Istorie contemporană, perioada 1944-1964
Paul LEU
VICTOR LEU,
arhiepiscop de la Gibraltar la Marea Roşie
1. DATE BIOGRAFICE
Dacă episcopul Grigorie Leu, spre a îmbărbăta şi a alina suferinţele
ostaşilor ce au luptat, în 1916-1918, pentru întregirea neamului, la: Oituz,
Mărăşti şi Mărăşeşti, a funcţionat ca preot militar, iar în 1941 a slujit la
eliberarea Chişinăului, Tighinei şi Tiraspolului, fiul său, Vasile, în cel
de al doilea război mondial, a însoţit, în aceeaşi calitate, trupele române
în cruciada dusă pentru eliberarea Basarabiei şi stoparea expansiunii
cominterniste spre apusul Europei şi a întregii lumi, ce a instaurat cel mai
distrugător instrument de dezumanizare, care depăşeşte cu mult teroarea
brună, atât prin ampluare cât şi prin ferocitate.
Cu toată atitudinea de combatant intransigent a invadatorilor asiatici şi în
pofida faptului că a fost educat de ortodoxistul Nichifor Crainic, pe care
îl admira în studenţie, arhiepiscopul Victor Vasile Leu a fost un spirit
ecumenic, cu deschideri largi către lume, un diplomat luminat, o inteligenţă
pătrunzătoare, vizionară a epocii în care a trăit, fapt pentru care a fost
martirizat de duşmanii libertăţii şi ai democraţiei.
*
Vasile Leu s-a născut la 13 martie 1903, în comuna Oancea, judeţul Covurlui,
în familia preotului Gheorghe Leu, viitorul episcop Grigorie.
Primele patru clase primare le-a făcut la Bucureşti, între 1912-1916.
Evenimentele din timpul primului război mondial, când tatăl său era pe
front, l-au silit să se refugieze, împreună cu restul familiei, la rudele
sale din Moldova.
După înfăptuirea României Mari, în 1919, a frecventat cursul inferior al
Semninarul Teologic din Ismail, unde era tatăl său rector.
În anul şcolar 1923-1924 a urmat clasa a V-a secundară, la Liceul Militar
din Chişinău, dar îmbolnăvindu-se a fost retras.
Din 1925, timp de trei ani, a studiat la Seminarul Teologic din Constanţa şi
ultimul an l-a frecventat la Seminarul Teologic Galaţi, de unde, în 1928, a
primit şi diploma de absolvire.
În 1929, a devenit student al Facultăţii de Teologie, la Bucureşti, iar după
doi ani, căsătorindu-se, s-a mutat la Institutul Teologic din Chişinău.
Aici, a fost consacrat, în 1931, diacon la Catedrala Mitropolitană şi tot
aci, în 1933, Vasile Leu, s-a înscris să-şi dea doctoratul, la profesorul
Nichifor Crainic, principalul animator al curentului gândirist şi
iniţiatorul ortodoxismului în istorie şi artă.
Aceste preocupări ştiinţifice au fost amânate, o bună bucată de vreme. Abia
în 1950, în intervalul mai-10 iunie şi-a luat doctoratul în teologie, la
Paris, cu lucrarea Război şi Pace.
În timpul studiilor superioare, Vasile Leu a avut o activitate
socio-politică prodigioasă, după cum rezultă şi din declaraţiile sale făcute
înaintea anchetatorilor Securităţii.
Fiind întrebat ce a făcut în această etapă formativă, prizonierul de
conştiinţă le-a răspuns:
“- Activitatea mea anticomunistă a început încă din anii studenţiei.
Conducând Cercul Studenţesc Teologic, am reuşit să determin Congresul
Studenţesc, de la Oradea, ca să adopte, ca linie directoare în activitatea
sa, ideea că nu antisemitismul este un pericol pentru România Mare, ci
comunismul”1.
De timpuriu, Vasile Leu a fost un anticomunist convins. El a depistat o
parte din nucleul cominterniştilor basarabeni, printre care se număra şi Ana
Pauker.
“În Basarabia, declara organelor de Securitate ce-l anchetau, am colaborat
cu inspectorul de la Siguranţă, Maimuca şi am demascat activitatea comunistă
a lui Constantinescu-Iaşi, contribuind la procesul acestuia, cât şi la
arestarea şi condamnarea altor comunişti care activau la Chişinău”2.
În 1934, a fost hirotonisit preot şi a slujit la biserica Sf. Spiridon din
Iaşi, iar după alţi doi ani a fost avansat la rangul de protopop misionar al
Mitropoliei Moldovei, pentru a combate stilismul, funcţie ce a deţinut-o
până în 1937, când i s-a desfiinţat postul.
La Bucureşti, pentru scurtă vreme, a fost inspector al Serviciului social,
apoi confesor şi profesor al Şcolii de Ofiţeri de Jandarmi şi preot al
parohiei Jianu, ce cuprindea şi Palatul Elisabeta de la Şosea, în care
locuia familia regală.
Părintele Vasile a fost confesorul reginei Mame Elena, principesă de Grecia,
a reginei Ana de Bourbon-Parma, prinţesă de Danemarca, a regelui Mihai I, de
Hohenzollern, a copiilor lor şi a altor membri ai familiei regale şi ai
suitelor lor, care s-au spovedit, s-au împărtăşit, au participat, adesea, la
slujbele oficiate la Bucureşti şi, mai apoi, la cele ţinute la Lauzane, în
Elveţia, la Estoryl, în Portugalia sau la Londra, când Carol al II-lea de
Hohenzollern-Sigmaringen l-a rugat să oficieze o slujbă special pentru
dânsul.
Atunci l-a cunoscut pe fostul rege al României Mari, cu care s-a
împrietenit.
În calitate de confesor şi profesor al Şcolii de Ofiţeri de Jandarmi,
preotul Vasile Leu a înfiinţat Catedra de secte religioase şi curente
subversive, unde, prin cursurile sale a sădit în mintea şi inima tinerilor
ofiţeri de jandarmi ura contra comunismului şi convingerea că trebuie să
lupte până la moarte împotriva acestui flagel al omenirii, care ameninţa
popoarele civilizate.
“Activitatea mea anticomunistă a culminat cu lecţiile pe care le-am predat
la Şcoala de Ofiţeri de Jandarmi din Bucureşti, unde vorbeam despre secte
şi organizaţii subversive.
În acest curs mă preocupam, în mod special, de comunism.
Şi mă consider ca fiind singurul autor moral responsabil al tuturor
“crimelor” pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi, mulţi dintre elevii
mei”3.
Îndată după trecerea Prutului, în iulie 1941, pe frontul de la Ţiganca, în
momente critice, după ce câteva regimente de infanterie fuseseră decimate,
părintele Vasile Leu a intervenit, din proprie iniţiativă, pentru a
îmbărbăta soldaţii, s-a înscris să lupte în Regimental 6 Mihai Vitezul, unde
a fost grav rănit, fapt pentru care a fost decorat cu Coroana României.
În 1942, în calitate de confesor al Batalionului 991, de pe lângă Divizia a
XIV-a Infanterie, preotul Vasile Leu a luptat, în linia întâi, pe frontul de
la Cotul Donului.
Pentru actele sale de eroism, săvârşite pe câmpul de luptă, în timpul
războiului de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord de sub ocupaţia
sovietică, preotul-soldat a fost decorat cu: Ordinul Mihai Viteazul, Crucea
de Fier, Coroana României, Steaua României, Serviciul Credincios cu spade şi
Medalia războiului din răsărit.
În timp ce Vasile Leu, lupta pe frontul de la Ţiganca, soţia lui, fiind în
concediu, venise de la Iaşi la sora sa, nevasta prof. Constantin Capră,
directorul Liceului Mihail Kogălniceanu, din Vaslui.
Sovieticii au bombardat gara Vaslui în numeroase raiduri aeriene şi marea
majoritate a bombelor, de fabricaţie germană, nu şi-au atins ţinta, căzând
într-o mlaştină din preajma râului Bârlad, fără a exploada.
Gara a rămas intactă până la sfârşitul războiului.
În urma unui raid, la înapoiere, un avion, trecând pe deasupra oraşului, a
lansat o bombă asupra unei case nou construită în stil cubist, unde se aflau
cele două surori, omorându-le.
Am detaliat acest aspect, pe care l-am reţinut în calitate de martor ocular,
deoarece Securitatea şi răspândacii ei, pentru a distruge reputaţia unor
oameni de valoare, inventa câte un scandal legat de bani sau de viaţa
sexuală a opozantului, denatura unele întâmplări personale sau punea, în
circulaţie, zvonuri denigratoare imaginate de serviciul ei de dezinformare.
Aşa că nu e de mirare când constatăm că un anume serviciu al organului
terorismului de stat, prin zvonacii săi, spunea că soţia preotului Vasile
Leu s-a sinucis din cauza soţului, care delapidase banii necesari procurării
lemnelor de foc pentru şcoala a cărei directoare era.
Acest zvon, denigrator, l-au crezut şi colportat până şi o parte din
deţinuţii politici care erau încarceraţi, alături de arhiepiscopul exilului,
după cum o confirmă şi pastorul Richard Wurmbrand în memoriile sale.
Procedeul era şi mai este folosit cu ajutorul informatorilor mascaţi ai
Securităţii [sau ai fostei Securităţi] şi prin buletinele de circuit intern,
care erau distribuite unei anumite părţi a nomenclaturii, pentru a acţiona
în conformitate cu directivele secrete ale conducerii superioare de partid.
Nu a făcut politica partidelor din acea vreme, nu a fost membru al
Partidului Naţional Ţăranist, sau a Gărzii de Fier, cum l-au acuzat
anchetatorii KGB-ului şi ai Securităţii.
Pe legionari i-a simpatizat, în perioada ieşeană, când s-au format ca
partid, deoarece aveau o atitudine anticomunistă fermă, le-a dat sfaturi şi
i-a ajutat, în diverse etape ale activităţii lor, a mediat între fracţiunea
legionară simistă şi papanacistă, sau între Horia Sima şi regele Mihai etc.
dar i-a dezaprobat şi s-a distanţat de ei, când au început să se dedea la
asasinate politice, la diversiuni destabilizatoare.
A fost, însă, atras de personalitatea generalului Ion Antonescu, în care
vedea singurul om care ar putea scoate România ciopârţită din impasul în
care se afla, în unul dintre cele mai dificile momente ale existenţei sale
istorice.
Regimul antonescian a fost susţinut de preotul soldat Vasile Leu, “deoarece,
cum spunea el anchetatorilor Securităţii, pe Antonescu l-am cunoscut la
Piteşti, unde era comandant de divizie şi venea în vizită pe la tatăl meu.
Astfel, mi-am făcut o impresie bună despre el.
Când a venit la putere, în conducerea statului, eu l-am popularizat,
arătând, chiar elevilor de la Şcoala de Ofiţeri de Jandarmi, poziţia de
anticomunist a lui Antonescu.
Deasemenea, l-am sprijinit, prin activitatea mea de confesor militar pe
front, aşa cum am arătat în alte declaraţii.
Când a fost procesul lui Antonescu, eu am făcut cerere, voluntar, să fiu
martor al apărării, însă acest lucru nu mi s-a aprobat”4.
Vasile Leu a fost un admirator constant al mareşalului Ion Antonescu şi a
politicii duse de acesta.
L-a impresionat, în mod plăcut, atitudinea democratică a acestuia din timpul
“dictaturii” sale militare.
Când Siguranţa i-a înaintat un raport, în care se propunea arestarea
adversarilor politici, el a caligrafiat celebra rezoluţie, prin care
recunoştea că nu el este singura soluţie, ci ţara trebuie să aibă mai multe
căi spre a fi sigură că se poate salva.
Aceste convingeri explică de ce, în mai 1946, în timpul procesului intentat
de comunişti mareşalului Ion Antonescu, soldatul în sutană a cerut, din
proprie iniţiativă, să fie admis ca martor al apărarii, dar “tribunalul
poporului”, din Bucureşti, înfiinţat la ordinal Uniunii Sovietice şi
coordonat de consilieri KGB, i-a refuzat oferta, deoarece sentinţa de
condamnare la moarte fusese stabilită la Moscova, înainte de a fi fost
judecat în ţară, cum, numai după câţiva ani, avea să se întâmpe şi cu el.
2. EVADAREA DIN LAGĂRUL SOCIALIST
Exodul şi cauzel lui
Amestecul românilor cu alte naţiuni din Europa Apuseană, în ambele sensuri,
s-a produs în mod firesc, timp de secole şi a fost determinat de interese
culturale, familiale, economice individuale sau de grup, iar bejenirea peste
Atlantic a început spre sfârşitul celei de a doua jumătăţi a secolului al
XIX-lea.
Având ca exemplu pe coloniştii germani, românii bucovineni, transilvăneni şi
bănăţeni, ce locuiau sub oblăduirea fostului Imperiu Austro-Ungar, au luat
drumul spre America, unde s-au stabilit definitiv ori s-au întors, cu bani,
pentru a-şi încheia viaţa în linişte, în pace şi confort.
Aceştia, în majoritatea lor erau ţărani, oameni nevoiaşi. Ei s-au aşezat în
colonii româneşti, în apropierea locurilor de muncă sau la periferia
oraşelor din statele: Ohio, New York, Pansylvania, Michigan, Ilinois,
Indiana şi alt unde.
Statisticile din perioada interbelică, arată că România Mare a atras,
datorită prosperităţii economice, sute de mii de emigranţi: greci, italieni,
bulgari, albanezi, germani etc., iar din ţara a plecat un număr redus, de
ordinul zecilor.
Cu mulţi dintre copiii noilor veniţi eu m-am jucat fără ca să conştientizez
că sunt străini.
Nu acelaşi lucru s-a petrecut după ocuparea ţării de către trupele Armatei
Roşii, care a constituit şi marea catastrofă istorică nu numai a României
Mari, ciuntită şi jefuită de “Marele Prieten” de la Răsărit, care clama şi
clamează că ne-a eliberat, ci şi a încă zece state.
Politica de subordonare a teritoriilor cotropite de Uniunea Sovietică a
început prin jefuirea avutului ţării, deportarea unei părţi a populaţiei în
lagăre de muncă forţată din Dombas, Siberia sau Bărăgan şi exterminarea
fizică şi psihică a milioane de oameni, cu ajutorul penitenciarelor şi a
coloniilor de muncă forţată, pentru că erau buni gospodari şi buni români,
sau pentru că aveau convingeri politice ce stăvileau expansiunea bolşevică.
Decapitarea inteligenţei şi a conştiinţei de pe teritoriul de la Dunăre şi
Carpaţi, îmbinată cu politica de reeducare în spirit socialist, pavlovist,
ce a prins rădăcini pe mai vechiul nostru balcanism, a dus, pe termen lung,
la crearea unei infirmităţi morale iremediabilă.
Comunismul a pervertit şi contaminat gândirea omenească, încât, o bună parte
din societatea zilelor noastre, este grav afectată şi constituie principala
piedică pusă în calea dezvoltării unei societăţi normale, a unei economii
funcţionale de piaţă, a europenizării spirituale şi morale a societăţii
româneşti.
Din faţa invadatorilor s-au bejenit pe lângă străinii veniţi să-şi câştige
existenţa în România şi foarte mulţi autohtoni, pentru a-şi apăra viaţa şi
libertatea, demnitatea, sporind astfel numărul diplomaţilor, studenţilor
militarilor, muncitorilor, ucenicilor veniţi la specializare în diverse
state ale Europei Apusene.
Exodul azilanţilor politici s-a desfăşurat, timp de 65 de ani, în mai multe
valuri şi se continuă cu cel al emigranţilor economici din zilele noastre.
A început în perioada represiunii sângeroase a lui Gheorghiu Dej, a
continuat în cea a lui Nicolae Ceauşescu şi mai apoi.
Încă de la şedinţa Secretariatului P. C. R., din 7 martie 1945, s-a
prelucrat planul amănunţit de sovietizare a României, adus de la Moscova de
Emil Botnăraş, după cum rezultă dintr-o notă informativă a unui agent al
Serviciului Strategic American, ce se află în Arhiva Departamentului de Stat
a USA.
Pe măsură ce această strategie de sovietizare se transforma în realitate,
oamenii înspăimântaţi căutau să se salveze.
Valul cel mai mare de refugiaţi politici a crescut substanţial după ce
regale Mihai I a fost forţat, sub ameninţarea armelor, să abdice şi silit să
părăsească ţara, după cum singur rememora evenimentul istoric, într-un
intreviu dat BBC-ului, în 1987:
“Am aflat că telefoanele au fost tăiate, garda palatului a fost arestată şi
înlocuită cu soldaţi de la Divizia Tudor Vladimirescu, [pregătită de Ana
Pauker în Rusia n. r.], palatul era înconjurat de către trupe şi, într-un
cerc mai îndepărtat, cu artilerie.
În fine, am citit actul, care, între altele, era plin de greşeli de sintaxă
şi de limbă românească.
M-am întors în salon, unde era Groza, am încercat să tergiversez, să explic
că despre un astfel de act trebuie întrebat poporul român, fiindcă aşa este
normal, din punct de vedere constituţional.
Au răspuns că nu se poate, că trebuie imediat semnat şi dacă până într-un
anume timp - mi se pare că o jumătate de oră - ei nu ies de acolo, va fi o
baie de sânge, începând din Bucureşti cu studenţii şi tineretul şi, pe urmă,
în restul ţării.
Văzând situaţia în care eram şi această ameninţare, nu mi-a mai rămas nimic
altceva de făcut decât să semnez” abdicarea de la tronul României.
După această lovitură de graţie dată vieţii constituţionale sub ameninţarea
declanşării unui război civil, ce a deschis calea comunizării României,
valurile de refugiaţi spre Occident au sporit substanţial.
La cei surprinşi în străinătate, înainte de 24 august 1944, s–a mai adăugat
un exod masiv provocat de agresiunea politicii cominternistă dezlănţuită
împotriva românilor, de sărăcia statornicită în “Epoca de Aur a
socialismului multilateral dezvoltat”, ce a evoluat din “victorie în
victorie” [cum preciza propaganda vremii] până la falimentul final, iar
numărul lor, a ajuns, în prezent, la aproximativ unsprezece milioane de
emigranţi.
Exodul românilor a continuat şi după reuşita loviturii de palat, a
complotului pus la cale de eşalonul doi al P. C. R. împotriva lui Ceauşescu,
organizat şi condus de Ion Iliescu.
Prin politica din ultimii cinsprezece ani, neocomuniştii, sprijiniţi de
foştii securişti şi de partidul stat, cu ajutorul minerilor şi a altor
detaşamente de muncitori ai industriei grele, ajutaţi de omul nou,
decerebrat, care avea ca lozincă: Noi nu gândim, ci muncim, au alungat, din
ţară, inteligenţa [“Golanii”], au determinat o masivă plecare peste graniţă
a forţei de muncă calificată şi necalificată, au aruncat România în lumea a
treia şi au instaurat pesedeocapitalismul de cumetrie.
Printre numeroşii români strămutaţi în exil s-au numărat şi mulţi preoţi ce
s-au opus bolşevizării şi marginalizării ţării, între care s-au aflat
Mitropolitul Visarion Puiu, condamnat la moarte de comunişti şi caterisit de
Sovrompatriarhie, colonelul, confesor militar, Vasile Leu etc.
Deşi nu la fel de cucernic ca ilustrul său tată, datorită unor păcate ale
tinereţii, Vasile Leu a fost un cleric patriot, a militat, cu convingere şi
dăruire până la jertfa supremă, pentru credinţa străbună atât în calitate de
preot militar, de soldat în sutană, de diplomat, cât şi în cea de arhiereu
al exilului.
Victor-Vasile Leu, în numele Grupului de rezistenţă al episcopilor întruniţi
la Mănăstirea Techirghiol, în 1948-1949, a încercat să salveze ţara prin
menţinerea statutului Bisericii Naţionale Autocefale, fiind călăuzit de idea
solidarităţii creştine, ecumenice.
În calitate de reprezentant al Bisericii Române, arhiepiscopul Victor Vasile
Leu a demascat falsurile grosolane vehiculate de propaganda comunistă, atee,
ce urmărea demolarea principiilor, valorilor morale şi a concepţiilor
economico-politice ale lumii civilizate, democratice.
Povestea dramatică a zbuciumatei sale existenţe a început odată cu ocuparea
militară a României şi este comună pentru toţi martirii care s-au opus
purtătorilor politicii “celei mai avansate orânduiri sociale din lume”,
adică acei care, prin “lupta de clasă” şi “dictatura proletariatului” au
instaurat: teroarea, genocidul [în întreaga lume au fost asasinaţi cu mult
peste o sută de milioane de oameni. Numai în Cambodgia, khmerii roşii,
conduşi de Pol Pot, au omorât, în patru ani, un sfert din populaţia ţării],
distrugerea echlibrului unei economii viabile, capitaliste şi înlocuirea ei
cu alta evadată din realitate, alienarea morală şi intelectuală,
falsificarea realităţii şi mistificarea grosolană a adevărului, prin
“preluarea critică a trecutului” şi prin aşa zisa metodă de creaţie şi
interpretare artistică a “realismului socialist”.
Comunismul, perversiune a gândirii omeneşti, a transformat, o bună parte a
intelectualilor români în culturnici, (pe care Lenin, în intimitate, îi
numea “imbecili necesari”).
Culturnicii sunt pseudo intelectualii a căror instruire şi educare, făcută
la Ştefan Gheorghiu şi la alte şcoli de partid, a pătruns până în genom şi
numai moartea îi mai poate izbăvi de această maladie incurabilă.
Ei sunt victimele inconştiente al politicii de reeducare, de spălare a
creierului, de înlocuirea a adevărului cu minciuna, începută în puşcării şi
continuată prin învăţământul public şi mai ales prin cel politic, făcut
lunar şi în fiecare an celor douăzeci şi unu de milioane de cetăţeni ai
României, de la intrarea într-o oarecare funcţie şi până la pensie, de
Cabinetele de partid, dirijate de aparatul politic al P. C. R.
Ei acţionează cu eficienţă şi în zilele noastre deoarece, capacitatea lor
intelectuală limitată nu le permite să descopere adevărul vieţii
contemporane, deşi comunismul primitiv, la care visează unii, a fost
declarat, încă din secolul al XVI-lea, de primul teoretician al
socialismului, Sir Thomas Morus, ca fiind un vis, în cartea sa, cu nume
sugestiv, Utopia, iar comunistul convins Panait Istrate, care s-a dus să
trăiască în paradisul mult visat, după şaisprezece luni a constatat
contrariu, că în Uniunea Sovietica s-a instaurat “fascismul roşu”, după cum
rezultă din mărturiile sale în Spovedanie pentru învinşi, apărute în 1929,
în Franţa şi retipărite în 1991, la Editura Dacia din Cluj-Napoca.
Dacă ideile şi convingerile gânditorului şi omului politic englez au
victimizat, cel mult pe autorul lor, care a fost decapitat, Marea Utopie a
comunismului contemporan a ucis sute de milioane şi a mutilat conştiinţele a
multor oameni, fără ca autorilor să li se facă, măcar un proces politic, de
condamnare a ororilor comise, pentru a nu se mai repeta.
Toate acestea au adus, după trei sferturi de veac, la egalizarea întru
sărăcie, foamete, înapoiere sub toate aspectele şi, în cele din urmă, la
autodemolarea întregului sistem construit prin minciună, teroare şi dictat
pe, aproximativ, o treime din suprafaţa Terrei.
Evadarea
Îndată, după ocuparea României de către trupele sovietice, colonelul,
confesor militar, Vasile Leu a fost epurat din armată şi, pentru scurtă
vreme, a funcţionat în calitate de consilier la Departamentul Cultelor.
După ce a refuzat să devină membru al P. C. R., condiţie preliminară pentru
a-l numi mitropolit al Mitropoliei Moldovei şi al Bucovinei,
Sovrompatriarhia i-a anulat reabilitarea şi a fost pus sub urmărire pentru a
fi arestat.
În faţa invadatorilor euroasiatici, părintele Vasile, aflând, de la preotul
Gâldău, că e urmărit, s-a decis să fugă din ţară, spre a continua lupta
antecesorilor.
Pentru moment, s-a adăpostit în casa avocatului Ion C. Leu, din Medgidia,
frate cu episcopul Grigorie şi tatăl scriitorului Corneliu Leu. De aici
mergea, adeseori, la plaja Modern, din Constanţa, şi la Techirghiol, unde
tatăl său se întâlnea cu alţi episcopi, cu care discutau strategia ce
trebuie să o aplice pentru a diminua efectele ofensivei Antihristului de la
Moscova.
Vasile Leu intenţiona să treacă clandestin graniţa prin Ungaria, însă îi
trebuia o călăuză. Gâldău nu a fost de acord, deoarece, căutând călăuza ar
fi putut da peste un agent al Siguranţei şi ar fi fost arestaţi.
El a venit cu o schiţă, făcută de un prieten al său, englez, funcţionar al
Legaţiei Britanice din Bucureşti, în care era cuprins planul fugii, prin
Jugoslavia, în Anglia şi l-a convins pe călugărul Victor Vasile Leu să-l
accepte, recomandându-i să simuleze un înec, pentru a deruta pe cei care îl
cautau, spre a-l aresta.
Înainte de a pleca, părintele Vasile, erou al luptelor de eliberare a
Basarabiei şi Bucovinei de Nord, a ţinut să precizeze alor săi:
“Dacă se întâmplă ceva şi veţi ajunge la anchete şi cercetări, mă veţi
ponegri pe mine, veţi da toată vina pe mine şi mi se vor atribui mie toată
răspunderea.
Tata trebuie să rămână de neatins, pentru a putea rezista în ţară şi a-i
ajuta pe ceilalţi!”, îşi amintea un membru al familiei, prezent la
despărţire.
Pentru a salva, ce se mai putea salva, familia episcopului Grigorie a
organizat o acţiune concertată de denigrare a lui Vasile Leu, lansând zvonul
că tatăl, în urma unor neînţelegeri, a rupt legăturile cu fiul etc. etc.
După ce Vasile Leu i-a înmânat preotului Gâldău un pachet cu acte originale
[diploma de licenţă, diploma de absolvire a seminarului, diploma de protopop
militar, un certificat că a frecventat doctoratul, un act de preoţie, un
hrisov cu genealogia familiei din care rezulta că este cel de al IX-lea
preot din neamul Leilor, certificatul de naştere, certificatul de deces al
soţiei etc.] pentru a fi trimise la Londra, prin valiza diplomatică a
Legaţiei engleze, au început să pună în practică, punctual, planul de
evadare din lagărul socialist.
S-a întors, seara, la Medgidia şi a aranjat cu vărul său, Corneliu Leu, ca a
doua zi să mearga împreună la plajă.
Ajungând pe una din plajele de la Constanţa, au luat două cabine la Modern,
unde au lăsat hainele şi au intrat în apă numai în costume de baie.
Înainte de a se despărţi, luându-şi rămas bun, vărul său, Vasile, i-a spus:
“- Îţi mulţumesc că ai înţeles că am o misiune care nu e deloc uşoară! Să-i
spui tatei că o voi îndeplini.
Cele ce-am vorbit cu tine, aseară, le aveam de spus lui, ca să-l
încredinţez, încă odată, că aşa va fi! Dar iată că n-am să-l mai văd! Îi
spui tu”.
Şi s-a depărtat, cu pas egal, fără grabă, ca şi cum s-ar fi dus pe aici, pe
aproape.
După două ore de la “dispariţie”, Corneliu s-a alarmat, strigând că vărul
său, Vasile Leu, nu a mai venit la ţărm şi a început să ceară ajutor,
arătând, celor din jur şi salvamarului, hainele din cabină şi portofelul cu
actele şi banii ce-i avea.
Spre seară, tânărul a trimis două telegrame; una Episcopiei Huşilor şi alta
la Bucureşti:
“- Bădia Vasile, probabil, înecat!
Şi aşa, la 19 august 1948, părintele Vasile nu a mai revenit la ţărm.
Grănicerii, care păzeau litoralul şi administraţia constănţeană, crezând că
a pierit în valuri, au încheiat actele de deces.
Ce se întâmplase de fapt? Ca împuternicit al ierarhilor rezistenţei, a luat
drumul spre Lumea Liberă.
După ce colonelul protopop, Vasile Leu, a intrat în apă, s-a pitit după un
dâmb şi, îmbrăcându-se cu hainele aduse de preotul Florian Gâldău, au plecat
la gară.
De la Constanţa, turiştii cu rucsacele în spate au ajuns la Bucureşti Nord,
unde au poposit, peste noapte, la hotelul Bratu, din Calea Griviţei.
Impulsionaţi de porunca arhiereilor anticomu-nişti întruniţi la Techirghiol,
a doua zi, au plecat cu trenul de la Bucureşti la Orşova.
După o noapte petrecută în casa unui birjar, au luat vaporul spre Baziaş.
Ajunşi, cu o căruţă, din port în gara Baziaş, au fost controlaţi de poliţie,
fiind întrebaţi unde merg.
De aici s-au suit în trenul care, pentru a ajunge la Timişoara, calea ferată
trecea, pe o lungime de 40-50 km., prin Jugoslavia.
La traversarea trenului, pe teritoriul statului vecin, erau luate severe
măsuri de siguranţă: ieşirile din vagoane au fost încuiate şi păzite,
buletinele de identitate ale pasagerilor ridicate de poliţie.
În seara zilei de 23 august 1948, când trenul s-a pus în mişcare din staţia
jugoslavă Isanova, cei doi turişti au sărit pe fereastra compartimentului,
cufundându-se în bezna de afară.
După vreo doi kilometri de mers pe jos, au ajuns într-un sat românesc şi
s-au oprit, conform indicaţiilor din schiţa primită, în faţa unei case mari
de lângă biserică.
În întâmpinare le-a ieşit un om în vârstă, părintele Cornel, la care au stat
vreo două zile, aşteptând pe cineva să vină să-i treacă în Austria.
Văzând că nu vine nimeni să-i călăuzească, fugarii au luat trenul de
Belgrad.
Ajunşi în capitala Jugoslaviei, au lăsat rucsacele la bagaje, în gară şi
s-au îndreptat spre Patriarhie.
Aci au fost întâmpinaţi de episcopul vicar Visarion Popovici, care cunoştea
bine limba română, ce i-a dus, în audienţă, la patriarhul Gavriil.
După ce fugarii i-au comunicat scopul venirii lor şi s-a întreţinut o vreme
cu el, patriarhul i-a dat în grija unui protopop, pe nume Smilanovici,
ministru în guvernul lui Tito, pentru a le facilita plecarea în străinătate,
cazându-i la hotelul Moscova, din capitala Jugoslaviei.
A doua zi, a venit la ei, adus de protopopul Smilanovici, un colonel de la
Siguranţă, şeful UDB-eului, cu care s-au întreţinut mai mult timp.
La încheierea discuţiilor, colonelul i-a poftit în maşina sa, dar în loc
să-i ducă la un lagăr de la graniţa cu Italia, cum era plănuit, au fost
transportaţi la o închisoarea veche, cu două etaje şi circa douăsprezece
celule, Kovaciţa, predându-i comandantului, un locotenent ce ştia româneşte
şi prezentându-i ca fiind nişte prieteni de ai săi.
“Colonelul ne-a urat voiaj bun în străinătate şi a plecat, declara Vasile
Leu anchetatorilor săi.
Locotenentul a chemat un plutonier şi ne-a dus, la etaj, într-o celulă, fără
să ne facă percheziţie.
Eu şi Gâldău trăiam cu impresia că noaptea o să fim trecuţi peste graniţă.
Acolo, la etaj, am mai găsit şi alţi români, care spuneau că stau mai
demult.
Atunci ne-am dat seama că nu o să plecăm în noaptea aceea, ci o să mai stăm.
Închisoarea era numai pentru români. La parter, în două camere mari stăteau
femeile, iar sus, la etaj, bărbaţii.
La început nu eram mulţi în celulă, eram nouă persoane.”5.
În închisoarea, cei doi fugari au stat jumătate de an, deşi Tito, declarase
public, că toţi românii care se refugiază în Jugoslavia vor putea pleca în
Occident nestingheriţi.
În legătură cu cu politica duplicitară dusă de Tito, în cazul României se
ştia mai demult.
La o conferinţă organizată de Consiliul Ecumenic de la Geneva, delegatul
Italiei reconfirma “că acolo nu este communism însă este o bandă de călăi la
conducere care subjugă poporul jugoslav, arătând date concrete în acest
sens”.
Datorită existenţei acestei realităţi în ţara de tranzit către Occident,
preşedintele Consiliului Ecumenic a fost nevoit să interveniă direct, la
patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe.
După doi ani, arhiepiscopul Victor Vasile Leu îşi aducea aminte de acest
neplăcut incident şi-l comunica prietrnului său Constantin Moraitakis, la
Damasc:
“Tito, deşi asigurase pe toţi românii, la radio, că cei ce se refugiază la
el le dă drumul în Apus, m-a ţinut şase luni închis şi dacă Patriarhul
Gavriil nu-mi trimitea o cheie într-o pâine, cu care am evadat într-o noapte
din închisoare, poate şi azi zăceam în închisorile sârbeşti”.
În adevăr, planul a fost materializat după cum povesteşte cel care se afla
în mijlocul evenimentelor.
În februarie 1949, pe când era însoţit de un UDB-ist ce-l aducea de la
biroul comandantului în celulă, spre surprinderea protopopului Vasile Leu,
însoţitorul i s-a adresat în româneşte, spunându-i “că a primit sarcină, de
la preotul lui şi acesta de la Patriarhie, să se ocupe de evadarea mea, iar
pentru aceasta o să mă cheme el în camera comandantului, când acesta va fi
plecat.
Eu, atunci, văzând cum stau lucrurile, am cerut ca să meargă cu noi şi unul
Bârsan Ion, originar din Banat, care cunoştea locurile şi limba sârbă.
Plutonierul a fost de acord şi mi-a dat detalii de felul cum putem fugi”6 şi
totodată, i-a înmânat o pâine, în care, ceva mai târziu, a găsit cheia de la
ieşirea din închisoare.
În timpul următoarei nopţi, cei trei deţinuţi au evadat din închisoarea
Kovaciţa, au mers la gară, de unde au luat trenul spre Zagreb, însă, pe
parcurs, a avut loc un control al biletelor şi unul militar.
Pentru a evita rearestarea, călătorii clandestini s-au ascuns pe acoperişul
vagonului.
La Zagreb au stat într-un restaurant până la plecarea trenului pentru a se
sustrage controlului militar ce se făcea pe peron.
Când au ajuns la Maribor, gara era împânzită de UDB-işti.
Atunci, s-au strecurat într-un restaurant şi, apoi, cu ajutorul lui Ion
Bârsan, care cunoştea bine oraşul, au ajuns la barieră, fără se fie
controlaţi.
De la marginea oraşului cei trei fugari s-au îndreptat spre un sat de la
frontiera cu Austria, de unde, pe timpul nopţii, au trecut, în Lumea Liberă.
Ajunşi în Austria, s-au oprit la staţia de cale ferată Spielfeld pentru a
merge, cu trenul, la Gratz.
Spre surprinderea lor, în gară, îi aştepta maiorul Montgomery, nepotul
mareşalului Montgomery, care i-a dus pe tustrei, cu o maşină militară, în
lagărul de refugiaţi Strasse.
După vizita medicală de rigoare, călugărul Victor-Vasile Leu a fost plasat
la infirmerie, iar ceilalţi doi în dormitoare comune.
Vestea sosirii lui a ajuns de îndată la Paris şi în întreaga Europă.
Cei de la Geneva au timis un delegat special al Consilului Ecumenic, pentru
a se interesa de starea sănătăţii noului sosit şi i-a înmânat 1.000 de
şilingi şi alimente.
Acelaşi gest de curtuazie şi bunăvoinţă l-a făcut şi reprezentantul
Caromu-lui din Salzburg, trimis de directorul asociaţiei, dr. Teodorescu,
care, văzându-l că e bolnav, i-a dat 300 sau 400 de şilingi.
Aici au stat două sau trei săptămâni, timp în care li s-au făcut injecţiile
impuse de carantină.
Montgomery, ştiind de la Gâldău, că starea sanitară a lui Vasile Leu este
precară, l-a internat, împreună cu Gâldău, în sanatoriul Planchenvort, de
lângă Gratz, dîndu-l în îngrijirea medicului oculist Beok şi a internistului
Klein, unde a stat circa trei luni.
Nefiind preot la biserica românească din Salzburg şi neavând cine oficia
slujbele din Săptămâna Mare a Paştelui, preotul Gâldău, după o lună de
şedere în sanatoriu, a plecat la Salzburg, înlocuindu-l pe preotul Stegaru,
refugiat din Bucovina, ce a emigrat în America de Sud, cu enoriaşi cu tot.
Ajuns în Lumea Liberă, Victor Vasile Leu, a expediat o carte postală
ilustrată, pe adresa mătuşei sale Zoiţa Blănaru, din comuna Măluşteni,
judeţul Covurlui, prin care o anunţa, pe ea şi pe fratele ei, Vlădica
Grigorie, că a ajuns cu bine în Occident:
“Salutări, dumneavoastră şi fratelui dumnea-voastră, din sanatoriul unde,
acum, mă simt ajutat să pornesc tratamentul!
3. HIROTONISIREA
şi
ÎNSCĂUNAREA
Atkinson, înainte de sosirea celor doi evadaţi din lagărul socialist,
primise instrucţiuni şi bani de la Geneva, pentru a organiza înfiinţarea
primei episcopii a românilor ortodocşi refugiaţi în Occident şi pentru a
alege un episcop care să o păstorească.
Preotul Florian Gâldău, cu sprijinul forţelor aliate de ocupaţie, din
Austria, şi al lui Atkinson, reprezentantul Comitetului Ecumenic pentru
Austria, a fost învestit ca titular al parohiei ortodoxe din Salzburg.
Pentru a transpune în fapt acest proiect, Atkinson, a hotărât ca în ziua
întâia de Paşti să convoace, la Salzburg, delegaţii tuturor coloniilor şi
comunităţilor religioase române din întraga Europă Apuseană, pentru a alege
un nou episcop, deoarece bătrânul mitropolit Visarion Puiu era bolnav,
paralizat, într-un sanatoriu din Elveţia.
În Săptămâna Mare, călugărul Victor Vasile Leu a sosit la Salzburg.
La gară a fost primit, cu un ceremonial special, de Atkinson, Gâldău şi de
reprezentanţii coloniei româneşti din localitate.
După discursul de bun venit al parohului Florian Gâldău şi al maiorului
Croitoru, preşedintele Comitetului Român din Salzburg, a urmat cuvântul lui
Atkinson.
Delegatul Comitetului Internaţional Ecumenic pentru Austria a arătat “că
poporul englez se simte legat de poporul român şi-l consideră ca pe un
frate”, iar venirea lui Victor Leu la Salzburg şi în Europa Apuseană, va fi
un pas înainte pe linia prieteniei şi a susţinerii politicii engleze.
Vorbitorii care au venit să-l întâmpine, i-au elogiat faptele de arme,
săvârşite în timpul războiul antisovietic, pentru care a fost decorat, între
altele şi cu Crucea de Fier.
După răspunsul dat de noul membru al exilului românesc, delegaţii au condus
oaspetele în maşina maiorului Neagoe, şeful serviciului de spionaj American,
secţia română pentru Austria şi l-au instalat într-un apartament de lângă
biserică, unde a locuit mai mult timp, împreună cu preotul Florian Gâldău.
În ziua de Paşti, după slujba Sfintei Învieri, în biserică, delegaţii
tuturor comunităţilor româneşti, au hotărât constituirea Adunării Eparhiale.
În acest scop, s-a ales un prezidiu al adunării în care au intrat cei mai de
seamă reprezentanţi ai românimii din Europa Apuseană, indiferent de
opţiunile lor politice sau de poziţia socială ce o deţineau.
La primul punct al adunării eparhiale s-a aprobat înfiinţarea Episcopiei
Ortodoxe Române Autonome din Europa şi Orientul Apropiat.
Trecându-se la al doilea obiectiv, Atkinson a propus pentru a fi ales ca
episcop al românilor din Europa Apuseană pe călugărul Victor Vasile Leu,
deoarece Visarion Puiu nu poate îndeplini această funcţie fiind internat
într-un sanatoriu elveţian.
După votarea ambelor propuneri ale ordinei de zi s-a trecut la legitimarea
voinţei delegaţilor.
Actul de înfiinţare a Arhepiscopiei Ortodoxe române autonome din Europa
Apuseană şi Orientul Apropiat, precum şi Actul de alegere ca arhiepiscop a
lui Victor-Vasile Leu, au fost redactate în formă juridică, de către
avocatul Nicolae Baciu şi în formă canonică de către preotul Gâldău,
teologul Tănase şi preotul Surtucan din Italia.
Din fondurile Comitetului Internaţional Ecumenic, Atkinson i-a cumpărat
noului ales al obştii credincioşilor ortodocşi haine preoţeşti, haine negre
pentru a se putea deplasa dintr-o ţară în alta, dintr-o localitate în alta
şi odăjdii episcopale, a plătit chiria unei case în care au fost cazaţi
participanţii la adunarea de constituire, a întocmit dosarul cu actele
necesare hirotonisirii episcopului s. a.
Atkinson s-a dus la Viena cu documentele emise de Adunarea Eparhială şi a
obţinut, de la cele trei puteri de ocupaţie: engleză, americană şi franceză,
recunoaşterea alegerii călugărului Victor-Vasile Leu ca arhiepiscop al
exilului românesc şi i s-a eliberat un fel de paşaport, provizoriu, un
certificat de călătorie cu valabilitate internaţională.
Actul era redactat în limba engleză şi în el se specifica că nu este valabil
în zona de ocupaţie sovietică a Vienei.
“Acest certificat, detalia posesorul lui, era redactat pe o coală dublă de
hârtie groasă, cu un timbru sec pe ea, cu fotografia mea în colţul drept, pe
care era aplicat, iar, un timbru sec, jumătate pe fotografie şi jumătate pe
coală, cu toate datele mele biografice, cu noua titulatură a mea de episcop
al românilor din Europa Apuseană, semnat de cei trei înalţi comisari ai
puterilor de ocupaţie: America, Anglia şi Franţa.
Acest paşaport provizoriu îl foloseam când treceam dintr-o ţară în alta şi
când treceam dintr-o zonă de ocupaţe în alta”.
Tot acum, Atkinson, printr-o hotărâre O.N.U., a obţinut calitatea de
cetăţean apatrid pentru noul arhiepiscop.
A urmat o vizită la biroul lui Atkinson din Salzburg, unde a făcut
cunoştinţă cu şefii serviciilor Consiliului Ecumenic din Austria.
Cu unul dintre ei, care ştia româneşte, prinţul Alexandru Liveni, s-a şi
împrietenit. Tot acum s-a hotărât înfiiţarea a încă trei parohii ortodoxe.
În luna ce a urmat, iunie, arhiepiscopul exilului Victor Vasile Leu, şi-a
intrat în atribuţii.
Debutul funcţiei de arhiepiscop l-a făcut în Austria, unde, în cadrul unor
vizite canonice, între altele, cu ajutorul primarilor din oraşele Gratz,
Lintz şi Insbruk şi a reprezentanţilor bisericii catolice, a luat legătura
cu românii stabiliţi acolo, a înfiinţat trei parohii şi a pus bazele a încă
trei biserici ortodoxe, în afară de cea de la Salzburg.
Cu această ocazie, arhiepiscopul Victor a vorbit în faţa refugiaţilor
români. Pentru a le ridica moralul le-a spus că în curând va izbucni cel de
al III-lea război mondial, iar trupele anglo-americane şi engleze vor alunga
pe reprezentanţii Moscovei de la putere şi vor instaura liberatea şi
democraţia.
Deoarece mitropolitul exilului, Visarion Puiu, era grav bolnav,
hirotonisirea călugărului Victor Vasile Leu nu s-a putut face imediat, ci
după câteva luni.
Atkinson şi cu Gâldău au continuat să caute soluţia sfinţirii ca episcop a
noului ales de obştea credincioşilor şi au găsit-o la München, unde a
discutat cu doi arhierei ortodocşi ai Ruşilor Albi.
Prezentându-se în faţa lor, însoţit de Gâldău şi Virgil Pop, secretar al
Comitetului Român din München, arhiepiscopul ales a arătat actele originale
semnate de toţi românii, prin care se înfiiţa episcopia, ce atestă că a fost
ales episcop şi a discutat ritualul procesului de hirotonisire.
Nu s-a putut ajunge la fixarea datei sfinţirii, deoarece călugărul Victor nu
avea la sine actul original de deces a soţiei sale şi a trebuit să meargă la
Londra pentru a-l aduce.
Abia în decembrie 1949, înainte de Crăciun, în Biserica Rusă din München,
călugărul Victor-Vasile Leu a fost hirotonisit ca arhiepiscop al
Arhepiscopiei Ortodoxe române autonome din Europa Apuseană şi Orientul
Apropiat, de către mitropolitul ortodox al Germaniei, Serafim, [fost
arhiepiscop în Rusia Ţaristă], arhiepiscopul Austriei, Ştefan [fost
arhiepiscop în Basarabia Ţaristă] şi de episcopul Filip al Münchenului,
vicar al mitropolitului Serafim.
La oficiera hirotonisirii au fost de faţă numeroase personalităţi, cum ar
fi: Deyken, reprezentantul Consiliului Ecumenic pentru Germania, dr. Teodoru
din partea Caroman-ului, generalul Ion Gheorghe, maiorul Florescu, Tit
Constantinescu fost ofiţer de aviaţe, Puiu Traian comandantul legionarilor
din Austria, teologul Tănase reprezentantul papanaciştilor, prof. Sanjoj
venit din Germania, Mihăilescu de la Freiburg, Iasinscki, Virgil Pop şeful
legionarilor din München, maiorul Florescu reprezentant de frunte al
românilor din Austria, români din Salsburg, München şi alte delegaţii ale
expatriaţilor.
Cu acest prilej, după oficierea actului de hirotonisire ca episcop al
exilului de la Gibraltar până la Marea Roşie, au luat cuvântul maiorul
Croitoru, delegatul Caroman-ului pentru Germania, mitropolitul Serafim şi
arhiepiscopul Ştefan.
După încheierea actului sacramental, pentru a se marca evenimentul
hirotonisirii, arhiepiscopul Victor şi-a făcut o fotografie, care a circulat
o vreme, printre enoriaşii săi. În ea noul arhiepiscop apare învesmântat în
odăjdiile rangului său, cu mitra pe cap şi cu sceptrul în mâna dreaptă.
Din păcate, această dovadă documentară a stat în anonimat mai bine de
jumătate de secol, până în 2004, cînd, datorită lui Euripide C. Moraitakis,
a fost publicată o copie, însoţită de autograful lui Victor, pe care o
reproducem în continuare.
Cea mai bună traducere în greacă, a actului legal de hirotonisire ca
episcop, a fost făcută în 1951, de preotul Constantin E. Moraitakis, după
cum rezultă şi din scrisoarea arhepiscopului Victor Vasile Leu, publicată în
volumul: Euripide C. Moraitakis,. Preotul Constantin E. Moraitakis, prefaţă
de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004
Între altele, în misiva amintită, se preciza:
“Ascultând porunca Arhierească ce mi se dăduse la plecarea din ţară, în
1949, am organizat o Eparchei Ortodoxă Română din Europa Apuseană…
De atunci mă lupt cu multe probleme româneşti dar toate ţi le voi povesti
când voi veni la Beirut.
Alăturat, îţi trimit o copie a diplomei de hirotonie pe care, te rog, să
mi-o traduci în greceşte, căci pe aici, nici un grec nu a reuşit să traducă
cum trebuie termenii bisericeşti şi, în părţile Orientului, pe unde circul
acum, am absolută nevoie şi de textul grecesc.
Pun şi o fotografie ce am făcut-o în ziua hirotoniei la München, pentru
frăţia ta şi în amintirea zilelor când am fost colegi la Facultatea de
Teologie din Chişinăul nostru drag de altă dată”.
Traducerea în limba greacă a actului de hirotonisire a fost pregătită pentru
a se legitima cu el, în timpul vizitelor făcute la patriarhul
Constantinopolului, la patriarhul Ierusalimului, la patriarhul Damascului şi
al Antiohiei şi la cei doisprezece episcopi ai diocezelor ortodoxe din
Siria.
Hulitorii ecleziastici
Răspândacii şi cârtiţele latente ale fostei Securităţi, precum şi unii
ierarhi ortodocşi, care au fost mai mult activişti de partid decât păstori
de suflete, preferă să nege existenţa consacrării călugărului Victor Vasile
Leu printre înalţii prelaţi ai Bisericii Ortodoxe Române şi se străduesc,
prin colportarea unor flagrante neadevăruri, să-l elimine din rândul
episcopilor români pe cel care a păstorit poporănii din trei dioceze:
Arhepiscopia Ortodoxă Română Autonomă din Europa Apuseană şi Orientul
Apropiat, ce se întindea de la Gibraltar până la Marea Roşie, Episcopia
Bisericii Ortodoxe pe Stil Vechi, Slătioara, din Bucovina şi Episcopia
Bisericii Românilor Ortodocşi Tradiţionalişti, din sudul Moldovei.
Totodată, a fost confesorul şef al proiectatelor Forţe Armate Române din
cadrul Armatei Atlanticului de Eliberare a Estului, cu gradul de general de
divizie, numit, în aceasă funcţie, de regele Mihai I şi generalul Nicolae
Rădescu, şeful ultimului guvern democratic din România.
Pentru că arhiepiscopul Victor Vasile Leu se numără printre foarte puţinii
reprezentanţi ai elitei naţionale care nu au cedat eforturilor securităţii
de a-i racola, cei slabi de înger, care nu au avut tăria să se opună şi nici
pe cea de a mărturisi propriile culpabilităţi, pentru a-şi ascunde
nimicnicia, îl denigrează, îngroşând, astfel, numărul hulitorilor
ecleziastici.
Din păcate, pentru această categorie de colaboraţionişti, înscăunaţi de
puterea comunistă, ce au opţinut venituri, ranguri şi onoruri prin fraudă,
este o culpă şi astăzi să te numeri printre luptătorii anticomunişti, care
ar trebui sanctificaţi şi nu denigraţi.
Hulitorii ecleziastici au contestat şi contestă pe martirul soldat care a
luptat, nu numai cu sabia duhului, ci şi cu arma în cruciada anticomunistă,
pentru eliberarea Basarabiei, considerându-l ca fiind “un aventurier”, un
“pseudo-episcop” deoarece s-a “auto proclamat episcop”, spun ei, fără nici
un temei documentar, crezând că prin repetarea unor astfel de minciuni ele
vor deveni “adevăruri”, cum s-a întâmplat şi cu ideologia marxist-leninistă,
pentru o bună parte din cei cărora li s-au spălat creierele şi ca urmare,
mai cred în viabilitatea ei.
Recent, un gazetar, revoltat din această cauză, este de părere că amintitele
luări de poziţie ale hulitorilor ecleziastici sunt răfueli peste veacuri,
cum este cazul afirmaţiilor făcute de Antonie Plămădeală, faţă de Dragoş
Şeuleanu, în Aminitiri.
Marile călător al regimului comunist, fostul ministru de externe al
Patriarhiei, care s-a bucurat de toate privilegiile nomenclaturii ceauşiste
cunoştea, cu exactitate, realitatea şi din lectura Cărţii episcopilor
cruciaţi, scrisă de Corneliu Leu, pe care o are în biblioteca sa.
Caracterul făţarnic, duplicitar, dovedit la Geneva, unde mitropolitul
Antonie spunea dezinvolt adunării ecumenice că Ceauşescu nu a dărâmat şi nu
dărâmă biserici, iar viaţa religioasă din România este liberă, se adevereşte
şi aici.
Pe deoparte, faţă de Corneliu Leu deplânge persecuţiile suferite de Grigorie
şi Victor Leu, pe de alta, în presă, neagă calitatea de arhiepiscop a lui
Victor Vasile Leu.
Afirmaţiile lui N. S. Govora şi a altor câţiva colportori de neadevăruri, îl
considerau şi îl consideră pe deţinutul de la Jilava ca fiind “o faţă
bisericească destul de dubioasă” şi subliniau, că Vasile Leu “n-a fost
niciodată sfinţit, că era doar un aventurier”, fără să ştie, că sunt dezişi
chiar de documentele întocmite de cei a cărui purtător de cuvânt erau şi, cu
voia sau fără de voia lor, mai sunt încă.
Spre exemplu, Nicolae Balotă, nota următoarele:
“Apăruse, cu câţiva ani în urmă, la Jilava, o faţă bisericească destul de
dubioasă, Vasile Leu.
Îşi spunea episcop. Susţinea, uneori, că a fost sfinţit la Ierusalim,
alteori că ar fi fost consacrat arhiereu în ţară.
Preoţii ortodocşi afirmau că n-a fost niciodată sfinţit, că era doar un
aventurier” 6b.
Oare, câţi dintre cei care îl denigrează, azi, ”l-au lovit pe nedrept cu
picioarele şi l-au bătut” în timpul detenţiei “încât a încercat, de două
ori, să se sinucidă”? [după cum povestea un martor ocular, de notorietate
morală certă, revoltat şi după cum arată rapoartele unor direrctori de
închisori către superiori].
Erau ei conştienţi că prin acţiunile contondente participă la o altă
nedreptate, că fac jocul torţionarilor pentru a-l demoraliza pe cel mai dârz
dintre ei?
Sau erau puşi să o facă în speranţa că vor fi răsplătiţi cu un blid de linte
în plus sau cu câţiva arginţi, după cum s-a şi întâmplat, cu o parte dintre
ei, care au fost distinşi cu grade de colonel sau general şi trimişi de
Securitate, imediat după punerea lor în libertate, în misiuni speciale peste
graniţă.
Constatăm că, pe de o parte, conducerea penitenciarului Jilava a încurajat
tacit, pe cei slabi de înger care au cedat promisiunilor torţionarilor, să
iniţieze o asemenea mascaradă macabră, aducându-l pe episcopul Victor la
disperare maximă, iar pe de altă parte şi în acele momente, crezând că l-au
înfrânt, Securitatea, îl convoca la sediul ei, şi îi promitea eliberarea şi
onoruri în schimbul colaborării, după cum rezultă dintr-o cercetare mai
atentă a documentelor.
În toate declaraţiile făcute, sub presiune, episcopul captiv susţinea că nu
a avut şi nu are nici o legătură cu Serviciul de Informaţii englez.
Cu toate că se afla între ciocan şi nicovală, martirul lui Hristos şi-a
definit, pentru a câta oară, poziţia sa intransigentă faţă de duşmanii
României, spunându-le călăilor:
“Deşi, după cum am mai afirmat, sunt un adversar al acestui regim din
România, care a transformat ţara într-o închisoare şi, deşi, mă aflu în
mâinile dumneavoastră, eu nu vă fac nici un fel de tămâiere sau să încep a
recunoaşte beneficiile acestui regim, urmărind prin aceasta să-mi uşurez
vina şi să-mi îmbunătăţăsc traiul.
Nu cer mila nimănui!”6c.
Nu toţi deţinuţii erau de părerea acelor “preoţi ortodocşi” denigratori,
pomeniţi mai sus de Nicolae Balotă, ca argument în susţinerea afirmaţiilor
sale.
Pastorul Richard Wurmbrant constată, cu indignare, în memoriile sale, că
agresiunea unor deţinuţi împotriva episcopului Victor Vasile Leu
“- Era nedreptă”.
Şi alte personalităţi de notorietate publică, între care se numără: N.
Steinhardt, părintele Teodor Mihalaş, care au pătimit alături de
arhiepiscopul martir, sunt de aceeaşi părere.
N. Steinhardt, în amintirile sale, constatând că printre deţinuţi se aflau
personalităţi de talia doctorului Voiculescu şi a episcopul Victor Vasile
Leu, a avut următoarea revelaţie:
“Încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie.
Nu-mi vine să cred că totul poate fi atât de complet, că am parte de atâta
binecuvîntat noroc!”, se destăinuie distinsul om de cultură, în Jurnalul
fericirii, iar Mihalaş îl admiră pe episcopul Victor-Vasile Leu pentru
verticalitatea sa şi pentru modul cum îi înfruntă pe opresori, exclamând:
-Leu a rămas Leu!
În procesul verbal, din 20 noiembrie 1954, întocmit de completul de judecată
a Tribunalului Militar Teritorial, Bucureşti, este afirmată, răspicat,
calitatea lui Vasile Leu de arhiepiscop al exilului.
În rechizitoriul alcătuit de procuratură, cu ocazia procesului de la
Tribunalul Militar Teritorial, Bucureşti, la rubrica ”Constatărilor ÎN
FAPT”, se face, între multe altele şi următoarea afirmaţie:
“În urma intervenţiei autorităţilor engleze, care urmăreau să-l folosească
pe Vasile Leu ca un pion important în lupta lor împotriva lagărului
socialist, acuzatul este ales episcop al românilor din Europa Apuseană”6d.
Existenţa actului prin care arhiepiscopul Victor a fost hirotonisit este
confirmată şi de scrisorea sa, trimisă de la Istambul către preotul
Constantin Moraitakis şi apărută în volumul Preotul Constantin E.
Moraitakis, în care se pomeneşte de traducerea lui în limba greacă.
Toate acuzaţiile urzite în jurul personalităţii extraordinare a
arhiepiscopului Victor Vasile Leu, dovedesc, încă odată, cât de greu este
pentru oamenii de excepţie să sfărâme barierele ridicate de acei cărora le e
frică să-şi mărturisească propriile culpabilităţi, preferând să se
încorporeze în turma lui Homo sovieticus sau cum se spunea la noi Omul de
tip nou, secondat de Aureea mediocritas.
Patriarhul Roşu, Justin Marina, având în vedere calităţile lui Vasile Leu,
pentru a-l subordona şi a-şi asigura o acceptare mai largă, i-a propus să-l
facă nu episcop, ci mitropolit al Moldovei, dacă va consimţi să fie membru
al Partidului Comunist Român, calitate care au deţinut-o mai mulţi ierarhi
ai Bisericii Ortodoxe Române.
Ascultând de porunca Arhierească, ce i se dăduse la plecarea din ţară, a dat
viaţă Episcopiei Ortodoxe din Europa Apuseană şi, timp de patru ani, a
continuat să lupte pentru rezolvarea numeroaselor probleme ale românilor
refugiaţi, până la capturarea sa de către agenţii KGB-ului şi după aceea,
prin toate închisorile pe unde l-au purtat duşmanii poporului român şi ai
lui Dumnezeu, precum şi după eliberarea sa din captivitate, în calitate de
episcop al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, independentă de
Sovrompatriarhie.
NOTE
1. Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p.
275.
2. Ibidem, p. 275.
3. Ibidem, p. 276.
4. Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p.
43.
5. Ibidem, 48.
6. Ibidem, p. 48-49.
6b. Apud: Florian Bichir, Răfueli peste veacuri, în Evenimentul zilei,
Duminică, 20 februarie 2005.
6c. Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001
p195.
6d. Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p.
17.