în alte ţări, în SUA, Anglia, Australia, chiar şi în Africa. Alţii, urmăriţi de miliţia comunistă, au lăsat totul, fugind în munţi, luând armele în mâini şi luptând, vărsând sânge. Familiile lor sunt azi persecutate, unele închise în puşcăriile comuniste, altele duse în Siberia de către sovietici. Închisorile gem de lume, unii au păţit-o numai pentru că au ripostat, au spus un cuvânt împotriva ordinii, abuzurilor. Nu ai voie să spui nici un banc măcar. Ce viaţă mai e şi asta?

Cei din Basarabia şi eu trebuia să ne ascundem, căci ruşii ne vânau împreună cu poliţia nouă, care tremura de frica ruşilor şi făcea tot ce spuneau ei. Ce-i de făcut? Bani nu ajungeau, preţurile la alimente crescuse enorm, dar nici alimente nu se găseau. Ruşii încărcau trenurile cu tot ce era mai bun în ţară şi le duceau la ei, în ţara „fericirii”. „Ţipă”, că noi le-am distrus ţara şi tot noi trebuie să le-o refacem. Spun minciuni, căci noi am văzut cu ochii noştri, cum au distrus totul, când se retrăgeau din Basarabia în ’41, aruncând totul în aer, la porunca lui Stalin, lăsând pământ ars şi gropi comune cu oameni împuşcaţi fără nici o vină.

Eu nu mai dormeam acasă, îmi era frică să nu fiu arestat. Mă ascundeam pe la cunoscuţi, care şi ei tremurau de frică. Care-i viitorul meu? Ce mă aşteaptă pe mine, ce va fi cu familia mea? Şi americanii tac din gură, nu mai vin. Poate Reta are dreptate, de ce m-am băgat în afacerea asta, în acest ,,serviciu secret”? Puteam trăi şi fără el şi acum nu m-aş fi frământat aşa. Dar dacă judeci, eu – nu, altul - nu, cine ar fi luptat pentru Patrie, pentru neamul nostru? Dacă toţi s-ar gândi ca Reta? Mulţi au murit la Ţiganca, la Odesa - pentru ce? Şi toţi doreau să trăiască, să se bucure de viaţă. Cui îi trebuia acest război? Atâta sânge, atâtea lacrimi, suferinţe şi durere? Au rămas mii de soţii văduve, viaţa lor s-a frânt, copiii sunt orfani, ce pot ei să facă acum, cum să trăiască fără spijin bărbătesc? Cine va răspunde pentru toate? Întrebări fără răspuns. Eram într-un impas total. Atunci omul face ce-l sileşte viaţa. El e sub vremuri, dar şi atunci poate rămânea om.

Colonelul Ianovici mi-a dat salariul şi ne-am despărţit. Devenise periculos în România, se iviseră mulţi agenţi comunişti, care roiau peste tot, stăruindu-se să-i găsească pe cei din Serviciile Secrete, să-i aresteze. Eu m-am aranjat la început într-o comisie, care înregistra bunurile aduse de Armata română din Rusia şi Basarabia în timpul retragerii armatelor. Apoi am trecut la poliţia comunală din Bucureşti, unde am lucrat până în 1948.

Am lucrat la poliţie până la 18 ianuarie, când fiind în sediul Sindicatului CFR din Bucureşti, unde preşedinte era bulgarul Rancev, mi-a spus că sunt chemat de cineva de la parter. Am început să cobor scara. Uitându-mă pe un geam, am văzut o maşină mică şi doi bărbaţi, care se plimbau lângă ea. Am înţeles că au venit după mine, căci tot timpul aşteptam să fiu arestat.

M-am adresat unui funcţionar superior:

– Costică, i-a pistolul şi să-l dai Retei, cred că au venit după mine.

Am coborât de la etaj ieşind afară. Aici m-au apucat de mâini, mi-au pus cătuşe şi mi-au astupat gura, împingându-mă în maşină. Maşina a pornit, ieşind din oraş spre Urziceni. M-au dus la Constanţa, în închisoarea din oraş. Rancev, preşedintele sindicatului comunal, era comunist şi eu consideram că el era la curent de arestarea mea. Aici, la închisoare, m-au interogat ruşii din serviciul NKVD-ului din URSS. M-au bătut, torturat, dar nu am recunoscut nimic.

În România centrul NKVD-ului era la Constanţa. El aresta oamenii din ţară uneori cu ştirea guvernului comunist, alteori fără ca el să ştie ceva. Îi închideau în vagoane sigilate, introduceau aceste vagoane între altele, cu fier uzat sau alte mărfuri , şi îi duceau în URSS. Grănicerii şi vameşii români nici nu se apropiau de trenurile sovietice. Deţinuţii erau culcaţi pe podea cu pistoale automate în coaste. Aşa au trecut prin NKVD-ul din Constanţa căpitanul Ştefan Mengoni, ginerele maiorului Dinulescu, care a asasinat legionari în pădurea de la Jilava, colonelul Prager, fost director general la telefoane, locotenentul Tedy Negroponte, locotenentul Vasilescu, toţi foşti translatori pe lângă trupele anglo-americane, în 1945-1947; inginerul Tudor Alionte, ofiţer român de informaţii, care a depistat un grup de partizani sovietici ce aruncase în aer comandamentul român din Odesa; căpitanul de cavalerie Leon Ostrovschi, translatorul regelui Mihai pentru limba rusă, Pan Halippa, vicepreşedinte în Sfatului Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti din 1918, Gheorghe Şerbeniuc, deputat al ucrainenilor din Bucovina în Parlamentul României ş.a.

Anchetatorul, evreul Ibstein, m-a pus într-o noapte să semnez actul de anchetă, că am fost spion român şi că lucram pentru România. Am refuzat din nou. Atunci au apărut doi colegi de la SIS-ul din Chişinău, cu care lucrasem înainte.

– Şerbane, de ce nu recunoşti că ai fost în Serviciul Secret doar am lucrat împreună?

– Eu nu vă ştiu, am răspuns.

Atunci am înţeles cine m-a predat ruşilor. Acei doi erau agenţi ai ruşilor. Lucrau de mult pentru URSS. Atunci anchetatorul Ibştein m-a scos din cameră, m-a urcat într-o maşină şi împreună cu alţi rusoi am plecat spre malul mării. Aici m-au scos din maşină şi m-au dus pe plajă. Ibştein mi-a citit verdictul: ca fiind spion şi lucrând împotriva sovieticilor, sunt condamnat la moarte.

– Întoarce-te cu spatele, mi-a ordonat.

– Eu nu mă întorc! Trageţi, călăilor! Şi nu m-am întors, aşteptând ultima minută a vieţii mele. A urmat o rafală din pistolul-mitralieră...

Pe cap mi-a căzut nisip, lut, nu mai ştiam nimic. Credeam că sunt mort. Muşcându-mi buzele, am simţit cum sângele mi se prelingea pe bărbie şi atunci am înţeles că sunt viu şi că au vrut să mă sperie. M-au urcat din nou în maşină şi m-au dus la închisoare. Au mai adus în camera mea un neamţ, Helmut Rot, neam de saşi din România cu care fusesem înainte într-o cameră. Ne-au dus la baie, apoi ne-au dat indispensabili.

– Unde ne sunt hainele? – am întrebat noi.

– Intraţi alăturea şi vă îmbrăcaţi, ni s-a spus.

Am intrat în camera de alături, o cameră rece cu pereţii înzăpeziţi. Ne-au ţinut aici atâta timp, o oră, două, pierdusem noţiunea timpului. Ne-am aşezat spate la spate, stăruindu-ne să ne încălzim Am îngheţat bocnă. Când ne-au scos din cameră, nu puteam să mişcăm mâinile şi picioarele. Din nou m-au dus la Ibştein. M-a aşezat pe un scaun. În faţă erau hârtiile pe care trebuia să le semnez. Nu puteam mişca degetele, erau înţepenite. Ibştein mi-a pus tocul între degete. Am iscălit verdictul, soarta mea. Ce aveam să fac? Eu nu ştiam că mâine voi fi trimis în lagăr, la foame, eu mă consideram prizonier de război. Îmi era indiferent ce se va întâmpla cu mine. Suferisem atâta, că mă gândeam la moarte ca la o salvare.

Scoşi din cameră, ne-au dat nişte haine militare, nişte vechituri. Ne-am îmbrăcat cu greu, mâinile şi picioarele nu se mişcau, aşa înţepenisem.

*

* *